Publicat pe Lasă un comentariu

3 ediții de Marathon7500

Marathon7500 - Hajnal Robert Andri Preda
3 ediții de Marathon7500

Povestea celor trei participări la Marathon7500 cu 3 atleți diferiți: Andrei Țale, Daniel Stroescu, Andrei Preda

Cu fiecare am reușit să trecem linia de sosire pe locul 1.

Timp de citire: 35 minute;
Fotografii: fisheye.ro, arhiva personală.

Am auzit pentru prima dată de Marathon7500 la nici 30 de minute după ce am trecut finish-ul primului meu concurs de alergare montană, Retezat Trail Race. Era 2012 și tocmai ce alergasem 28 de kilometri în Retezat. La finish, pe lângă medalie, am primit și un pliant cu o competiție de 90 kilometri în munții Bucegi. Eram suferind. Mă întrecuse Gianina Tănase și mă dureau cvadricepșii. Mi-am promis că nu voi participa la altă competiție de alergare montană, iar un concurs de 90 de kilometri suna ca o distopie. 

PODIUM 2009

Locul I (23h 56 Min): Galiteanu Ionut Si Palici Viorel
Locul II (24h 41 Min): Clinciu Lucian Si Orleanu Mihai
Locul III (25h 34min): Suciu Simion Si Bogya Tamas

PODIUM 2010

Locul I (20h 17 Min): Spulber Dan Si Dan Stefan
Locul II (24h 20 Min): Bogya Tamas Si Suciu Simion
Locul III (25h 5 Min): Daiconescu Radu Si Florea Daniel

PODIUM 2011

Locul I (18h 45 min): Galiteanu Ionut si Palici Viorel (Record)
Locul II (19h 46 min): Mosoiu Cristian si Serban Denis
Locul III (20h 25 min):Balan Silviu Constantin si Neagoe Ion

PODIUM 2012

Locul I (19 h 22 min): Ioan Nusu si Balan Silviu-
Locul II (22 h 56 min): Blajiu Gheorghe si Tilea Pepi
Locul III (24 h 52 min):Sidor Sebastian si Vinatoru Vlad

PODIUM 2013

Locul I (19h 17 min): Gheorghe Blajiu si Pepi Tilea
Locul II (20h 33 min):Nicusor Jinga Cosmin Bucsa
Locul III (22h 04 min):Bogdan Petrutu Mihai Grigore

PODIUM 2014

?

Primul Marathon7500

cu Andrei Țale

18 Iunie 2014

În aproximativ o lună de zile pe, 18 iulie, vom lua startul  la unul dintre cele mai frumoase ultramaratoane de la noi din țară, poate chiar și din lume. Andrei spune că e mai frumos și mai plăcut chiar și decat UTMB-ul.

Numele concursului e Marathon 7500. Pentru alergatorii montani e un fel de „Zeu al ultramaratoanelor”. Un concurs ce merită să-l alergi cel puțin o dată-n viață. Ce-i drept, cam așa e și pentru mine. E unul dintre obiectivele principale ale anului 2014. Dacă auzi pentru prima dată de el, te poți întreba: „de la ce vine 7500?”

Păi vine de la diferența de nivel.

Adică 7.5 km de urcare pe o distanță de 90 de km. Nu știu dacă ți se pare mult sau puțin, dar cele 40 de ore (timpul limită) pot reprezenta indiciul că nu e pentru cei slabi de inimă.

În schimb, e pentru cei care iubesc să petreacă mult timp pe munte, alături de natură, de aer curat.

Până acum am făcut o tură grozavă cu Andrei – 2 zile de alergare pe munte. În 2 zile de aventură am reușit să alergăm circa 60 de kilometri. Din păcate, nu am alergat doar bucăți de traseu. Am ajuns și pe alte trasee, cum ar fi Valea Horoabelor, ce nu fac parte din ruta Maratonului 7500.

În rest, încerc să fac antrenamente zilnice. Să combin alergările de viteză cu cele de distanță. În ultima lună am mai adăugat ceva bicicletă și ceva înot, întrucât mă pregătesc și de HalfIronMan de la Oradea :).

Urmează încă un antrenament planificat,  un weekend cu ture lungi, la care vom adăuga și alergarea de noapte. Ca să fie „cu de toate”.

Nu știu dacă vom fi cei mai bine pregătiți, dar eu cred că avem o echipă tare. Andrei are experiență, iar eu am ultrafood. Adică alimentație foarte bună. Ceea ce e un lucru destul de important pe timpul cursei.

Obiectivul meu la 7500 e să venim pe podium, după cum vedem din rezultatele anterioare, să venim sub 22 de ore. Dar dacă nu se poate, asta e, voi inventa cu siguranță o scuză, că am văzut că se poartă :D.

Dacă participi și tu și ești curios de rezultatele edițiilor anterioare, aruncă o privire mai sus și vezi podiumul din toate cele 5 ediții anterioare.

Să fie anul acesta un an bun pentru un nou record?

Antrenament Maraton7500 cu Andrei Țale
Pe Valea Gaura pentru prima dată

Cauți un plan de antrenament?

Antrenează-te după un plan special conceput pentru tine

3 august 2014

Primul Marathon 7500 și cu siguranță NU ultimul

Maratonul 7500 a fost una dintre prioritățile anului 2014. L-am tratat cu seriozitate maximă, dorind să obțin o clasare pe podium, depășirea unor limite, dar și admirarea peisajului oferit de Bucegi.

A rămas să-mi găsesc un partener pe măsură. Am întrebat în stânga și în dreapta, dar nimeni nu a vrut să facem echipă. Pe la începutul anului, la ziua lui Marius Roca, unde era prezent și Andrei Țale, i-am aruncat pastila și am plantat ideea.

Andrei e unul dintre cei mai prietenoși și deschiși oameni. Am avut noroc că la RTR (prima ediție) mi-am pus cortul lângă el. Am alergat cursa tot “pe lângă el”. De atunci a devenit adversarul #1. A devenit ”prietenul ăla pe care vrem să-l depășim cu câteva secunde”. Prieteneul în fața căruia trebuie să trecem linia de finish ca să ne merităm berea de la final.

Am suferit și eu de sindromul ăsta, dar mi-a trecut.

La RTR am cunoscut o parte din el, la focul de tabără, poștind o sticlă de vin cu CPNT-iștii. Tot atunci i-am cunoscut și pe Bălan și Oana Pop (prima fată pe care am văzut-o cântând la chitară). Atunci m-am îndrăgostit de alergarea montană.

Pentru Maraton 7500 mi s-a părut omul potrivit, deși prima oară nu m-am gândit să facem echipă. M-am gândit la Florin Năstase (Câștigătorul Transmaraton 2013).

