Publicat pe 12 comentarii

Cei 10 magnifici ai podiumului UTMB 2022

Devino un atlet mai puternic, mai în formă, în mai puțin timp, cu risc minim de accidentare.

Cei 10 Magnifici ai podiumului

Am avut ocazia să împart podiumul UTMB 2022 cu alți 10 dintre cei mai buni atleți de anduranță din lume. Cine sunt, cum i-am cunoscut și gândurile mele despre ei.

Articol scris și trăit de 

Am ajuns cu 2 minute înainte de ora stabilită de organizatori la cortul din spatele scenei, locul destinat atleților care urmează să urce pe podium. Sunt un norocos că și eu sunt unul dintre cei care au terminat UTMB-ul în primii 10.

Este un vis reluat și (re)îndeplinit, la care am muncit alți 4 ani după locul 2 din 2018. Atunci credeam că mă voi lăsa de alergare, însă UTMB m-a făcut să-mi doresc să revin cel puțin încă o dată. Am avut ani în care am aprofundat lecțiile oferite de ultramaraton, în 2019 am suferit de deshidratare, în 2021 de prea puțin antrenament, iar în 2022 am revenit în cea mai bună formă a mea de ultra de când m-am apucat de asta. Suficient de experimentat și antrenat pentru a face o figură frumoasă.

În cortul premianților am avut parte de un șoc când am văzut cei mai buni alergători ai planetei – Kilian, Jim, Zach, Tom, Mathieu – în același loc pentru prima dată. Faptul că am fost în acel cort, în acel moment, cu aceeași intenție, de a urca pe podium, a fost un eveniment atât de important încât ar fi trist să trec peste el fără să scriu despre această experiență. Cred că fiecare alergător din cei 2700 câți au fost la start și-ar dori să petreacă 1 minut în acel cort, să le adreseze câte o întrebare fiecăruia. Atât de multe mi-au trecut prin cap, încât nu am reușit să povestesc foarte multe cu niciunul, însă mă cuprinde un val de recunoștință și mi se face pielea de găină gândindu-mă că am fost acolo cu ei. 

10. Thibaut GARRIVIER

Prin Noiembrie 2021 eram între Pico Ruivo și Pico Areiro, la Madeira Island Ultra Trail. Această porțiune este una dintre cele mai frumoase poteci de alergare din lume. Totuși, pe cât de frumoasă, pe atât de tehnică. Trepte. Stânci abrupte de-ți ard picioarele și-ți întorc stomacul pe dos, dacă alergi prea intens.

Eram la kilometrul 72 și am făcut ceva ce nu prea fac în timpul unui concurs : m-am uitat în spate. 

La nici 1 kilometru văd un alergător care pășește pe treptele inegale cu pași de uriaș, aplecat către înainte, aproape cocoșat de înclinația pantei. M-am simțit vânat. Alerga cu mâinile pe genunchi și în următoarele 10 minute m-a ajuns din urmă. Eu, pe lângă el, păream că stau pe loc. Am făcut un pas în lateral și am rămas uimit de puterea acestuia, de tăria și de intensitatea efortului și de cât de bine-i face față. Avea respirația întretăiată, dar părea că nu-l deranjează asta. Dacă eu aș fi fost prada lui, sigur n-aș fi scăpat cu viață.

M-am bucurat în sinea mea că este la o cursă mai scurtă, am privit cu admirație cum înainta printre stâncile înalte, de parcă era un fel de Spiderman montan.

Atletul care mă depășise era Thibaut și avea să câștige cursa de 70 de kilometri de la MIUT. Pau Capell venise pe 2. Două luni mai devreme câștigase CCC-ul cu record de cursă, fiind una din revelațiile UTMB-ului din acel an. 

Anul acesta a venit pe locul 10 la UTMB, prima lui cursă de 100 de mile. A suferit mai bine de 12 ore pentru că nu a putut să mănânce sau să bea apă, adaptându-și ritmul pentru a închide bucla și a ajunge la finish. A fost nevoie de multă putere mentală, multă concentrare pentru a îndeplini această sarcină aparent banală de a pune un picior în fața celuilalt.

În cort, mă ridic din scaunul meu confortabil să-l felicit și să-i strâng mâna pentru reziliența din timpul concursului. Este greu să cuantifici suferința într-un ultramaraton, dar cred că din primii 10 Thibaut a suferit cel mai mult pentru a ajunge la linia de finish. 

