Apuseni Ultra Race – concursul cu mama la finish

38km, 1500 m D+ , 19 septembrie 2020

Poveste trăită și scrisă de:

Cosmina Jelea Alexandra

Fotografii: Dan Tăuțan, Iulia Zaharie, Inesa Cebanu;

Cu 3 zile înainte de cursă am bușit antrenamentele. Mai exact, miercuri și joi nu am reușit sa imi conectez mintea cu trupul, așa că am renunțat la alergări după doar 2-3km, iar vineri nu am alergat deloc.

Sâmbătă avea să vină cursa, iar eu nu eram deloc în formă, nu eram nici prea odihnită.

Colac peste pupăză, mi s-a făcut foarte rău pe drumul spre zona de start (am rău de mașină) – am ajuns acolo cam „pleoștită”. Până să pornim pe traseu, mi-am mai revenit un pic, după care începe cursa și eu încep să mă conectez la ea. Spre deosebire de Făgăraș Rocks, pentru care m-am super focusat, am avut super mari emoții, aici nu m-a mai interesat ce și câte fete participă, eram oarecum relaxată că era cursa mai ușoară și resemnată că nu am avut o săptămână prea bună.

Singurul lucru care m-a făcut să rămân în joc a fost faptul că a venit mama cu mine – era pentru prima dată când m-ar fi văzut la o cursă și m-ar fi așteptat la finish. După calculele mele ar fi trebuit să fac sub 6 ore.

Voiam să simt emoțiile liniei de sosire alături de mama <3.

Cosmina Jelea.

Știam că primii 11 km aveau cea mai mare diferență de nivel, așa că am făcut tot posibilul să-mi dozez efortul. Evident că iar mi-au venit gândurile alea rele în minte…nu știam cum să fac să ajung mai repede la finish, de unde atâta energie și putere mentală?

Cursa aceasta care trebuia să fie mai ușoară a devenit grea.

Nu puteam concepe să renunț pentru că mama mă aștepta la finish, i-am spus că ar trebui să scot sub 6 ore sau pe acolo. Voiam să simt emoțiile liniei de sosire alături de mama <3.

Am luptat să rămân în horă și să dau tot ce am mai bun.

Prea cunoscuta mea panică de a nu rămâne singură nu m-a abandonat :D. Eram mereu cu ochii pe alți alergători, din față, din spate…de unde se putea :)) Cred că până în primul checkpoint am reușit să mă „agăț” de un alt alergător alături de care aveam să termin cursa.

Se instalase confortul ăla că nu sunt singură și am mai prins ceva putere.

Surpriza plăcută a fost că trecea timpul mai repede, în timp ce noi vorbeam și ne încurajam reciproc. Și uite așa am dus toată cursa, cu povești și sudoare. Ba chiar am reușit să facem poze, să admirăm priveliștea de vis, să simțim că nu am ajuns degeaba acolo.

Cred ca am consumat 4 litri de apă în total, un baton și vreo 2 geluri (nu mai știu exact, pentru că scriu la 12 zile distanță de cursă și deja am uitat din detalii). Știu doar că am consumat mai puțin decât am avut la mine și decât era plănuit, cam așa fac mereu.

A venit și momentul ăla în care ne-am trezit pe asfalt și simțeam cum ne apropiam de finish.

Începeam parcă să prindem aripi, eram așa nerăbdători încât nu mai contau crampele musculare sau alte dureri și gânduri negative. Nimeni și nimic nu mai avea cum să ne strice cursa, eram prea aproape de momentul mult așteptat.

Am sunat-o pe mama înainte cu cativa km și i-am aproximat în cât timp ajung. Abia așteptam! Și am ajuns la finish, mama era acolo, mă aștepta cu flori, mă filma și striga cu vocea tremurândă “Bravooo! Bravoooo!” Îmi dau lacrimile acum când scriu și retrăiesc…ce emoții! A fost așa frumos că prima persoană la care m-am dus după finish a fost mama! Am strâns-o în brațe și ne-am bucurat amândouă de încărcătura emoțională a cursei, a liniei de sosire! A fost o zi deosebita! M-am bucurat și de faptul că am întâlnit persoane faine (noi sau știute deja) + că mi-am cunoscut o bună parte din colegii de la Trail Running Academy 🙂

Am prins și aici podiumul la categoria de vârstă 🙂 Inițial eram pe locul 2 (după calculele lor de la momentul ala), mai apoi să văd că de fapt eram pe 3 (asta la câteva zile diferență deja). Oricum ar fi, un rezultat foarte bun pentru mine! Iarăși top 10 la open – locul 7 din 21 de fete.