Din motive obiective, el nu a mai reușit și nu avea ca obiectiv principal M7500 pentru 2014. Următoarea persoană la care m-am gândit a fost Andrei. El mi s-a părut foarte potrivt, căci știa traseul, a participat la UTMB, e o persoană calculată și suntem la același nivel în ceea ce privește alergarea montană. La început, a fost puțin cam rezervat, nu mi-a dat un răspuns 100%, dar NU m-am lăsat învins.

De fiecare dată când ne vedeam, îi aruncam pastila M7500.

Până la urmă, după câteva zeci de insistențe, a acceptat și chiar a preluat el inițiativa.

Au urmat antrenamente pe care le-a organizat el în Bucegi, peisaje pe care nu le-am mai văzut, vreme nu tocmai bună de făcut plajă, dar ideală de alergat.

Nu cred că ne-am antrenat suficient, dar cred că din cei care au participat la proba lungă am alergat cel mai mult împreună. 2 weekend-uri în care am adunat cca 100 km cu vreo 7-8000 diferență de nivel. Recunosc, nu a fost foarte mult alergat…(Click pentru articol-ul cu antrenament), ci mai mult mers/vorbit de strategii, povești.

Podium Marathon7500 cu Andrei Tale

PREGĂTIRE PENTRU MARATHON 7500

Responsabilitatea mea

Pentru 7500 mi-am luat până și câteva zile de permisie. Am pregătit alimetația, echipamentul, am găsit cu cine să mergem (mulțumim Alexandra și Gabi pentru drum) și ziua de joi ne-a găsit mai mult decât pregătiți.

Am avut bagaje destul de mari și o sacoșă de rafie plină cu mâncare. Am cam exagerat cu cantitățile, din dorința de a nu-mi lipsi ceva. Am avut batoane de la Isostar, batoane de la Kaufland, piure, paste, orez, și multe altele.

Pe lângă mâncare, pentru hidratare am avut: apă, Cola, electroliți. Multe. Prea multe.

Am ajuns la Padina, cu tot bagajul. Am mai pierdut vremea la cabana Padina, unde am și mâncat (din mâncarea lor, nu a noastră) și apoi am plecat la ședința tehnică.

Ședința a fost ținută de Silviu Bălan, cu sprijinul lui Emanuel Dobrinoiu. Mă așteptam să o țină Șendre, dar anul ăsta a participat la Elită. După ce Silviu a spus că traseul va fi exact ca în anii anteriori, mi-am cam pierdut concentrarea. În plus, urma să vină Andrei și să punem ultimele detalii la punct. Silviu vorbea cu norii în spate. Parcă mai intimidanți decât avertizările lui în legătură cu urcările de pe traseu.

A ajuns și Andrei pe la finalul ședinței. Deja se înserase. Am mai făcut câteva poze cu zâmbetele puțin crispate și ne-am îndreptat către cabana Padina, unde am avut norocul neașteptat să găsim cazare chiar în ziua în care am ajuns. Am insistat să dormim într-un pat, știind că e foarte important să ai câteva ore de somn bun înainte de cursă. Am avut paturi în aceași cameră – numai bine pentru a stabili ultimele detalii.

Am tăiat un pepene și am început discuțiile legate de nutriția din cursă (responsabilitatea mea), de timpii intermediari (responsabilitatea lui Andrei), de traseu, de echipament, de strategie pentru cursă. Se putea citi concentrarea pe fețele noastre, însă în același timp se vedea și dorința de a concura.

După 2-3 ore de discuții, am ajuns în cameră, pâș-pâș, căci alți colegi dormeau. Am adormit cam greu, dar somnul a fost profund. Mă îngrijora gândul că va ploua și vom fi murați toată cursa – nu mai voiam să repet episodul Ciucaș, în care am fost ciuciulete 75% din cursă.

Andrei Tale și cu mine după ședința tehnică

ZIUA CURSEI

În concursurile astea sunt două tipuri de participanți, cei aventurieri, cărora le place să descopere muntele și cei care vin la start pentru performanță.

Andrei Țale

Ceasul sună la 4:45. Andrei îmi spusese că se va trezi la 05:15. El se pregătește foarte repede, dar nu luase în calcul că trebuia să și mânânce. 

În timp ce îmi pregăteam bagajul pentru cursă, înfulecam dintr-o caserolă de paste pe care am adus-o cu mine. Repetam în gând strategia de nutritie, ce să mănânc, la cât timp, să mă asigur că iau tot ce am nevoie.

Învelesc frontalele și celelalte părți de echipament obligatoriu în saci menajeri. Îmi pregătesc apa cu electroliți, îmi leg numărul de vestă și mă uit la ceas. Văd că mai sunt doar 20 de minute până la start și eu încă mai am lucruri de mâncat și altele de băgat în bagaj.

Coborâm la mașina lui Gabi, în viteză, dorind să nu ratăm startul. Am ajuns chiar cu 3 minute înainte să înceapă cursa. Trecem de punctul unde se verifică echipamentul și auzim 10,9,8,…

Ziua Cursei Marathon 7500
Ultimele pregări înainte de start

START-VALEA CU DOR

Start. După primii 4-500 m, Andrei se pune în fruntea alergătorilor, fiind cel care conduce ritmul. Îmi place la nebunie atitudinea lui și motivația de care dă dovadă. 

Sincer, nu mă așteptam la asta. Credeam că va fi mai rezervat. NU. Andrei este primul, conducând cursa, fiind pregătit pentru orice.

Intrăm în pădure și ușor ușor începe urcarea. Văd concurenți de care îmi e tare drag drag. Cosmin Podariu, Bogdan Iacob, Marmo, Dragonu, cu care schimbăm câteva glume, iar Andrei îi întreabă cât și-au planificat pentru primul post.

Eu mă întreb unde sunt Daniel și Florin, Zsolt și Bartha – ăștia cu care ne întrecem. În față sunt cei pe care nu i-am luat în calcul. Bogdan cu Mihai (B&M). Echipa care a ieșit pe 3 cu un an în urmă.

Ieșim din pădure, traversăm o șosea?! (chiar nu aveam idee de ea) și peisajul începe să fie inedit. Spre surprinderea mea și a multora, nu mai plouă. Este o vreme perfectă pentru alergat.

Coborâm într-o vale, traversăm un râu de vreo 2 ori, iar a 3-a oară alunec pe o piatră și cad, lovindu-mă ușor la tibie. Poate că ar fi mai bine să îmi las gândurile deoparte și în locul lor să îmi pun atenția la următorul pas. Unde și pe ce calc.

Încă suntem 4-5 echipe în frunte. Puțin neobișnuit pentru mine, căci alergăm de 45 de minute și încă nimeni nu a luat-o la goană. Toată lumea pare puțin rezervată, însă are și de ce. 

Am parcurs doar 7km din cei 90 și ceva.