@Thibaut, mi-ar fi plăcut să povestim mai multe despre cursa ta și suferința prin care ai trecut ca un cuțit încins prin unt. 

8. Jonas RUSSI

După finish-ul unui concurs îmi place să beau cel puțin o bere. Asta am făcut și acum la UTMB. Mă întrebam ce alți atleți mai fac asta. Nici bine nu mi-a trecut gândul acesta prin cap, că Maria îmi spune că Jonas Russi mă caută să-mi vorbească. Știam că a terminat înaintea mea, însă nu-i asociam fața cu numele. Eram în spatele porții când a venit la mine cu un zâmbet larg, fericit că s-a încheiat cursa, cu o bere în mână și mi-a mărturisit că a fugit cu mine-n gând pe ultima porțiune – îi era teamă că-l voi prinde. Asta a făcut și la Lavaredo, cu 2 luni în urmă. Nu a fost să-l depășesc la niciuna din cele două curse, însă mă bucur că văd pe cineva la finish cu care pot să ciocnesc un pahar de bere. 

Jonas este una dintre cele mai sociabile și carismatice persoane ce le-am întâlnit. Are personalitate de italian, dar văd că își face postările în limba germană. În cortul celor care urmam să urcăm pe podium el este liantul, persoana care pune cele mai multe întrebări oricui și felicită pe toată lumea. Era enervant de carismatic și tocmai terminase pe locul 8 cea mai populară cursă de alergare montană din lume. Se citeau mulțumirea și fericirea pe chipul lui. În urmă cu un an de zile Jonas a venit pe locul 2 la TORX, pare că august – septembrie este perioada când atletul își numără trofeele.

@Jonas, mi-ar plăcea să bem câteva beri și să ne împărtășim poveștile acumulate până acum în ultramaratoane. Oare cine ar pica primul sub masă?

TrailRunning Academy - logo

Alătură-te!

Planurilor de antrenament,

sfaturilor de cursă,

comunității!

7. Arthur JOYEUX BOUILLON

Pe urcarea din Cural das Freiras către Pico Ruivo, la prima ediție de MIUT la care am participat, l-am întâlnit pe Arthur pentru prima dată. Începuse cursa cam tare și mi-a spus să-l depășesc că am un ritm mai bun. Era 2019 și eram amândoi la primele noastre competiții în afara țării noastre. Urma să terminăm amândoi în top 10, eu pe 4 și el pe 9. De atunci Arthur a venit pe 3 la TDS în 2021 și a continuat să viseze la UTMB. L-am urmărit din umbră cum fac cu mulți alergători și am fost mândru de progresul lui. Părea că este din ce în ce mai experimentat și că-și va folosi cunoștințele în acest UTMB.

Cu 3 zile înainte de cursă, ne-am văzut la o întâlnire a echipei Altra și, cu zâmbetul pe buze, într-o engleză cu accent dulce-franțuzesc, mi-a urat toate cele bune la cursă.

Este o fire veselă, însă în timpul cursei nu ar trebui să te lași păcălit de blândețea din ochii lui. La UTMB a făcut o cursă excelentă, aparent fără greșeală, care l-a adus pe un meritat loc 7. Sunt convins că Arthur nu o să se oprească aici și că va visa la fel de îndrăzneț ca până acum. 

@Arthur, sigur drumurile noastre se vor intersecta și de acum înainte. Rămâi neaccidentat și progresul îți va fi asigurat. 

6. Benat MARMISSOLLE

Madeira nu este doar locul drăguț unde m-am logodit cu Maria, ci și locul unde am întâlnit cei mai mulți alergători foarte buni. Un paradis al iubirii și al alergării.

Benat a pornit în MIUT 2021 cu gândul să câștige cursa. Cu aproximativ o lună în urmă venise pe 3 la Diagonala Nebunilor din Insula Reunion. Asta i-a dat suficientă încredere în sine să aibă acest gând nebunesc.

La MIUT a alergat mai bine de 60 de kilometri cu Hannes Namberger care avea să câștige, însă probabil din oboseala acumulată și apă prea puțină, pe cea mai lungă urcare din cursă l-au lăsat puterile, pierzând câteva locuri în clasament. Atunci l-am depășit și eu, doar pentru că știam foarte bine traseul și mi-am păstrat forțe pentru ultima porțiune. La premiere, am schimbat câteva vorbe cu Benat și ne-a mărturisit că încă nu are un sponsor și că a făcut multe sacrificii pentru ultimele două curse. 

