
Apuseni Ultra Race – concursul cu mama la finish
38km, 1500 m D+ , 19 septembrie 2020
Poveste trăită și scrisă de:
Cosmina Jelea Alexandra
Fotografii: Dan Tăuțan, Iulia Zaharie, Inesa Cebanu;
Cu 3 zile înainte de cursă am bușit antrenamentele. Mai exact, miercuri și joi nu am reușit sa imi conectez mintea cu trupul, așa că am renunțat la alergări după doar 2-3km, iar vineri nu am alergat deloc.
Sâmbătă avea să vină cursa, iar eu nu eram deloc în formă, nu eram nici prea odihnită.
Colac peste pupăză, mi s-a făcut foarte rău pe drumul spre zona de start (am rău de mașină) – am ajuns acolo cam „pleoștită”. Până să pornim pe traseu, mi-am mai revenit un pic, după care începe cursa și eu încep să mă conectez la ea. Spre deosebire de Făgăraș Rocks, pentru care m-am super focusat, am avut super mari emoții, aici nu m-a mai interesat ce și câte fete participă, eram oarecum relaxată că era cursa mai ușoară și resemnată că nu am avut o săptămână prea bună.
Singurul lucru care m-a făcut să rămân în joc a fost faptul că a venit mama cu mine – era pentru prima dată când m-ar fi văzut la o cursă și m-ar fi așteptat la finish. După calculele mele ar fi trebuit să fac sub 6 ore.

Contactul de dinainte de concurs cu munții apuseni
Voiam să simt emoțiile liniei de sosire alături de mama <3.
Știam că primii 11 km aveau cea mai mare diferență de nivel, așa că am făcut tot posibilul să-mi dozez efortul. Evident că iar mi-au venit gândurile alea rele în minte…nu știam cum să fac să ajung mai repede la finish, de unde atâta energie și putere mentală?
Cursa aceasta care trebuia să fie mai ușoară a devenit grea.
Nu puteam concepe să renunț pentru că mama mă aștepta la finish, i-am spus că ar trebui să scot sub 6 ore sau pe acolo. Voiam să simt emoțiile liniei de sosire alături de mama <3.
Am luptat să rămân în horă și să dau tot ce am mai bun.
Prea cunoscuta mea panică de a nu rămâne singură nu m-a abandonat :D. Eram mereu cu ochii pe alți alergători, din față, din spate…de unde se putea :)) Cred că până în primul checkpoint am reușit să mă „agăț” de un alt alergător alături de care aveam să termin cursa.
Se instalase confortul ăla că nu sunt singură și am mai prins ceva putere.

Surpriza plăcută a fost că trecea timpul mai repede, în timp ce noi vorbeam și ne încurajam reciproc. Și uite așa am dus toată cursa, cu povești și sudoare. Ba chiar am reușit să facem poze, să admirăm priveliștea de vis, să simțim că nu am ajuns degeaba acolo.
Cred ca am consumat 4 litri de apă în total, un baton și vreo 2 geluri (nu mai știu exact, pentru că scriu la 12 zile distanță de cursă și deja am uitat din detalii). Știu doar că am consumat mai puțin decât am avut la mine și decât era plănuit, cam așa fac mereu.
A venit și momentul ăla în care ne-am trezit pe asfalt și simțeam cum ne apropiam de finish.
Începeam parcă să prindem aripi, eram așa nerăbdători încât nu mai contau crampele musculare sau alte dureri și gânduri negative. Nimeni și nimic nu mai avea cum să ne strice cursa, eram prea aproape de momentul mult așteptat.
Am sunat-o pe mama înainte cu cativa km și i-am aproximat în cât timp ajung. Abia așteptam! Și am ajuns la finish, mama era acolo, mă aștepta cu flori, mă filma și striga cu vocea tremurândă “Bravooo! Bravoooo!” Îmi dau lacrimile acum când scriu și retrăiesc…ce emoții! A fost așa frumos că prima persoană la care m-am dus după finish a fost mama! Am strâns-o în brațe și ne-am bucurat amândouă de încărcătura emoțională a cursei, a liniei de sosire! A fost o zi deosebita! M-am bucurat și de faptul că am întâlnit persoane faine (noi sau știute deja) + că mi-am cunoscut o bună parte din colegii de la Trail Running Academy 🙂
Am prins și aici podiumul la categoria de vârstă 🙂 Inițial eram pe locul 2 (după calculele lor de la momentul ala), mai apoi să văd că de fapt eram pe 3 (asta la câteva zile diferență deja). Oricum ar fi, un rezultat foarte bun pentru mine! Iarăși top 10 la open – locul 7 din 21 de fete.