Ajungem la Valea cu Dor, scoatem fișa, punem sticker-ul, facem câteva poze și continuăm cursa. Ne-am mișcat cam greu, dar mai avem 15 puncte unde ne putem îmbunătăți tehnica de bifat postul, de pus sticker-ul.

Start Marathon 7500

VALEA DORULUI – POIANA STÂNII

(Re)începem urcarea, dar nu durează mult până ce ajungem la o pârtie de schi. Eu nu-mi mai fac probleme cu traseul, mă bazez pe cunoștiințele lui Andrei. Începe să-mi povestească de scurtături, în timp ce eu nu fac decât să-l urmez și încet încet să-mi dau drumul la picioare pe coborâri. După calculele mele, suntem pe locul 4-5.

Coborâm pe marcaj, dar și pe ceva scurtături, nu mari, iar primele echipe sunt tot lângă noi. Ritmul nu e unul infernal, ca la un semimaraton/maraton. Pulsul presupun că îmi e sub 150, deci abia am început să transpir.

Ajungem în Poiana Stânii, unde, spre surprinderea mea, apare o echipă din senin. Dacă și-au lipit sticker-ul, e okay. Bravo lor. Însă îmi e teamă că, pe la mijlocul cursei, altă echipă să fi venit de niciunde în fața noastră.

Valea cu Dor, Marathon7500

POIANA STÂNII – PIATRA ARSĂ

Asta înseamnă prima urcare mai serioasă. Pe urcare, mers mai accelerat, puls scăzut, mâncare din 30 în 30 de minute. De fiecare dată când mânânc câte ceva, îl anunț pe Andrei, dar cam vorbesc singur. Nu prea mă ia în seamă, în schimb în posturi mânâncă de rupe.

Mai am de exersat la mâncat în timp ce alerg/urc pante mai abrupte. Nu prea-mi găsesc respirația printre înghițituri.

Ne simțim grozav. Andrei se tot întreabă de ce nu se simte rău. E ciudat pentru el să se simtă bine încă din primii km.

Ajungem primii la Piatra Arsă. Aici e multă lume, Silviu ne făce poze, Totalcă ne încurajează și ne spune că Florea și Szomyu s-au cam rătăcit, o fată alearga pe pistă (mă așteptam să fie mai mare baza de antrenament). E și Marius Ionescu în mulțime, dau mâna cu el, facem cunoștință (pentru mine e o onoare) și-i spun cât de tare seamănă cu Mădălin, fratele lui. Și la vorbă și la port.

Poiana Stânii - Piatra Arsă Marathon 7500
Piatra Arsă, Marathon 7500

PIATRA ARSĂ – JEPII MARI

Coborâre, coborâre, coborâre.

Încă ne păstrăm poziția în clasament (locul 1), încă luăm scurtături prin pădure, încă ne simțim bine. Andrei zboară pe coborâre, eu mai greu, că mă strâng adidașii.

Am alergat cu S-Lab 3. Niște adidași grozavi, doar că eu nu prea mă înțeleg cu ei. Au calapodul foarte mic în față, iar eu am o namilă de picior. Am niște degete de parcă-s Chewbacca – nu la fel de păroase, dar la fel de groase.

Înainte de postul de alimentare, Andrei mai ia o mică scurtătură, foarte abruptă, alunecă și se lovește ușor. Fiind plin de adrenalină, se ridică și aleargă mai departe.

Aici îi întâlnim pe Iulian și Oana Grigore, care ne fac poze și ne încurajează pentru record. Noi încă nici nu ne gândim la asta.

În CP Andrei mănâncă slănină, cașcaval, pâine, de parcă nu a mai văzut mâncare de ceva timp. Eu îl tot invitasem să mănânce câte ceva, dar “nu prea intra”.

Mănânc și eu niște cașcaval, iau și o bucată de halva și mergem la pipi – împreună, să nu pierdem dublu timp.

Eu continui să mă întreb unde sunt Florin și Daniel, prietenii din București. Ce-i drept, mă cam temeam de ei că ne vor respira în ceafă. Pe Florin Szomyu îl apreciez pentru talentul pe care-l are. Știam ce poate de la Ciucaș 2013, însă a trecut un an de atunci. Pe Dani Florea îl apreciez pentru munca pe care o depune, pentru antrenamentele pe care le face. Îl cunosc de când a înnoptat pentru o seară la noi în Brașov. Ce ne-am mai întins la povești atunci :). Și pentru P.B de la Marathon di Roma. Băieți foarte buni pentru alergarea pe asfalt, însă „alergarea montană” e alt sport.

CP Intersecția Jepilor

JEPI – BABELE

Urcare. Urcare. Urcare.

Andrei îmi spune să nu-l rup pe urcări, iar eu sper pe ascuns ca el să nu mă rupă pe coborâri.

Urcăm circa 30 de minute și B&M ne depășesc. Andrei e în râpă, a ratat cărarea. Probabil “știa” el o scurtătură. Tot e bine că a găsit 1 euro acolo. Pe bune, chiar a găsit! Munții noștri, pe lângă aur, au acum și euro.

Urcăm pe Jepi fără să-i pierdem din vizor pe cei de pe locul 1, care par foarte motivați să facă o cursă bună. Ț îmi spune că nu-și face griji în legătură cu ei, că se vor tăia la un moment dat, să ne îngrijorăm pentru cei de pe 3-4, care au forțe proaspete.

Mă uit în urmă, dar nu-i văd pe EvoRunners. Continuăm să urcăm toți 4. B&M cu bețe, noi fără. Încă nicio picătură de ploaie. Doar de sudoare.  Vreme numa’ bună de efort. Niciun spike de energie (pentru că nu am luat geluri), dar în același timp, nicio gaură de energie. Totul e constant -ritmul, energia, întreaga stare de spirit.

Ajungem la Babele. Poze, o gură de apă, sticker și puțin vânt.

Urcare-Jepii Mici - Babele - Marathon 7500
Urcare Jepi către Babele

BABELE – PADINA CP.6

Pe coborâre, îmi repet în gând ce am de mâncat, ce am de luat cu mine pentru următoarea parte din cursă. Ce am de băut. Aștept chlorella ca pâinea caldă cu miere pe care o așteaptă un flămând.

Mă așteptam ca fetele să fie acolo să ne încurajeze, să ne felicite pentru cursa de până acum, dar nu sunt. Este doar Marius V., care ne dă ce avem nevoie. Iau telefonul lui Andrei, le sun, noroc că sunt aproape, la cort. Ajung foarte repede cu tot ce avem nevoie și cu zâmbetul pe buze.

Mâncăm pepene, care e divin, dar nu înțelege de ce Andrei stă atât de mult, de ce stă jos. Îi văd și pe EvoRunners că au ajuns în P6 și mă grăbesc să plecăm. B&M au ajuns cu 7 minute înainte și cred că deja au un avans considerabil.

PADINA – VF. OMU (I)

Prima urcare la Omu și cred că suntem pe 2. Dar, de fapt suntem pe 1, căci și B&M și-au schimbat hainele și au stat în CP mai mult decât am stat noi. O nevoie pe care eu nu o înțeleg – să te schimbi. După 3-4 km de urcare, Andrei își schimbă și el șosetele. Alt timp pierdut, din punctul meu de vedere. Atunci suntem și depășiți (până la Omu am pierdut 10 minute).

Pe prima urcare de la Omu Andrei nu a fost în apele lui. Atunci a mâncat primul gel, după 6 ore de concurs. I-a prins bine. Din cauza ceții, nu nimerim cabana și ajungem pe un vârf cu o cruce mare. Din fericire, nu e crucea Caraimanului, ci alta. Mergem pe creastă vreo 500 m și dăm de cabană. Intrăm la căldură, nu stăm mult (sau nu-mi amintesc să fi stat) și o luăm către Valea Cerbului.

VF OMU – GURA DIHAM

Am găsit foarte greu Valea Cerbului. Ceața și puțina oboseală își spun cuvântul. Pe valea asta, la antrenament, am văzut cele mai frumoase peisaje. Bineee, și Valea Gaura arată bine când e senin.

Coborâm, cu precauție, să nu ne obosim genunchii și încet încet ajungem pe forestierul care duce în Diham. Pe coborârea e noroi, lucru care mă enervează.

Pe porțiunea asta m-am epuizat. Psihic, mai ales. 

Caut zonele cu cele mai multe frunze, să nu alunec. Deși e fost coborâre, ne-a luat mult timp. Mult mai mult decât dacă ar fi fost uscat. Am dat de un râu, în care am și intrat cu picioarele pentru un binevenit refresh.

GURA DIHAM – VF. OMU (II)

Aici începe cursa cu adevărat. Până aici trebuie să-ți păstrezi majoritatea resurselor. De aici, poți trage pentru un loc cât mai bun. Dacă ai mâncat bine toată cursa, dacă nu te strâng adidașii, dacă mai ai forțe, există o urcare care să ți le consume pe toate.

Ajungem la Gura Diham fix la 14.00, după 8 ore de concurs. Teoretic, e jumătatea cursei. Nu știu câtă diferență de nivel e până aici, dar mai sunt 2 urcări până la Omu. Dacă noi am ajuns în 8 ore și este jumătatea cursei, urmează natural întrebarea: “Se poate face cursa în 16 ore?” O să vorbesc despre asta la concluzii 🙂

Stăm în cp, mâncăm și luăm apă. Andrei îmi tot povestește despre urcarea asta, spune că îmi va arăta locul unde a abandonat pentru a 2-a oară.

Andrei a participat la 5 ediții de 7500 (cu tot cu cea de acum, din 2014). A abandonat de 2 ori și de 2 ori a terminat. Asta e cursa care face diferența. Asta spune multe despre cât de mult își dorește să termine pe un loc cât mai bun. Nici că se putea găsi un partener mai potrivit, mai motivat pentru asta.

Pe urcare începe să plouă. Ne-a murat serios. Ajungem la Prepeleac, unde abia veniseră și voluntarii, care-și întind cortul. Săracii, urmau să fie plouați chiar mai mult decât noi. Parcă e mai bine să alergi prin ploaie, decât să stai să te ude încontinuu.

Pâș-pâș continuăm urcarea. Uzi și cu un singur bidon de apă, ce era pe terminatelea.

Pe bucata asta m-am simțit fără ambiție, fără vlagă. Dacă stau bine și mă gândesc, aici m-am simțit cel mai rau din cursă. Nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost dacă era cald.

Sincer îți spun, a fost o urcare dificilă. De 10/10. Nu stiu dacă am mai urcat așa mult/așa greu vreodată. 

Parcă nu mai ajungem pe vârful Bucșoiului. Când în sfârșit se întâmplă, coborâm și apoi iar am urcăm către Omu. Ce-i drept, se vede din profil că urmează o coborâre și apoi iar urcare. Dar noi uitasem de asta.

Totuși, noi am prins “vreme bună” pe Bucșoiu. Doar ceață și puțin vânt, însă undeva în depărtare se auzeau tunete.

Înainte să ajungem la Omu, echipa de pe locul 1 căuta intrarea către Ciubotea. Triunghiul galben. Mă entuziasmez, iar când intru în cabană, înfulec câteva chestii și apoi încerc să îl grăbesc pe Andrei, care se pusese jos, cu capul pe masă. 

Hai că doar nu e așa obosit!

Aici ne așteaptă fetele cu Cola, pepene, chlorella, miere+cafea+polen (gelul nostru mai serios din cursă). Aici ne-am îndopat serios.

VF OMU – REF. CIUBOTEA

Ies din cabană tremurând, dar sătul. Mă simt ca un curcan îndopat, dar știu că voi fi recunoscător peste 20 de minute, când mâncarea începe să intre în sistem.

Am intrat în cabană 2, dar am ieșit 3. Silviu, văzând condițiile grele (ceață-vânt-ploaie), ne-a îndrumat către intrarea în traseu spre Ciubotea (triunghi galben). Credeam că va alerga cu noi până-n Bran, dar după nici 5 minute s-a întors.

Începem să alergăm pe coborâri, Andrei se simte din ce în ce mai bine, odată ce ne îndreptăm spre final. 

Asta e farmecul lui. Are negative-split-ul în sânge.

După maxim 10 minute de când Silviu ne-a lăsat singuri, zăresc pe cineva în fața noastră. Am crezut că e un voluntar, însă e Bogdan de la B&M. După cum preconizase Andrei, li se cam epuizase energia, însă mai târziu decât ne așteptam.

Îi întrebăm ce s-a întâmplat, dacă sunt ok, ei ne răspund că da, iar Andrei se uită la mine și mă întreabă  „Îi dăm talpă”? De parcă nu știe răspunsul deja!

Așteptam momentul ăsta de alergare de ceva timp. A venit la fix.

Aici a fost un război câștigat. Moralul nostru vs. moralul lor. Până la urmă, 7500 e un concurs al moralului, dacă te războiești cu cineva pentru un loc cât mai bun în clasament.

Începem alergarea. 

Deși stâncile de pe Ciubotea sunt umede, ritmul nostru crește constant. Alergăm cât ne țin puterile până la intrarea în pădure. Până când echipa de pe 2 nu ne mai poate vedea. Ajunși în pădure, nu încetinim, ci menținem ritmul.

Am avut o coborâre grozavă. Aproximativ 1h15’ până la Salvamont Bran.

REF CIUBOTEA – INTRAREA ÎN VALEA GAUREI

Făcusem porțiunea asta de traseu, dar în coborâre, cu Andrei într-un weekend. Știam ce ne așteaptă. Bănuiam că o vom face în 2 ore. Ne-a luat 55 de minute. 

Moralul nostru este deja la Omu. Atât de sus, deși la cp.11 nu e niciun voluntar. Pierdem 15 minute să luăm o decizie. Facem o poză, sunăm la toate cele 3 numere de pe hartă și într-un final o voce sfântă ne zice “mergeți mai departe!”

În Gaura erau oameni. Uimiți și surprinși că încă mai putem.

GAURA – VF OMU

Ultima urcare. Știm ce ne așteaptă. Urcasem porțiunea asta de 3 ori într-o lună.

Ceața este din ce în ce mai deasă, pe urmele noastre nu se vede nimeni. Continuăm să tragem la deal cu moralul foarte bun. Silviu a apărut din nou și ne-a felicitat, dar cursa s-e întrerupsese de 1 oră și ceva.

În sufletele noastre erau frustarea și dezamăgirea,  însă nimic nu ne-a oprit să continuăm, să tragem pe ultima urcare.

Am avut timp să ne facem scenarii. Ce le spunem oamenilor de la cabană? Am găsit și răspunsuri – vrem să continuăm cursa!

Ne-am spus că orice ar spune oamenii de acolo, organizatorii, vom merge mai departe.

Pentru ei a fost simplu. Ne-au cerut foaia în care bifam posturile și ne-au anunțat că oamenii nu mai sunt pe traseu.

S-a lăsat o liniște de câteva secunde bune, cum nu mai fusese în cabană de ceva timp. S-a creat un gol în noi și în privirele noastre, dar am acceptat situația.

Suntem câștigătorii Maraton 7500 în 15 ore după 78 km parcurși.

Coborâm pe valea Ialomiței, pe unde am urcat. Sunt trist, obosit și puțin dezamăgit.

A doua zi au fost cursa de la hobby, premierea, stat de vorbă cu ceilalți participanți și vreo 7 beri (mersi Andrei pentru ele, sper să faci din asta un obicei!). 

Apoi after-race party cu CPNT-iștii și cunoștințele din Valea Jiului.

Maraton 7500 - Andrei Țale și Robert Hajnal
Podium Marathon7500 cu Andrei Tale

UN FEL DE CONCLUZIE

Am înțeles misiunea CPNT pentru această cursă. Să aducă din ce în ce mai multă lume pe munte. Cred că și-au atins scopul. 

Pe mine, cel puțin, m-au convins. Încep să descopăr Făgărașii, Retezații, Bucegii, și nu doar prin concursurile montane.

După concurs au apărut diverse discuții cu diverse tabere. Despre voluntari, despre record, despre participanții de la elite care nu s-au descurcat tocmai bine.

Cu toate că Marathon 7500 de anul ăsta a adus multora frustrări, sunt convins că, dacă am pune în balanță atât părțile pozitive, cât și pe cele negative, suntem cu toții câștigați.

Călătoria continuă.

Trofeu Locul-1-Marathon-7500
Trofeu Maraton 7500
O poveste pentru sectanți: Al doilea marathon 7500

cu Daniel Stroescu

18 Iunie 2016

Povestea cursei noastre de la Maraton 7500 nu e una spectaculoasă. În alergare, spectacolul se dă deseori pe pistă. În munți, la un ultramaraton, spectacolul e în interiorul fiecărui alergător.
 
Spectacolul de care am avut parte și ceea ce mi-a făcut pielea de găina a fost imaginea norilor, coborând pe Jepii Mari. De parcă totul era un ocean alb și noi alergam către el.
 
Piele de găină am avut când am conștientizat că suntem acolo, că alergăm și că planul nostru de la începutul anului se îndeplinește.
Spectacolul a fost în momentul când câțiva stropi de ploaie ne-au udat pielea, tocmai când aveam cea mai mare nevoie, la urcarea pe Bucșoiu, iar norii se mișcau în jurul nostru ca într-un dans modern.
 
Inima mea a tresărit ca la un spectacol de fiecare dată când am ajuns la Vf. Omu sau la alt checkpoint. Când oamenii ne strigau pe nume, când ne băteau pe spate sau când dădeam mâna cu ei, când ne încurajau, când au fost alături de noi cu fiecare gest.
 
Am avut furnicături în susul și-n josul coloanei când mai aveam doar 7 kilometri până la finish și am realizat că putem termina cursa în mai puțin de 16 ore.
Totuși nimic, dar nimic, nu se compară cu trecerea liniei de finish în sprint, cu cel cu care ai împărțit suferința timp de atât de multe ore.

ECHIPA

Disciplina. Numitorul comun dintre mine și Daniel. Alături de modestia lui, calitatea pe care i-o admir cel mai tare. Aruncă o scurtă privire către contul lui de Strava și-ți vei da seama imediat la ce mă refer.
Disciplina lui în cursă – față de ritm, față de nutriție, față de mine – e lucrul ce mă face să-mi scot pălăria în fața lui.
Nu cred că în momentul de față aș fi putut face o echipă mai bună cu altcineva pe care-l cunosc.

CURSA

Ceasul e pus să sune la 05:02. Mă trezesc înaintea alarmei, la 04:45. Deși cam totul fusese  pregătit cu o seară înainte, la un moment dat îmi dau seama că mai sunt doar 15 minute înainte de start, iar eu tot nu am apucat să mănânc.
 
Amestec un avocado, o banană, o nectarină, fulgi de ovăz, iaurt grecesc și niște fructe de pădure primite de la Sebastian. În timp ce înfulec, mă gândesc dacă am pus tot echipamentul în rucsăcelul de alergare, care pare mic, dar care s-a dovedit a fi foarte încăpător.
 
Vremea păre că va ține cu noi. Doar câțiva nori s-au pus între noi și soare – un lucru bun, nu urmează să alergăm cu soarele în ceafă.
 
Cu 5 minute înainte de start, mergem la verificarea echipamentului și apoi la ocuparea unui loc cât mai în față. Lucrul interesant e că la start, la competiții, nu ne așezăm cu toții cu aceleași șanse și așteptări. Unii vor să termine cursa, în timp ce alții își doresc să termine printre primii și să doboare recorduri.
 
Noi am plecat cu gândul să facem o cursă bună. Nu mai bună față de cei aflați acolo, la start, ci mai bună decât toți participanții de până atunci! Gândul nostru, încă de la start, a fost la record. Ne doream ca finalul zilei să ni-l aducă. La fel cum un copil își așteaptă bicicleta după ce a învățat un an întreg și a luat premiul I, noi ne doream ca, după un an de pregătire, să primim un rezultat pe măsură.