Vestea bună este că între timp Asics a pus ochii si logo-ul pe el și pare că fac echipă bună.

La UTMB m-a depășit aproape de kilometrul 100 când eu am avut un moment de slăbiciune. Cumva s-a revanșat pentru Madeira. Mi-am spus că am suficient timp să-l prind din urmă și să-l depășesc. Nu am reușit să fac asta, el alergând excelent până la finalul cursei. I-au lipsit 21 de secunde pentru a-i fura locul lui Zach Miller și a intra în top 5. 

@Benat, mulțumesc că mi-ai arătat că trebuie să tratezi cu atitudine cursele și să ai un plan nebunesc încă de la început, să îți menții un ritm constant până la final și niciun nume nu este suficient de mare pentru ca să fie depășit. În ochii mei ai devenit unul dintre zei. 

5. Zach MILLER

În 2016, la primul meu CCC, Zach Miller a câștigat cursa, iar eu am terminat pe locul 8. Am așteptat cu nerăbdare ziua premierei, să urc pe podium cu el și cu ceilalți alergători din top 10. Dar Zach a ales să nu vină la premiere, ci să-i încurajeze pe colegii lui din SUA care participau la UTMB. Atunci David Laney a venit pe locul 3. A meritat.

Eu mi-am vrut poza mea de podium cu el, de acum 6 ani. I-am văzut pe strada principală – pe el, pe Tim Tollefson și pe David- în jurul unei sticle cu lichid transparent (nici acum nu știu dacă era apă sau vodcă) și mi-am revendicat poza.

Atunci vedeam alergătorii din top 3 ca fiind din altă ligă. Fiind făcuți parcă din alt material. Acum, faptul că am trecut cu toții prin aceeași suferință, că am strâns din dinți, că am avut timpi apropiați, mă face să cred că suntem cu toții făcuți din aceeași esență. 

După premiere am avut răgaz și i-am mărturisit că i-am simțit lipsa pe podiumul CCC și l-am îndemnat să scrie mai des, că face asta la fel de bine precum aleargă. 

@Zach, foarte multă lume mi-a spus că noi doi semănăm, atât la stilul de alergare, cât și la față. Tu ce părere ai despre asta?

4. Jim WALMSLEY

În cort văd că Jim este liber pentru o secundă. Am un open liner potrivit să deschid o conversație cu el. 

Înveți mai repede franceza decât te așteptai? Cum te descurci cu limba lor de când te-ai mutat în Franța?

Cu o voce timidă și surprinsă, poate pentru că nu-l întreb despre alergare, mi-a răspuns că înțelege conversațiile de nivel începător între două persoane, doar că este foarte important contextul. Într-o  conversație îi e greu să reproducă cuvinte. Pe scurt, se descurcă la magazin și la brutărie.

Poate că atunci când Jim o să vorbească fluent limba franceză, o să și câștige UTMB-ul, poate că victoria la UTMB nu depinde de cât de bine ești antrenat, ci de cât de bine ai râdăcinile înfipte în cultura francofonă. Atunci, alergarea buclei în jurul Mont Blanc-ului o să i se pară la fel de naturală ca mersul după o baghetă și un pain au chocolat, post alergare.

Cu siguranță are toate șansele să câștige o ediție de UTMB, are tot ce trebuie pentru asta – ambiție, inteligență, putere mentală. Doar este unul din cei mai buni alergători din lume, ce naiba. Îmi place să cred că avem și câteva lucruri în comun ca pasiunea pentru alergare, sacrificiul, trecutul militar. 

@Jim, sper că ai vorbit serios când m-ai invitat să vin în vizită câteva zile, să alergăm pe dealurile din spatele casei tale și apoi să încercăm să comandăm patiserie în franțuzește, pentru că te voi vizita! Apropo, îmi poți întoarce vizita, în România. Comunitatea de aici te va primi cu brațele deschise. Avem cafea bună, bere artizanală și etajul lui Ergo de acasă este liber. 

3. Thomas EVANS

Tom mi-a îmbunătățit lumea de alergător de la primul contact. