3 ediții de Marathon7500
Povestea celor trei participări la Marathon7500 cu 3 atleți diferiți: Andrei Țale, Daniel Stroescu, Andrei Preda.
Cu fiecare am reușit să trecem linia de sosire pe locul 1.
Timp de citire: 35 minute;
Fotografii: fisheye.ro, arhiva personală.
Am auzit pentru prima dată de Marathon7500 la nici 30 de minute după ce am trecut finish-ul primului meu concurs de alergare montană, Retezat Trail Race. Era 2012 și tocmai ce alergasem 28 de kilometri în Retezat. La finish, pe lângă medalie, am primit și un pliant cu o competiție de 90 kilometri în munții Bucegi. Eram suferind. Mă întrecuse Gianina Tănase și mă dureau cvadricepșii. Mi-am promis că nu voi participa la altă competiție de alergare montană, iar un concurs de 90 de kilometri suna ca o distopie.
PODIUM 2009
Locul I (23h 56 Min): Galiteanu Ionut Si Palici Viorel
Locul II (24h 41 Min): Clinciu Lucian Si Orleanu Mihai
Locul III (25h 34min): Suciu Simion Si Bogya Tamas
PODIUM 2010
Locul I (20h 17 Min): Spulber Dan Si Dan Stefan
Locul II (24h 20 Min): Bogya Tamas Si Suciu Simion
Locul III (25h 5 Min): Daiconescu Radu Si Florea Daniel
PODIUM 2011
Locul I (18h 45 min): Galiteanu Ionut si Palici Viorel (Record)
Locul II (19h 46 min): Mosoiu Cristian si Serban Denis
Locul III (20h 25 min):Balan Silviu Constantin si Neagoe Ion
PODIUM 2012
Locul I (19 h 22 min): Ioan Nusu si Balan Silviu-
Locul II (22 h 56 min): Blajiu Gheorghe si Tilea Pepi
Locul III (24 h 52 min):Sidor Sebastian si Vinatoru Vlad
PODIUM 2013
Locul I (19h 17 min): Gheorghe Blajiu si Pepi Tilea
Locul II (20h 33 min):Nicusor Jinga Cosmin Bucsa
Locul III (22h 04 min):Bogdan Petrutu Mihai Grigore
PODIUM 2014
?
cu Andrei Țale
18 Iunie 2014
În aproximativ o lună de zile pe, 18 iulie, vom lua startul la unul dintre cele mai frumoase ultramaratoane de la noi din țară, poate chiar și din lume. Andrei spune că e mai frumos și mai plăcut chiar și decat UTMB-ul.
Numele concursului e Marathon 7500. Pentru alergatorii montani e un fel de „Zeu al ultramaratoanelor”. Un concurs ce merită să-l alergi cel puțin o dată-n viață. Ce-i drept, cam așa e și pentru mine. E unul dintre obiectivele principale ale anului 2014. Dacă auzi pentru prima dată de el, te poți întreba: „de la ce vine 7500?”
Păi vine de la diferența de nivel.
Adică 7.5 km de urcare pe o distanță de 90 de km. Nu știu dacă ți se pare mult sau puțin, dar cele 40 de ore (timpul limită) pot reprezenta indiciul că nu e pentru cei slabi de inimă.
În schimb, e pentru cei care iubesc să petreacă mult timp pe munte, alături de natură, de aer curat.
Până acum am făcut o tură grozavă cu Andrei – 2 zile de alergare pe munte. În 2 zile de aventură am reușit să alergăm circa 60 de kilometri. Din păcate, nu am alergat doar bucăți de traseu. Am ajuns și pe alte trasee, cum ar fi Valea Horoabelor, ce nu fac parte din ruta Maratonului 7500.
În rest, încerc să fac antrenamente zilnice. Să combin alergările de viteză cu cele de distanță. În ultima lună am mai adăugat ceva bicicletă și ceva înot, întrucât mă pregătesc și de HalfIronMan de la Oradea :).
Urmează încă un antrenament planificat, un weekend cu ture lungi, la care vom adăuga și alergarea de noapte. Ca să fie „cu de toate”.
Nu știu dacă vom fi cei mai bine pregătiți, dar eu cred că avem o echipă tare. Andrei are experiență, iar eu am ultrafood. Adică alimentație foarte bună. Ceea ce e un lucru destul de important pe timpul cursei.
Obiectivul meu la 7500 e să venim pe podium, după cum vedem din rezultatele anterioare, să venim sub 22 de ore. Dar dacă nu se poate, asta e, voi inventa cu siguranță o scuză, că am văzut că se poartă :D.