Start – Valea Stânii

La start am emoții mari. Picioarele îmi tremură, iar eu dau vina pe frig. Însă după ce alergăm primii 500 de metri, toate emoțiile trec și lasă loc zâmbetului ce mi s-a întipărit pe față. Zâmbesc la fiecare comentariu al echipelor de lângă noi, despre cât de relaxați suntem, deși urmează să ne înfruntăm propriile temeri.
Zâmbesc pentru că știu câți km urmează să parcugem, câte lucruri urmează să mâncăm, zâmbesc pentru că avem în față o altă zi pe care ne-am dedicat-o alergării.
 
Gândul că suntem prinși cu toții între Start și Finish mă făce să fiu introspect. Fie că suntem conștienți sau nu de asta. Fie că (ne) recunoaștem sau nu. Depinde doar de noi cât timp petrecem între aceste doua momente, cât de bine ne descurcăm.
Nu mă refer la un maraton sau altă cursă, ci la ceva mai greu numit „viață”.
 
7500-le nu e pentru cei începători și ignoranți. Nu e pentru cei care petrec cel mult o săptămână pe an la munte în echipament inadecvat. Nu e pentru cei care nu acordă atenție chiar și celui mai mic detaliu. Nu e pentru cei care nu sunt obișnuiți ca mușchii să le ardă de la urcări și să-i doară de la coborâri. Nu e pentru cei care își pierd nopțile în cluburi weekend de weekend.
 
Este pentru cei care preferă o zi în pădure mai degrabă decât o zi printre blocuri. Este pentru cei carea își cunosc corpul. Este pentru cei care știu cu ce să se îmbrace și când, ce și cât să mănânce înainte și în timpul efortului. Este pentru cei care, chiar dacă au terminat prematur, revin de la an la an să înfrunte “balaurul”. Este pentru cei care consideră călătoria mai importantă decât destinația.
Este pentru cei care petrec până și nopțile dormind în natură. Este pentru iubitorii detaliilor. Este pentru amatorii de suferință. Este pentru obsedați, fanatici și sectanți ai alergării.
 
Partea fericită a poveștii e că majoritatea participanților suntem în a doua categorie, și nu doar eu, ci fiecare persoană care a luat startul, și-a dedicat o zi din viața asta finită pentru a fi în natură, pe munte, și pentru a-și împinge limitele.
Și asta mă făcea să zâmbesc.
 
Am început să mănânc devreme, conform planului. După 30 de minute suntem la asfaltul care duce la Piatra Arsă. Trecem peste el și intrăm pe valea cu pârul buclucaș care mi-a pus piedică acum 2 ani.
 
La primul check-point scot fișa, primim ștampila și văd că suntem în mai puțin de 50 de minute acolo. Îmbucurător. După urcare, ajunși la cota 2000, observ pentru prima dată cât de jos sunt norii. Ca o mare albă ce se întinde la picioarele noastre.
Așa mă simt când cobor la vale, către marea de nori, de la cota 2000 la 1400.
Coborâm fără să ne forțăm mușchii prea mult.
 
Suntem de 1 oră în cursă. Urmează să alergăm pentru următoarele 15, în cel mai bun caz. Prima jumătate este despre menajare: nu te avânți pe coborâri, nu-ți lași pulsul să crească prea tare, deși Doamne, ce poftă am să alerg!
 
La 1400, norii ne îmbrățișează cu răcoare. E atât de bine și confortabil! Urcările mi se păr alergabile și mâncarea intră foarte bine. Iarba udă ne reîmprospătează musculatura.

Valea Stânii -Piatra Arsă

Știi sentimentul ăla când sari de la o înălțime sigură într-o apă de
Ajungem în cp. 2 fresh și foarte repede. Începem urcarea, iar rampele mi se par mai alergabile ca niciodată. Încep un dialog cu Daniel legat de câteva statistici ale cursei. Distanță, timp, diferență de nivel.
 
Deși suntem la început, stăm bine din toate punctele de vedere, și mă simt de parcă abia am luat startul.
Urcăm fără peripeții, având în spate un peisaj demn de a fi pictat.
 

În Piatra Arsă ne așteaptă Radu C. cu mâncare și îmbărbătare. Îmi umplu fălcile cu orez și pornesc. Îmi uit bețele, dar mi le aduce Radu și sunt gata de coborâre. Coborâm pentru a doua oară în Marea Albă. Cu grijă și cu menajare.

 
Știi cum e să ajungi acasă și când treci pragul ușii, cineva să te primească cu
Așa m-am simțit eu la aproape fiecare check-point din maratonul ăsta. La intersecția dintre Jepi, în Cp.4, persoana care ne-a întâmpinat cu zâmbetul pe buze a fost Emanuel. Ne-a dat ce a avut el mai bun în post – mere, halva, banane, izotonic, apă.
Și-ar fi pus și sufletul pe tavă, dacă i l-am fi cerut.
 
Ne umplem buzunarele, bidoanele și burțile și începem urcarea către Babele. Planul nostru de la antrenament a fost să facem urcarea asta într-o oră și 30 de minute.
 
Soarele e în spatele nostru, norii nu ne mai protejază și transpirăm mai mult decât ne-am fi dorit. Eu profit de fiecare pârâu să mă răcoresc, de fiecare colț de stâncă să mă folosesc de mâini, de fiecare priveliște să fur câte un peisaj și să-l arhivez.
Deocamdată, căldura nu mă deranjează, dar Daniel ar fi preferat ploaie.
 
Deși am avut impresia că urcăm greu, timpul a fost conform planului, ca la antrenament: 1h30. La Babele bem apă, facem o poză și începem să coborâm cu gândul la prima urcare.
Marthon 7500 - 2016
Al doilea Marathon 7500, Babele

Peștera – Gura Diham

Știi sentimentul ăla când nu mănânci dimineața, te prinde prânzul și nu te mai poți concentra la nicio activitate până nu
Ajungem în tabăra de bază cu 25 de minute mai bine decât recordul cursei. E un lucru îmbucurător, dar asta nu înseamnă nimic având în vedere că nu am făcut nici 1 urcare până la Omu și mai aveam 3.
 
Aici, mâncăm pepene și halva – combinație ce nu ai mânca în viața de zi cu zi, dar uneori în timpul cursei se dovedesc potrivite combinațiile cele mai puțin populare.
 
Stăm în jur 4 minute, timp în care ne încărcăm bateriile considerabil. Aici plănuiam să-mi schimb tricoul cu unul mai subțire, să-mi schimb șosetele pentru un mic refresh, dar prefer să nu o mai fac, aș pierde timp și nu sunt chiar așa avariat.
 