Cauți un plan de antrenament?

Cosmina este eleva TrailRunning Academy din Martie 2020. Printre cele mai bune rezultate se numără: 5km în 20:03, 10km în 43 minute 54 secunde și un loc 7 la Apuseni Ultra Race și 8 la Făgăraș Rocks.

Poți ocupa și tu unul din locurile dedicate antrenamentelor personalizate.

Cosmina Jelea Alexandra

Până să mă apuc serios de alergare eram o persoană destul de complicată. Acum tind să devin un om echilibrat, fericit și disciplinat datorită alergării.

Povestea Primului Podium

După aproape 6 luni de antrenamente intense a fost prima cursă mult așteptată: Făgăraș Rocks.

Eram nerăbdătoare și curioasă să văd cum mă voi descurca. Povestea s-a încheiat neașteptat

Timp de citire: 17 minute;

Poveste trăită și scrisă de:

Cosmina Jelea Alexandra

Înainte de cursă

M-au cuprins valuri de emoții când m-am trezit în săptămâna ”cea mare”. Ingredientele de bază ce făceau obiectul stărilor mele erau: nerăbdarea, curiozitatea, panica, gândurile și scenariile legate de ziua cursei. Era haos în mintea mea, trăirile alea diverse și intense mă cuprindeau pe rând ca și cum erau blocate într-un sens giratoriu și niciuna nu voia să-l părăsească.

Mai erau câteva zile până plecam la drum, însă deja începusem să adorm greu noaptea, iar ziua tot nu reușeam să fur niște ore de odihnă chiar dacă îmi era somn. Într-una din nopți am visat că eram pe urcare pe traseu și nu aveam bețele, le uitasem! Asta m-a făcut să fiu foarte atentă să nu se întâmple și în realitate, pentru că pentru mine ele sunt baza pentru trail. Am mai avut și alte vise mărunte referitoare la ziua concursului, însă mi le amintesc foarte vag, așa că mă opresc aici cu ele.

Noaptea cu visele, ziua cu gânduri și analize. Am aruncat o privire pe lista de participanți (participante, mai exact)…și mi-am dat seama care era nivelul. Din categoria mea de vârstă deja erau 3 fete foarte bune (din date rapide găsite pe net). Nu am mai căutat în rest, îmi era suficient ce aflasem. Eram conștientă că vor mai fi și alte fete foarte bine pregătite. Problema nu era asta, deoarece cu cât lupta e mai grea, cu atât satisfacția finish-ului este mai mare. Problema era presiunea pe care mi-am instalat-o în minte și care avea să mă urmărească aproximativ 14 km din cursă (cei de la început). Presiunea de a fi în jumătatea superioară a clasamentului. Așa mi-am dorit, într-o primă fază. Până la urmă cu toții cred că pornim la drum având un obiectiv.

Elite membership

Articole, Vo2max Calculator,

Bursa TrailRunning Academy

Ce mă amuză este felul în care analizam din ochi dificultatea traseului pus pe site de echipa Făgăraș Rocks – eram departe de realitate…cum că până la km 17 va fi destul de ușor (pentru mine), părea o urcare ușoară. Greul începea abia după km 17. Urma să rămân surprinsă.

Până una alta, a început distracția. M-am pus pe făcut bagaje cu vreo 2 zile înainte….și când fac bagaje…nu mă încurc! Făceam ce făceam și mai adăugam câte ceva ce ”trebuia” să iau cu mine. ”Strictul necesar” în ceea ce privește bagajele reprezintă un studiu de caz pentru mine. Momentan nu l-am deslușit, însă uneori simt că fac progrese.

La rucsacul de hidratare pe care aveam să-l car după mine pe traseu m-a ajutat Robert să renunț la ce nu era strict necesar, încât să nu îmi îngreunez alergarea. Am schițat împreună lista pentru echipament și nutriție, și fiecare cu ”pronosticul” lui legat de timpii pe care aș putea să îi scot: Robert a fost ceva mai optimist, eu un pic mai pesimistă.

Toate bune și frumoase, planul de bătaie era gata, totul pus la punct. Mai aveam doar să îmi stăpânesc emoțiile și să intru într-o stare mai echilibrată, mai liniștită. S-a și întâmplat asta, chiar în ziua dinaintea cursei, când eram pe drum. Mai exact, când am început să zăresc munții. Bucegii stăteau să cadă pe mine și îmi furau privirile încât eram cu greu atentă la drum. M-am oprit de câteva ori ca să-i pot admira liniștită și să fac niște poze.

În apropiere de destinație, munții Făgăraș ofereau o altfel de priveliște, tot minunată, dar diferită. Scenariul cu opriri pentru a savura peisajele a fost la fel însă. Nu se poate reda în poze sau video realitatea magică ce o oferă natura. Și nici senzația trăită. Aia se simte atunci, pe moment, și e foarte fain să te încarci pozitiv din ea de câte ori ai ocazia.

Momentele cursei

Mă trezesc dimineață pe la 6:15 (startul era la 8:30). Execut rutina de dimineață, îmi verific încă o dată bagajul și plec spre Recea. Am ajuns acolo la 7:30. Emoțiile și nerăbdarea erau intense, așteptam să vină momentul. Am dat o tură mică de încălzire, să mai treacă timpul.

Vine startul, iar eu plec în forță (cred că e una din greșelile pe care le fac frecvent și la antrenamente). Eram purtată de valul de emoții și energie. Pe la km 4-5 constat că alerg fix în spatele fetei care avea să iasă pe primul loc (la open) – Andreea Pîșcu, o atletă cu rezultate semnificative în acest domeniu. Știam deja că va scoate 4 ore și un pic, iar eu eram cu mult departe de ea. Începeam să conștientizez că am pornit prea tare, iar faptul că eram așa aproape de ea m-a făcut să îmi dau seama că ea își doza efortul, iar eu nu. Ne aflam pe partea ușoară a traseului, iar eu deja începeam să mă simt epuizată. Cred că pe la km 10 deja mi-am scos bețele, deși erau ”programate” pentru a fi scoase mult mai târziu.

Primii 14-15 km care aveau diferență mică de nivel m-au doborât. De fapt, eu m-am doborât singură, pentru că am început prea tare și apoi am lăsat gândurile negative să își facă loc în mintea mea. Aveau să mă urmărească toată cursa, chiar înainte de a începe greul: după km 17.

Dacă inițial am pornit cu gândul de a ajunge în jumătatea superioară a clasamentului, de pe la km 14 până la final am ajuns să mă gândesc doar la finish, să ajung neaccidentată și cu ceva noroc…nu singură.

Încă ne aflăm cu povestea pe drumul forestier, cu ceva km înainte de km 17 (unde urma să fie și primul punct de control) Deja nu mai pot vorbi concret de pauzele luate sau km la care mă aflam, ori alte detalii exacte, pentru că energia mea puțină era direcționată spre ”supraviețuire” până la finish.

Bun…eram praf cu alte cuvinte. Numai la gândul că încă nu începuse greul, iar eu nu știam cum să îmi păcălesc mintea sau să o încurajez. Eram sleită de puteri și pe lângă asta, super panicată să nu rămân singură pe traseu. Dacă mai vedeam câte-un alergător în fața mea, trebuia să țin ritmul lui încât să nu rămân singură. Dacă nu puteam ține ritmul cu el, trebuia să aștept pe cineva din urmă. Chiar și-așa era riscul să nu țin ritmul. Adică…eram așa de praf încât…așteptam să vină cineva din urmă, după care eram depășită și cam aia era. Tot ce îmi doream atunci era să vină finish-ul la mine, atunci! Și să găsesc pe cineva cu ritm apropiat de al meu…încât să terminăm împreună. Nu mai concepeam ideea de a continua singură traseul. Eram prea vulnerabilă la gânduri de a renunța și la frici. Trebuia să apară cineva! Și a apărut Simona. O tipă super faină care mi-a purtat noroc. Urma să parcurgem mai bine de jumătate de cursă (până la finish) împreună.

De aici începe partea cea mai grea a poveștii, dar și cea mai frumoasă.

Simona a fost fix ce aveam nevoie la momentul ăla. Ambiția și cuvintele de încurajare cu care era dotată erau molipsitoare.

Simona a fost fix ce aveam nevoie la momentul ăla: aveam ritmul de alergare asemănător încât să nu ne ținem pe loc reciproc (deci panica de a fi singură dispăruse – un punct în plus pentru gânduri mai bune) + ambiția și cuvintele de încurajare cu care era dotată erau molipsitoare.

Cu chiu, cu vai am ajuns și eu să le absorb. Când vedeam atâta putere în ea, și în alți alergători care mai treceau pe lângă noi, îmi era efectiv rușine să mă opresc, deși îmi doream asta la fiecare pas. Cred că cel mai mult am suferit psihic. Fizic da….se vedea/auzea că mă chinui, că am respirația grea și toate cele, însă picioarele au ajuns să-mi tremure abia pe la ultimii 3 km (când deja eram foarte aproape de finish)…deci până atunci a fost îngrozitoare lupta mentală (”offfff„…în sus, ”offfff„ în jos, ”hai cu finish-ul”, ”haide!…..haide!….” – principalele vorbe de duh atunci când ne era urcarea mai grea)

Ajunse în primul punct de control la km 17.4 (cred că acolo am făcut cea mai lungă pauză), ne-am umplut recipientele cu apă și tras sufletul. Eu am avut ceva dificultăți în a pune înapoi în rucsac recipientul de hidratare cu 2 litri fresh de apă. Până aici cred că am consumat cam așa: 1 shot de magneziu, 2 litri de apă și un gel. Am făcut și vreo 2 opriri la râu, dar chiar nu mai știu pe la ce km. Ziceam ca idee de pauze si refresh.

Mergem mai departe, în călătoria lungă și grea ce bătea la ușă. Simona avea o „fițuică” pe care erau schițate momentele cheie ale traseului, deci ea era ”responsabilă” de a ne ține informate în legătură cu dificultatea traseului, iar eu eram cea care anunța când trecea fiecare km (ca la mijloacele de transport în comun: ”urmează stația x”; așa eram și eu: ”urmează km-ul y”).

Urmau vestita urcare abruptă până pe la km 21 (fie vorba între noi…cam toate urcările mi s-au părut ”abrupte” sau grele, cu mici excepții), apoi ceva urcări pe creastă care erau mai ”dulci”. Glumesc! nu a fost nimic dulce, nici măcar coborârile de la final :)).

Puncte cheie de pe durata urcărilor: vârfurile Pietrele Popii și Belia Mare. Peisajele…absolut superbe, ireale. Ne-am oprit de mai multe ori să facem niște poze și să filmăm un pic. Dar tot cu ochiul și sufletul se simțea mai bine magia oferită de munți. Iar noi eram fix acolo, în poveste. Cumva prindeam aripi, chiar dacă eram terminate de oboseală. Priveliștea minunată ne făcea să constatăm că merită efortul.

Analizând situația acum când scriu, eram chiar amuzante în suferința noastră. Am ajuns să ne încurajăm pe rând, la fel și cu demoralizatul. Era tot un sens giratoriu cu stări și acolo. Și așa a fost până la final, nu am avut stări constante, au alternat. Ba eram puternice, ba eram căzute. Partea bună a fost că ne completam. Le ”consumam” pe rând.

Încă ceva amuzant de la urcări (amuzant acum, nu atunci :d), apoi trec la coborâre. De mai multe ori spuneam: ”asta cred că este ultima urcare, apoi …mai urma încă una, și încă una…” Și uite așa am ajuns la ultima urcare, spre refugiul Scoarța – ultimul punct de alimentare – km 28.65

”Fițuica” Simonei ne anunța că urmează aproximativ 4 km de coborâre bruscă (pe Piciorul Bătrân), apoi coborâre lentă până la finish – km 37 (nu a fost nici lentă, nici dulce; așa simțeam noi atunci).

Eu îmi făceam planul în minte și îi spuneam Simonei că vom „rupe” pe coborâre, însă nu am avut cum. A trebuit să fim foarte atente cum călcăm, să nu ne accidentăm. Eu mi-am scrântit glezna dreaptă de vreo 4-5 ori și nu îmi permiteam să o mai fac încă o dată. Deja mă durea destul de tare.

Simona era și ea atentă, așa că scopul nostru era clar: să terminăm cursa cu bine – nu ne mai gândeam nici la clasament, nici să scoatem sub 6 ore (la un moment dat ne-am gândit la asta, într-un moment al nostru de glorie și forță, nu mai știu de pe la ce km)

Am avut mare noroc de bețe. Le-am folosit non-stop, de pe la km 10 până la final. Da, și pe coborâre. Mă sprijineam efectiv în ele când mă dezechilibram. Nu stau foarte bine la capitolul stabilitate și forță în picioare, deci bețele pentru mine sunt minunate, atât pe urcări (care mă rup), cât și pe coborâre (dacă e zona accidentată, cum a fost aici)

Referitor la nutriție și hidratare, am consumat per total cam 5 litri și ceva de apă (am avut și 2 flask-uri de câte 500ml), 3 geluri, 1 shot de magneziu și 1 baton de cereale. Planul era de ceva mai mult, însă era un efort prea mare pentru mine să mă pot ține de el, așa că am dus-o și așa.

După ce ne-am chinuit câțiva km buni pe coborâre, ne-am dat un refresh de apă (cred că era vorba de râul Berivoi), apoi am continuat traseul cu un fals plat pe drum forestier care ne-a terminat. Simțeam că nu mai puteam, dar mai aveam aproximativ 4 km până la finish. Dornice să ajungem mai repede am alergat km-ul 34 cam cu pace de 5 min/km, ceea ce era mult prea tare la momentul ăla pentru noi, așa că ne-am îngreunat și mai mult finalul de cursă.

Mai erau încă 3 de parcurs, eram atât de aproape de finish, și totuși atât de departe. Voiam să ne oprim. Ni se părea atât de greu să alergăm constant. Ne-am oprit cred ca 100 de metri, am constatat că mai rău facem (mie una îmi tremurau picioarele), așa că am decis să ne încurajăm, să tragem de noi și să alergăm făra alte opriri.

Ultimul km până la finish l-am alergat iarăși un pic mai tare, cu ultimele forțe, iar când mai aveam cam 10 metri până la finish am schițat zambete de eliberare și fericire și ne-am luat de mână!

A fost tare frumos! <3

După cursă

Imediat după ce am primit medalia de finisher, aud de pe fundal: „Ești pe locul 3!” – era prietena mea de la Cluj – Dana (era cu soțul ei – Marius, terminaseră înaintea mea cursa de 20km și mă așteptau la finish, dragii de ei) Nu îmi venea să cred! Eram pe locul 3 la categoria de vârstă. Mai bine de jumătate de cursă nu m-am mai gândit la niciun clasament, m-am gândit doar să termin și să am puterea să nu renunț, iar acum eram pe locul 8 la open, din 29 de fete (adică top 10, așa cum visam) – pentru mine este un rezultat excelent!

M-am trântit pe iarbă și mi-am tras puțin sufletul. Eram fericită, obosită, mulțumită. Am început să îmi revin și să dau semne. Vorbesc cu Robert și îi spun pe scurt cum a fost și cum mă simt. Eram euforică. Îi mulțumesc pentru toată susținerea de până acum și că a avut încredere în mine, a știut să mă îndrume mereu cu mult calm și profesionalism. E o persoană deosebită și un mare campion, așa că mă simt norocoasă că îmi este antrenor!

Am împărtășit bucuria și cu familia mea și câțiva prieteni, am mâncat ceva și am așteptat cu nerăbdare podiumul, care a fost și mai neașteptat, întrucât acolo am fost pe locul 1 la categoria de vârstă (nu știam de regula cum că participanții premiați la OPEN nu vor intra în clasamentul pentru categoriile de vârstă). Iar în cazul meu, cele 2 fete de pe locurile 1 și 2 (de la categoria mea de vârstă) erau premiate deja la open, așa că de pe locul 3, am ajuns pe podium pe locul 1! Oricum ar fi fost, eram pe podium, ceea ce este mare lucru pentru mine. Top 10 iarăși este un alt aspect foarte mulțumitor.

Rezultatul obținut a fost aproape de predicția lui Robert, și mult mai bun decât previziunea mea pesimistă.

Ca încheiere, mă bucur din plin de această experiență trăită la cote maxime, din care am de învățat, dar și de luat satisfacții și bucurii. Am întâlnit oameni tare faini și păstrez într-un colț de suflet fiecare amintire frumoasă.

A meritat tot efortul depus (atât la antrenamente, cât și în concurs) care acum face obiectul unei povești frumoase de care îmi voi aminti cu drag și care îmi dă aripi pentru viitoarele alergări.

Cauți un plan de antrenament?

Cosmina este eleva TrailRunning Academy din Martie 2020. Printre cele mai bune rezultate se numără: 5km în 20:03, 10km în 43 minute 54 secunde și un loc 8 la Făgăraș Rocks.

Poți ocupa și tu unul din locurile dedicate antrenamentelor personalizate.

Cosmina Jelea Alexandra

Până să mă apuc serios de alergare eram o persoană destul de complicată. Acum tind să devin un om echilibrat, fericit și disciplinat datorită alergării.

Autor: Cosmina Jelea Alexandra