Dacă participi și tu și ești curios de rezultatele edițiilor anterioare, aruncă o privire mai sus și vezi podiumul din toate cele 5 ediții anterioare.
Să fie anul acesta un an bun pentru un nou record?
Cauți un plan de antrenament?
Antrenează-te după un plan special conceput pentru tine
3 august 2014
Primul Marathon 7500 și cu siguranță NU ultimul
Maratonul 7500 a fost una dintre prioritățile anului 2014. L-am tratat cu seriozitate maximă, dorind să obțin o clasare pe podium, depășirea unor limite, dar și admirarea peisajului oferit de Bucegi.
A rămas să-mi găsesc un partener pe măsură. Am întrebat în stânga și în dreapta, dar nimeni nu a vrut să facem echipă. Pe la începutul anului, la ziua lui Marius Roca, unde era prezent și Andrei Țale, i-am aruncat pastila și am plantat ideea.
Andrei e unul dintre cei mai prietenoși și deschiși oameni. Am avut noroc că la RTR (prima ediție) mi-am pus cortul lângă el. Am alergat cursa tot “pe lângă el”. De atunci a devenit adversarul #1. A devenit ”prietenul ăla pe care vrem să-l depășim cu câteva secunde”. Prieteneul în fața căruia trebuie să trecem linia de finish ca să ne merităm berea de la final.
Am suferit și eu de sindromul ăsta, dar mi-a trecut.
La RTR am cunoscut o parte din el, la focul de tabără, poștind o sticlă de vin cu CPNT-iștii. Tot atunci i-am cunoscut și pe Bălan și Oana Pop (prima fată pe care am văzut-o cântând la chitară). Atunci m-am îndrăgostit de alergarea montană.
Pentru Maraton 7500 mi s-a părut omul potrivit, deși prima oară nu m-am gândit să facem echipă. M-am gândit la Florin Năstase (Câștigătorul Transmaraton 2013).
Din motive obiective, el nu a mai reușit și nu avea ca obiectiv principal M7500 pentru 2014. Următoarea persoană la care m-am gândit a fost Andrei. El mi s-a părut foarte potrivt, căci știa traseul, a participat la UTMB, e o persoană calculată și suntem la același nivel în ceea ce privește alergarea montană. La început, a fost puțin cam rezervat, nu mi-a dat un răspuns 100%, dar NU m-am lăsat învins.
De fiecare dată când ne vedeam, îi aruncam pastila M7500.
Până la urmă, după câteva zeci de insistențe, a acceptat și chiar a preluat el inițiativa.
Au urmat antrenamente pe care le-a organizat el în Bucegi, peisaje pe care nu le-am mai văzut, vreme nu tocmai bună de făcut plajă, dar ideală de alergat.
Nu cred că ne-am antrenat suficient, dar cred că din cei care au participat la proba lungă am alergat cel mai mult împreună. 2 weekend-uri în care am adunat cca 100 km cu vreo 7-8000 diferență de nivel. Recunosc, nu a fost foarte mult alergat…(Click pentru articol-ul cu antrenament), ci mai mult mers/vorbit de strategii, povești.
PREGĂTIRE PENTRU MARATHON 7500
Responsabilitatea mea
Pentru 7500 mi-am luat până și câteva zile de permisie. Am pregătit alimetația, echipamentul, am găsit cu cine să mergem (mulțumim Alexandra și Gabi pentru drum) și ziua de joi ne-a găsit mai mult decât pregătiți.
Am avut bagaje destul de mari și o sacoșă de rafie plină cu mâncare. Am cam exagerat cu cantitățile, din dorința de a nu-mi lipsi ceva. Am avut batoane de la Isostar, batoane de la Kaufland, piure, paste, orez, și multe altele.
Pe lângă mâncare, pentru hidratare am avut: apă, Cola, electroliți. Multe. Prea multe.
Am ajuns la Padina, cu tot bagajul. Am mai pierdut vremea la cabana Padina, unde am și mâncat (din mâncarea lor, nu a noastră) și apoi am plecat la ședința tehnică.
Ședința a fost ținută de Silviu Bălan, cu sprijinul lui Emanuel Dobrinoiu. Mă așteptam să o țină Șendre, dar anul ăsta a participat la Elită. După ce Silviu a spus că traseul va fi exact ca în anii anteriori, mi-am cam pierdut concentrarea. În plus, urma să vină Andrei și să punem ultimele detalii la punct. Silviu vorbea cu norii în spate. Parcă mai intimidanți decât avertizările lui în legătură cu urcările de pe traseu.