Pe Valea Ialomiței a fost cea mai călduroasă parte a cursei. Zăpușeala ne scoate din ritm, ne încetinește. Ajungem la Omu cu 10 minute mai târziu decât plănuisem. Aici Andrei Doru ne așteaptăcu ceea ce avem nevoie. El ne-a cărat pachetele în punctul strategic. El a fost omul nostru de suport și-i datorăm cel puțin câte o bere pentru fiecare pachet pe care l-a cărat.
 
Ajunși la 2505, mâncăm puțin orez și luăm preventiv o fiolă de magneziu.
 
Până în Bușteni, pe Valea Cerbului, ne dăm seama că preferăm urcările. Coborârile, în viteză, sunt mult mai dureroase. Cvadricepșii ne sunt încordați ca maxilarul unui aligator când sfâșie un vânat. Încordați și dornici de un moment de relaxare.
 
Ajuns în CP la Gura Diham, mănânc 3 mâini de piersici feliate, zemoase și gustoase. Cu fiecare înghițitură oftez de cât de bune sunt. Simt cum fiecare celulă din corpul meu se hrănește și se hidratează.
 
Ne îndreptăm către cea mai grea urcare din concurs, cu oprire la Poiana Izvoarelor și la Prepeleac. Mi-ar fi plăcut să alergăm mai mult pe porțiunea asta, până la Poiana Izvoarelor, dar măcar am mâncăm bine. Mai bine decât la antrenament, căci știm ce ne așteaptă.
De asta sunt bune antrenamentele pe traseu: să să lași cât mai puține aspecte supuse impresivizibilului. Să mănânci preventiv, să bei mai mult sau pur și simplu să reduci din ritm.
 
Eu mănânc t o ciocolată întreagă la Poiana Izvoarelor și beau un Red Bull mare la Prepeleac. Cofeina și zahărul din sânge nu m-au lăsat să mă moleșesc de la altitudine, unde corpul are nevoie de o doză mai mare de glucide. Încep să simt furnicături în picioare, cred că aș putea trage tare de ele.
 
Norii din jur sunt în armonie cu starea mea interioară. Se mișcă în jurul nostru ca sângele-mi în vene. Au o viteză incredibilă, iar noi parcă ne lăsăm purtați de ei.
 
Natura a făcut ca ritmul să fie unul susținut, chiar dacă după 50 de km, chiar și mersul accelerat poate fi obositor.
Cu 300 de metri înainte de a ajunge pentru a doua oară la Omu, mă apucă foamea.
 
Ei bine, așa mă simt eu cu 300 de metri înainte de cabană. Simt că nu mai pot face un pas de alergare. Ceea ce mă salvează este orezul cu ciuperci și legume, care e mai bun decât o pâine caldă pentru un flămând. Mai iau un Booster ca desert și sunt pregătit să alergăm la vale.
Daniel Stroescu, Peștera

Omu (2) – Ref. Ciubotea

Ai fost vreodată atât de bolnav încât să îți dorești să stai doar în pat și să ai impresia că statul în picioare e cel mai
De aici, cine mai poate, pe cine-l țin picioarele și psihicul, cine s-a menajat, cine a mâncat și a băut bine în cursă, cine nu are bășici, crampe musculare sau alte dureri, poate să accelereze, să înceapă să alerge și să câștige minute bune.
 
Coborârea către Ciubotea prin Vârful Scara mi-a arătat că Maraton 7500 e vorba despre 3 sau mai multe coborâri, mai mult decât 3 urcări la Vf. Omu. Pentru urcări trebuie să ai un psihic puternic, să înduri 3-4 ore, dar pentru coborâri fizicul te ajută sau te lasă.
Genunchii, gleznele, mușchii. Chiar și mușchii feței îți lucrează la coborâre.
 
Personal, credeam că nu mai ajungem la Salvamont să mâncăm supa care ar fi trebui să ne dea un refresh, dar în cele din urmă nu doar că am ajuns, dar și supa era la temperatura potrivită. Tare m-aș fi supărat să fi fost fierbinte.
E bine că cineva ne-o pusese la răcit, cineva știa că vom ajunge. Cineva ne zâmbește din prag, în moment ce noi intrăm pe poartă. Este soția lui Emanuel, care în postul 4 a fusese la fel de ospitalier.
Până în punctul ăsta, nu băusem izotonic și cu excepția Red Bull-ui de la Prepeleac și a mierii cu cafea, nu consumasem nici multă cofeină. Dar aici la salvamont, simt o poftă de-un izotonic ca de-o înghețată într-o zi caniculară.
 
În post nu au, dar îmi dă Daniel o pastilă efervescentă pe care o adăug în apă și așa, ca prin magie, am izotonic. Prima gură et ca prima gură de pepene după o alergare lungă.
 
După ce ne-am luat sticker-ul de mai jos, începem ultima urcare. Eu îmi scost telefonul și mă uit cam cât urmează să facem până în vârf – aproximativ 2h30-2h40 pentru a ajunge pentru ultima dată pentru ziua aceea la Vf. Omu.
Mi s-a părut cea mai grea urcare din cele 3.
 
Poate pentru că a fost ultima, poate pentru că mă așteptam să se termine mai repede, poate pentru că rezervele de mâncare se epuizaseră, poate pentru că am ajuns iar la altitudine și rezervele de glucide se terminaseră.
Nu am idee.
Asta simțeam când am intrat în cabană pentru a 3-a oară.
 
Din cauza altitudinii, sunt slăbit și înfometat. Amestec piersici cu pâine și slănină și le bag pe toate în gură, iar Daniel îmi spune să mergem.
Foame la Peștera

Omu (3) – Finish

El este mai încrezător decât mine că
Cum ieșim cabană, mă apucă tremuratul de la vânt și ceață, erau și cu mult mai puține grade decât la amiază. Abia pot să respir, având gura plină de mâncare. Îmi eliberez căile respiratorii impingând mâncarea în lateral, între dinți și obraz.
Tremur, alerg, respir alert și încerc să mănânc în același timp. Mi se pare destul de greu, dar cu fiecare pas parcă mă descurc mai bine.
 
Daniel parcă a prins aripi pe ultima coborâre, iar până în Poiana Guțanu ne întărâtăm unul pe celălalt.
 
În Poiana Guțanu ajungem după 40 de minute. Timpul nostru este de 14 ore 50 de minute. Mai avem cam 1 oră și 10 minute să ajungem sub 16 ore.
 
Atunci ne-am activat. 
 
Turăm motoarele cât putem. Nu mai aveam pe ce să “dăm vina”. Nu mai e căldura moleșitoare. Ploaie torențială nici vorbă, poteca numai bună de alergat. Este ultima bucată, deci nu ne mai permitem motivul menajării.
 
Daniel îmi spune să ne facem calculele când ajungem în Strunga. Eu merg înainte să pun ștampila, să scot frontalele, iar când ajunge îl anunț că mai avem 30 de minute și scoatem sub 16 ore.
 
El este mai încrezător decât mine că vom reuși. Începem să alergăm la vale. Uit de cele două bășici de la degetele mici, de faptul că am adidasul stâng rupt sau de alte neajunsuri. Planul era să mă țin cât mai aproape de el și să îl încurajez să alergăm cât putem de tare.
 
Am crezut că putem să scoatem sub 16 ore până în momentul în care am ajuns la asfaltul de la schit. Aici ceasul ne arată 15 ore 58. Este imposibil să alergăm 500m în 2 minute, cu panta de dinainte de finish.
 
Atunci am acceptat că atât am putut. Asta este tot ce am dat noi mai bun pentru ziua respectivă.
 
Ultimii 500 de metri îi petrecem vorbind și împărtășindu-ne gândurile. Dacă suntem mulțumiți, dacă puteam mai bine, dacă… până ce ne trezim că suntem pe ultima sută de metri, la propriu, iar atmosfera de la finish ne îmbie să sprintăm cu ultimele forțe.
Finish 7500 cu Daniel Stroescu

Al treilea Marathon7500: Mai mult decât o poveste

cu Andrei Preda

23 iulie 2017

Noi, alergătorii, trăim într-o bulă. Și o zic pe bune.

Nu vedem decât următoarea competiție, prietenul pe care trebuie să-l întrecem, timpi, locuri, cum să ne eficientizăm antrenamentul și din când în când ne amintim că avem o familie, o prietenă, o mamă, o viață.

Viața care se întâmplă în afara acestei bule. 

Viața în care oamenii înjură, fură, se ceartă și se lovesc ca într-un film de război. Viața în care valorile nepotrivite sunt promovate și interesul individual primează. Noi refuzăm să luăm parte la viața asta, să credem că ea există și ne izolăm în bula noastră.

Sau poate că așa am ajuns doar eu, însă dacă îți alegi concediile pentru a alerga un maraton sau dacă ai fiecare weekend ocupat cu alergarea, cu câte o competițiem ești și tu parte din sectă.

Bula asta se formează în jurul nostru, mai ales în timpul competiției. Alergăm ca să uităm de noi și să fim absorbiți de peisaj. Să ajungem la mixul acesta de durere-plăcere provocat de alergare, să ne îndeplinim obiective și să ne lăsăm influențați pozitiv de asta și în celelalte aspecte ale vieții.

Pentru mine, fiecare competiție, dar și fiecare etapă de antrenament este o izolare socială, față de lumea reală. Este evadare în această bulă. Ca și cum secta alergătorilor montani este undeva într-un loc secret, iar eu mă furișez noaptea să fac parte din ea. 

a 3-a participare la Marathon 7500
SUNT ÎNTR-O CARE MI-AR PLĂCEA SĂ FIE CÂT MAI TRAINICĂ.

Maratonul din Bucegi cu cei 7500m diferență de nivel e bine înrădăcinat în sufletul meu, ca și în sufletul multor alergători. Pe lângă CiucașX3, proba de 100km, e ultramaratonul care m-a format, m-a călit, m-a făcut bărbat.

Noi, ca alergători, suntem suma antrenamentelor ce le-am făcut, a competițiilor ce le-am terminat și a cunoștințelor ce le avem despre alergare. Nu am fi început aventura asta, numită alergare montană, dacă nu ar fi existat competiții atât de provocatoare, cum e și Maraton 7500.

Fără să stau prea mult pe gânduri, pot declara că forma mea, ceea ce sunt eu ca alergător se datorează, în mare măsură și organizatorilor de competiții – în cazul de față, CPNT-iștilor.

Da. Datorez o bună parte a ceea ce sunt, ca alergător, celor care au pus cotul la formarea unor astfel de competiții. Le sunt îndatorat celor care au făcut acum 10 ani, în 4-5 zile, la pas, traseul. Pentru a-l identifica și pentru a-l marca. Le sunt îndatorat și recunoscător pentru că au făcut să fie un concurs sub forma asta de 1+1.

În același timp, le sunt îndatorat și noilor veniți care au pus umărul la organizare.

Andrei Preda - Robert Hajnal Marathon 7500
Coborâre de la Omu.

MARATON 7500: O DRUMEȚIE MAI LUNGĂ

Cu o seară înainte, când am stabilit ultimele detalii, i-am spus lui Andrei că Maraton 7500 e de fapt o drumeție mai lungă prin Bucegi.

Poate cea mai lungă ce a făcut-o el în viața lui. Asta înseamnă că ritmul nu este unul infernal de accelerat, cum a avut el parte la Maratonul din Mont Blanc sau la orice altă cursă scurtă, ci este un ritm în zona de confort, din punct de vedere cardio vascular. Ceilalți vor trage la început puțin de ei, dar nu ca la un maraton, ci ca și cum s-ar pregăti să iasă și ei la o plimbare pe munte.

Totuși, chiar dacă ritmul este scăzut, pot și vor apărea surprize. Și nu au întârziat să apară.

Prânz la Vârful Omu

CÂT SE POATE SCOATE LA MARATON 7500 DACĂ AR VENI KILLIAN?

De la an la an, timpul se îmbunătățește. Traseul nu mai este o surpriză pentru mulți dintre noi.

La prima ediție, când organizatorii le-au spus salvamontiștilor că vor fi alergători care vor scoate sub 24 de ore (s-a câștigat cu 23:55) salvamontiștii au început să râdă, nu au crezut că se poate.

Acum s-a ajuns la 14h30. Dacă o echipă extraordinar de bună se aliniază la start, nu cred ca se mai poate scădea foarte mult. În condiții ideale, ca participanții să cunoască foarte bine traseul, fără a se rătăci, se poate ajunge la 13h35-13h45min.

Dacă aș alerga singur, cam atât aș reuși să fac pe traseul ăsta. Nu zic că Andrei m-a tras în jos, ci spun că singur e mult mai confortabil. Și el ar scoate singur sub 14 ore, dacă am fi amândoi, adversari, la linia de start.

Killian ar scoate undeva la 12h44.

Până atunci, nouă ne rămâne să ne antrenăm și altora să se organizeze. Sunt convins că a 10-a ediție va fi una memorabilă.

Fotografii: fisheye.ro, arhiva personală

Cauți un antrenor de alergare?

Antrenează-te cu robert hajnal 

locul 2 la UTMB-UL DIN 2018

Locul 1 la Olympus Mithycal trail

3xLocul 1 Marathon 7500

Robert Hajnal

Robert Hajnal

Sunt om de munte și am o viziune clară despre ce vreau să fac în viața mea. Îmi imaginez o lume în care fiecare om face sport și își pune pe primul loc sănătatea. Locul 2 UTMB in 2018, 862 ITRA points.