A ajuns și Andrei pe la finalul ședinței. Deja se înserase. Am mai făcut câteva poze cu zâmbetele puțin crispate și ne-am îndreptat către cabana Padina, unde am avut norocul neașteptat să găsim cazare chiar în ziua în care am ajuns. Am insistat să dormim într-un pat, știind că e foarte important să ai câteva ore de somn bun înainte de cursă. Am avut paturi în aceași cameră – numai bine pentru a stabili ultimele detalii.
Am tăiat un pepene și am început discuțiile legate de nutriția din cursă (responsabilitatea mea), de timpii intermediari (responsabilitatea lui Andrei), de traseu, de echipament, de strategie pentru cursă. Se putea citi concentrarea pe fețele noastre, însă în același timp se vedea și dorința de a concura.
După 2-3 ore de discuții, am ajuns în cameră, pâș-pâș, căci alți colegi dormeau. Am adormit cam greu, dar somnul a fost profund. Mă îngrijora gândul că va ploua și vom fi murați toată cursa – nu mai voiam să repet episodul Ciucaș, în care am fost ciuciulete 75% din cursă.
ZIUA CURSEI
În concursurile astea sunt două tipuri de participanți, cei aventurieri, cărora le place să descopere muntele și cei care vin la start pentru performanță.
Ceasul sună la 4:45. Andrei îmi spusese că se va trezi la 05:15. El se pregătește foarte repede, dar nu luase în calcul că trebuia să și mânânce.
În timp ce îmi pregăteam bagajul pentru cursă, înfulecam dintr-o caserolă de paste pe care am adus-o cu mine. Repetam în gând strategia de nutritie, ce să mănânc, la cât timp, să mă asigur că iau tot ce am nevoie.
Învelesc frontalele și celelalte părți de echipament obligatoriu în saci menajeri. Îmi pregătesc apa cu electroliți, îmi leg numărul de vestă și mă uit la ceas. Văd că mai sunt doar 20 de minute până la start și eu încă mai am lucruri de mâncat și altele de băgat în bagaj.
Coborâm la mașina lui Gabi, în viteză, dorind să nu ratăm startul. Am ajuns chiar cu 3 minute înainte să înceapă cursa. Trecem de punctul unde se verifică echipamentul și auzim 10,9,8,…
START-VALEA CU DOR
Start. După primii 4-500 m, Andrei se pune în fruntea alergătorilor, fiind cel care conduce ritmul. Îmi place la nebunie atitudinea lui și motivația de care dă dovadă.
Sincer, nu mă așteptam la asta. Credeam că va fi mai rezervat. NU. Andrei este primul, conducând cursa, fiind pregătit pentru orice.
Intrăm în pădure și ușor ușor începe urcarea. Văd concurenți de care îmi e tare drag drag. Cosmin Podariu, Bogdan Iacob, Marmo, Dragonu, cu care schimbăm câteva glume, iar Andrei îi întreabă cât și-au planificat pentru primul post.
Eu mă întreb unde sunt Daniel și Florin, Zsolt și Bartha – ăștia cu care ne întrecem. În față sunt cei pe care nu i-am luat în calcul. Bogdan cu Mihai (B&M). Echipa care a ieșit pe 3 cu un an în urmă.
Ieșim din pădure, traversăm o șosea?! (chiar nu aveam idee de ea) și peisajul începe să fie inedit. Spre surprinderea mea și a multora, nu mai plouă. Este o vreme perfectă pentru alergat.
Coborâm într-o vale, traversăm un râu de vreo 2 ori, iar a 3-a oară alunec pe o piatră și cad, lovindu-mă ușor la tibie. Poate că ar fi mai bine să îmi las gândurile deoparte și în locul lor să îmi pun atenția la următorul pas. Unde și pe ce calc.
Încă suntem 4-5 echipe în frunte. Puțin neobișnuit pentru mine, căci alergăm de 45 de minute și încă nimeni nu a luat-o la goană. Toată lumea pare puțin rezervată, însă are și de ce.
Am parcurs doar 7km din cei 90 și ceva.
Ajungem la Valea cu Dor, scoatem fișa, punem sticker-ul, facem câteva poze și continuăm cursa. Ne-am mișcat cam greu, dar mai avem 15 puncte unde ne putem îmbunătăți tehnica de bifat postul, de pus sticker-ul.
VALEA DORULUI – POIANA STÂNII
(Re)începem urcarea, dar nu durează mult până ce ajungem la o pârtie de schi. Eu nu-mi mai fac probleme cu traseul, mă bazez pe cunoștiințele lui Andrei. Începe să-mi povestească de scurtături, în timp ce eu nu fac decât să-l urmez și încet încet să-mi dau drumul la picioare pe coborâri. După calculele mele, suntem pe locul 4-5.
Coborâm pe marcaj, dar și pe ceva scurtături, nu mari, iar primele echipe sunt tot lângă noi. Ritmul nu e unul infernal, ca la un semimaraton/maraton. Pulsul presupun că îmi e sub 150, deci abia am început să transpir.
Ajungem în Poiana Stânii, unde, spre surprinderea mea, apare o echipă din senin. Dacă și-au lipit sticker-ul, e okay. Bravo lor. Însă îmi e teamă că, pe la mijlocul cursei, altă echipă să fi venit de niciunde în fața noastră.
POIANA STÂNII – PIATRA ARSĂ
Asta înseamnă prima urcare mai serioasă. Pe urcare, mers mai accelerat, puls scăzut, mâncare din 30 în 30 de minute. De fiecare dată când mânânc câte ceva, îl anunț pe Andrei, dar cam vorbesc singur. Nu prea mă ia în seamă, în schimb în posturi mânâncă de rupe.
Mai am de exersat la mâncat în timp ce alerg/urc pante mai abrupte. Nu prea-mi găsesc respirația printre înghițituri.
Ne simțim grozav. Andrei se tot întreabă de ce nu se simte rău. E ciudat pentru el să se simtă bine încă din primii km.
Ajungem primii la Piatra Arsă. Aici e multă lume, Silviu ne făce poze, Totalcă ne încurajează și ne spune că Florea și Szomyu s-au cam rătăcit, o fată alearga pe pistă (mă așteptam să fie mai mare baza de antrenament). E și Marius Ionescu în mulțime, dau mâna cu el, facem cunoștință (pentru mine e o onoare) și-i spun cât de tare seamănă cu Mădălin, fratele lui. Și la vorbă și la port.
PIATRA ARSĂ – JEPII MARI
Coborâre, coborâre, coborâre.
Încă ne păstrăm poziția în clasament (locul 1), încă luăm scurtături prin pădure, încă ne simțim bine. Andrei zboară pe coborâre, eu mai greu, că mă strâng adidașii.
Am alergat cu S-Lab 3. Niște adidași grozavi, doar că eu nu prea mă înțeleg cu ei. Au calapodul foarte mic în față, iar eu am o namilă de picior. Am niște degete de parcă-s Chewbacca – nu la fel de păroase, dar la fel de groase.
Înainte de postul de alimentare, Andrei mai ia o mică scurtătură, foarte abruptă, alunecă și se lovește ușor. Fiind plin de adrenalină, se ridică și aleargă mai departe.
Aici îi întâlnim pe Iulian și Oana Grigore, care ne fac poze și ne încurajează pentru record. Noi încă nici nu ne gândim la asta.
În CP Andrei mănâncă slănină, cașcaval, pâine, de parcă nu a mai văzut mâncare de ceva timp. Eu îl tot invitasem să mănânce câte ceva, dar “nu prea intra”.
Mănânc și eu niște cașcaval, iau și o bucată de halva și mergem la pipi – împreună, să nu pierdem dublu timp.
Eu continui să mă întreb unde sunt Florin și Daniel, prietenii din București. Ce-i drept, mă cam temeam de ei că ne vor respira în ceafă. Pe Florin Szomyu îl apreciez pentru talentul pe care-l are. Știam ce poate de la Ciucaș 2013, însă a trecut un an de atunci. Pe Dani Florea îl apreciez pentru munca pe care o depune, pentru antrenamentele pe care le face. Îl cunosc de când a înnoptat pentru o seară la noi în Brașov. Ce ne-am mai întins la povești atunci :). Și pentru P.B de la Marathon di Roma. Băieți foarte buni pentru alergarea pe asfalt, însă „alergarea montană” e alt sport.
JEPI – BABELE
Urcare. Urcare. Urcare.
Andrei îmi spune să nu-l rup pe urcări, iar eu sper pe ascuns ca el să nu mă rupă pe coborâri.
Urcăm circa 30 de minute și B&M ne depășesc. Andrei e în râpă, a ratat cărarea. Probabil “știa” el o scurtătură. Tot e bine că a găsit 1 euro acolo. Pe bune, chiar a găsit! Munții noștri, pe lângă aur, au acum și euro.
Urcăm pe Jepi fără să-i pierdem din vizor pe cei de pe locul 1, care par foarte motivați să facă o cursă bună. Ț îmi spune că nu-și face griji în legătură cu ei, că se vor tăia la un moment dat, să ne îngrijorăm pentru cei de pe 3-4, care au forțe proaspete.
Mă uit în urmă, dar nu-i văd pe EvoRunners. Continuăm să urcăm toți 4. B&M cu bețe, noi fără. Încă nicio picătură de ploaie. Doar de sudoare. Vreme numa’ bună de efort. Niciun spike de energie (pentru că nu am luat geluri), dar în același timp, nicio gaură de energie. Totul e constant -ritmul, energia, întreaga stare de spirit.
Ajungem la Babele. Poze, o gură de apă, sticker și puțin vânt.
BABELE – PADINA CP.6
Pe coborâre, îmi repet în gând ce am de mâncat, ce am de luat cu mine pentru următoarea parte din cursă. Ce am de băut. Aștept chlorella ca pâinea caldă cu miere pe care o așteaptă un flămând.
Mă așteptam ca fetele să fie acolo să ne încurajeze, să ne felicite pentru cursa de până acum, dar nu sunt. Este doar Marius V., care ne dă ce avem nevoie. Iau telefonul lui Andrei, le sun, noroc că sunt aproape, la cort. Ajung foarte repede cu tot ce avem nevoie și cu zâmbetul pe buze.
Mâncăm pepene, care e divin, dar nu înțelege de ce Andrei stă atât de mult, de ce stă jos. Îi văd și pe EvoRunners că au ajuns în P6 și mă grăbesc să plecăm. B&M au ajuns cu 7 minute înainte și cred că deja au un avans considerabil.
PADINA – VF. OMU (I)
Prima urcare la Omu și cred că suntem pe 2. Dar, de fapt suntem pe 1, căci și B&M și-au schimbat hainele și au stat în CP mai mult decât am stat noi. O nevoie pe care eu nu o înțeleg – să te schimbi. După 3-4 km de urcare, Andrei își schimbă și el șosetele. Alt timp pierdut, din punctul meu de vedere. Atunci suntem și depășiți (până la Omu am pierdut 10 minute).
Pe prima urcare de la Omu Andrei nu a fost în apele lui. Atunci a mâncat primul gel, după 6 ore de concurs. I-a prins bine. Din cauza ceții, nu nimerim cabana și ajungem pe un vârf cu o cruce mare. Din fericire, nu e crucea Caraimanului, ci alta. Mergem pe creastă vreo 500 m și dăm de cabană. Intrăm la căldură, nu stăm mult (sau nu-mi amintesc să fi stat) și o luăm către Valea Cerbului.
VF OMU – GURA DIHAM
Am găsit foarte greu Valea Cerbului. Ceața și puțina oboseală își spun cuvântul. Pe valea asta, la antrenament, am văzut cele mai frumoase peisaje. Bineee, și Valea Gaura arată bine când e senin.
Coborâm, cu precauție, să nu ne obosim genunchii și încet încet ajungem pe forestierul care duce în Diham. Pe coborârea e noroi, lucru care mă enervează.
Pe porțiunea asta m-am epuizat. Psihic, mai ales.
Caut zonele cu cele mai multe frunze, să nu alunec. Deși e fost coborâre, ne-a luat mult timp. Mult mai mult decât dacă ar fi fost uscat. Am dat de un râu, în care am și intrat cu picioarele pentru un binevenit refresh.
GURA DIHAM – VF. OMU (II)
Aici începe cursa cu adevărat. Până aici trebuie să-ți păstrezi majoritatea resurselor. De aici, poți trage pentru un loc cât mai bun. Dacă ai mâncat bine toată cursa, dacă nu te strâng adidașii, dacă mai ai forțe, există o urcare care să ți le consume pe toate.
Ajungem la Gura Diham fix la 14.00, după 8 ore de concurs. Teoretic, e jumătatea cursei. Nu știu câtă diferență de nivel e până aici, dar mai sunt 2 urcări până la Omu. Dacă noi am ajuns în 8 ore și este jumătatea cursei, urmează natural întrebarea: “Se poate face cursa în 16 ore?” O să vorbesc despre asta la concluzii 
Stăm în cp, mâncăm și luăm apă. Andrei îmi tot povestește despre urcarea asta, spune că îmi va arăta locul unde a abandonat pentru a 2-a oară.
Andrei a participat la 5 ediții de 7500 (cu tot cu cea de acum, din 2014). A abandonat de 2 ori și de 2 ori a terminat. Asta e cursa care face diferența. Asta spune multe despre cât de mult își dorește să termine pe un loc cât mai bun. Nici că se putea găsi un partener mai potrivit, mai motivat pentru asta.
Pe urcare începe să plouă. Ne-a murat serios. Ajungem la Prepeleac, unde abia veniseră și voluntarii, care-și întind cortul. Săracii, urmau să fie plouați chiar mai mult decât noi. Parcă e mai bine să alergi prin ploaie, decât să stai să te ude încontinuu.
Pâș-pâș continuăm urcarea. Uzi și cu un singur bidon de apă, ce era pe terminatelea.
Pe bucata asta m-am simțit fără ambiție, fără vlagă. Dacă stau bine și mă gândesc, aici m-am simțit cel mai rau din cursă. Nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost dacă era cald.
Sincer îți spun, a fost o urcare dificilă. De 10/10. Nu stiu dacă am mai urcat așa mult/așa greu vreodată.
Parcă nu mai ajungem pe vârful Bucșoiului. Când în sfârșit se întâmplă, coborâm și apoi iar am urcăm către Omu. Ce-i drept, se vede din profil că urmează o coborâre și apoi iar urcare. Dar noi uitasem de asta.
Totuși, noi am prins “vreme bună” pe Bucșoiu. Doar ceață și puțin vânt, însă undeva în depărtare se auzeau tunete.
Înainte să ajungem la Omu, echipa de pe locul 1 căuta intrarea către Ciubotea. Triunghiul galben. Mă entuziasmez, iar când intru în cabană, înfulec câteva chestii și apoi încerc să îl grăbesc pe Andrei, care se pusese jos, cu capul pe masă.
Hai că doar nu e așa obosit!
Aici ne așteaptă fetele cu Cola, pepene, chlorella, miere+cafea+polen (gelul nostru mai serios din cursă). Aici ne-am îndopat serios.
VF OMU – REF. CIUBOTEA
Ies din cabană tremurând, dar sătul. Mă simt ca un curcan îndopat, dar știu că voi fi recunoscător peste 20 de minute, când mâncarea începe să intre în sistem.
Am intrat în cabană 2, dar am ieșit 3. Silviu, văzând condițiile grele (ceață-vânt-ploaie), ne-a îndrumat către intrarea în traseu spre Ciubotea (triunghi galben). Credeam că va alerga cu noi până-n Bran, dar după nici 5 minute s-a întors.
Începem să alergăm pe coborâri, Andrei se simte din ce în ce mai bine, odată ce ne îndreptăm spre final.
Asta e farmecul lui. Are negative-split-ul în sânge.
După maxim 10 minute de când Silviu ne-a lăsat singuri, zăresc pe cineva în fața noastră. Am crezut că e un voluntar, însă e Bogdan de la B&M. După cum preconizase Andrei, li se cam epuizase energia, însă mai târziu decât ne așteptam.
Îi întrebăm ce s-a întâmplat, dacă sunt ok, ei ne răspund că da, iar Andrei se uită la mine și mă întreabă „Îi dăm talpă”? De parcă nu știe răspunsul deja!
Așteptam momentul ăsta de alergare de ceva timp. A venit la fix.
Aici a fost un război câștigat. Moralul nostru vs. moralul lor. Până la urmă, 7500 e un concurs al moralului, dacă te războiești cu cineva pentru un loc cât mai bun în clasament.
Începem alergarea.
Deși stâncile de pe Ciubotea sunt umede, ritmul nostru crește constant. Alergăm cât ne țin puterile până la intrarea în pădure. Până când echipa de pe 2 nu ne mai poate vedea. Ajunși în pădure, nu încetinim, ci menținem ritmul.
Am avut o coborâre grozavă. Aproximativ 1h15’ până la Salvamont Bran.
REF CIUBOTEA – INTRAREA ÎN VALEA GAUREI
Făcusem porțiunea asta de traseu, dar în coborâre, cu Andrei într-un weekend. Știam ce ne așteaptă. Bănuiam că o vom face în 2 ore. Ne-a luat 55 de minute.
Moralul nostru este deja la Omu. Atât de sus, deși la cp.11 nu e niciun voluntar. Pierdem 15 minute să luăm o decizie. Facem o poză, sunăm la toate cele 3 numere de pe hartă și într-un final o voce sfântă ne zice “mergeți mai departe!”
În Gaura erau oameni. Uimiți și surprinși că încă mai putem.
GAURA – VF OMU
Ultima urcare. Știm ce ne așteaptă. Urcasem porțiunea asta de 3 ori într-o lună.
Ceața este din ce în ce mai deasă, pe urmele noastre nu se vede nimeni. Continuăm să tragem la deal cu moralul foarte bun. Silviu a apărut din nou și ne-a felicitat, dar cursa s-e întrerupsese de 1 oră și ceva.
În sufletele noastre erau frustarea și dezamăgirea, însă nimic nu ne-a oprit să continuăm, să tragem pe ultima urcare.
Am avut timp să ne facem scenarii. Ce le spunem oamenilor de la cabană? Am găsit și răspunsuri – vrem să continuăm cursa!
Ne-am spus că orice ar spune oamenii de acolo, organizatorii, vom merge mai departe.
Pentru ei a fost simplu. Ne-au cerut foaia în care bifam posturile și ne-au anunțat că oamenii nu mai sunt pe traseu.
S-a lăsat o liniște de câteva secunde bune, cum nu mai fusese în cabană de ceva timp. S-a creat un gol în noi și în privirele noastre, dar am acceptat situația.
Suntem câștigătorii Maraton 7500 în 15 ore după 78 km parcurși.
Coborâm pe valea Ialomiței, pe unde am urcat. Sunt trist, obosit și puțin dezamăgit.
A doua zi au fost cursa de la hobby, premierea, stat de vorbă cu ceilalți participanți și vreo 7 beri (mersi Andrei pentru ele, sper să faci din asta un obicei!).
Apoi after-race party cu CPNT-iștii și cunoștințele din Valea Jiului.
UN FEL DE CONCLUZIE
Am înțeles misiunea CPNT pentru această cursă. Să aducă din ce în ce mai multă lume pe munte. Cred că și-au atins scopul.
Pe mine, cel puțin, m-au convins. Încep să descopăr Făgărașii, Retezații, Bucegii, și nu doar prin concursurile montane.
După concurs au apărut diverse discuții cu diverse tabere. Despre voluntari, despre record, despre participanții de la elite care nu s-au descurcat tocmai bine.
Cu toate că Marathon 7500 de anul ăsta a adus multora frustrări, sunt convins că, dacă am pune în balanță atât părțile pozitive, cât și pe cele negative, suntem cu toții câștigați.
Călătoria continuă.
—
cu Daniel Stroescu
18 Iunie 2016
ECHIPA
CURSA
Start – Valea Stânii
Valea Stânii -Piatra Arsă
Știi sentimentul ăla când sari de la o înălțime sigură într-o apă de
În Piatra Arsă ne așteaptă Radu C. cu mâncare și îmbărbătare. Îmi umplu fălcile cu orez și pornesc. Îmi uit bețele, dar mi le aduce Radu și sunt gata de coborâre. Coborâm pentru a doua oară în Marea Albă. Cu grijă și cu menajare.
Știi cum e să ajungi acasă și când treci pragul ușii, cineva să te primească cu
Peștera – Gura Diham
Știi sentimentul ăla când nu mănânci dimineața, te prinde prânzul și nu te mai poți concentra la nicio activitate până nu
Omu (2) – Ref. Ciubotea
Ai fost vreodată atât de bolnav încât să îți dorești să stai doar în pat și să ai impresia că statul în picioare e cel mai
Omu (3) – Finish
El este mai încrezător decât mine că
Al treilea Marathon7500: Mai mult decât o poveste
cu Andrei Preda
23 iulie 2017
Noi, alergătorii, trăim într-o bulă. Și o zic pe bune.
Nu vedem decât următoarea competiție, prietenul pe care trebuie să-l întrecem, timpi, locuri, cum să ne eficientizăm antrenamentul și din când în când ne amintim că avem o familie, o prietenă, o mamă, o viață.
Viața care se întâmplă în afara acestei bule.
Viața în care oamenii înjură, fură, se ceartă și se lovesc ca într-un film de război. Viața în care valorile nepotrivite sunt promovate și interesul individual primează. Noi refuzăm să luăm parte la viața asta, să credem că ea există și ne izolăm în bula noastră.
Sau poate că așa am ajuns doar eu, însă dacă îți alegi concediile pentru a alerga un maraton sau dacă ai fiecare weekend ocupat cu alergarea, cu câte o competițiem ești și tu parte din sectă.
Bula asta se formează în jurul nostru, mai ales în timpul competiției. Alergăm ca să uităm de noi și să fim absorbiți de peisaj. Să ajungem la mixul acesta de durere-plăcere provocat de alergare, să ne îndeplinim obiective și să ne lăsăm influențați pozitiv de asta și în celelalte aspecte ale vieții.
Pentru mine, fiecare competiție, dar și fiecare etapă de antrenament este o izolare socială, față de lumea reală. Este evadare în această bulă. Ca și cum secta alergătorilor montani este undeva într-un loc secret, iar eu mă furișez noaptea să fac parte din ea.
SUNT ÎNTR-O CARE MI-AR PLĂCEA SĂ FIE CÂT MAI TRAINICĂ.
Maratonul din Bucegi cu cei 7500m diferență de nivel e bine înrădăcinat în sufletul meu, ca și în sufletul multor alergători. Pe lângă CiucașX3, proba de 100km, e ultramaratonul care m-a format, m-a călit, m-a făcut bărbat.
Noi, ca alergători, suntem suma antrenamentelor ce le-am făcut, a competițiilor ce le-am terminat și a cunoștințelor ce le avem despre alergare. Nu am fi început aventura asta, numită alergare montană, dacă nu ar fi existat competiții atât de provocatoare, cum e și Maraton 7500.
Fără să stau prea mult pe gânduri, pot declara că forma mea, ceea ce sunt eu ca alergător se datorează, în mare măsură și organizatorilor de competiții – în cazul de față, CPNT-iștilor.
Da. Datorez o bună parte a ceea ce sunt, ca alergător, celor care au pus cotul la formarea unor astfel de competiții. Le sunt îndatorat celor care au făcut acum 10 ani, în 4-5 zile, la pas, traseul. Pentru a-l identifica și pentru a-l marca. Le sunt îndatorat și recunoscător pentru că au făcut să fie un concurs sub forma asta de 1+1.
În același timp, le sunt îndatorat și noilor veniți care au pus umărul la organizare.
MARATON 7500: O DRUMEȚIE MAI LUNGĂ
Cu o seară înainte, când am stabilit ultimele detalii, i-am spus lui Andrei că Maraton 7500 e de fapt o drumeție mai lungă prin Bucegi.
Poate cea mai lungă ce a făcut-o el în viața lui. Asta înseamnă că ritmul nu este unul infernal de accelerat, cum a avut el parte la Maratonul din Mont Blanc sau la orice altă cursă scurtă, ci este un ritm în zona de confort, din punct de vedere cardio vascular. Ceilalți vor trage la început puțin de ei, dar nu ca la un maraton, ci ca și cum s-ar pregăti să iasă și ei la o plimbare pe munte.
Totuși, chiar dacă ritmul este scăzut, pot și vor apărea surprize. Și nu au întârziat să apară.
CÂT SE POATE SCOATE LA MARATON 7500 DACĂ AR VENI KILLIAN?
De la an la an, timpul se îmbunătățește. Traseul nu mai este o surpriză pentru mulți dintre noi.
La prima ediție, când organizatorii le-au spus salvamontiștilor că vor fi alergători care vor scoate sub 24 de ore (s-a câștigat cu 23:55) salvamontiștii au început să râdă, nu au crezut că se poate.
Acum s-a ajuns la 14h30. Dacă o echipă extraordinar de bună se aliniază la start, nu cred ca se mai poate scădea foarte mult. În condiții ideale, ca participanții să cunoască foarte bine traseul, fără a se rătăci, se poate ajunge la 13h35-13h45min.
Dacă aș alerga singur, cam atât aș reuși să fac pe traseul ăsta. Nu zic că Andrei m-a tras în jos, ci spun că singur e mult mai confortabil. Și el ar scoate singur sub 14 ore, dacă am fi amândoi, adversari, la linia de start.
Killian ar scoate undeva la 12h44.
Până atunci, nouă ne rămâne să ne antrenăm și altora să se organizeze. Sunt convins că a 10-a ediție va fi una memorabilă.
Fotografii: fisheye.ro, arhiva personală
Cauți un antrenor de alergare?
Antrenează-te cu robert hajnal
locul 2 la UTMB-UL DIN 2018
Locul 1 la Olympus Mithycal trail
3xLocul 1 Marathon 7500
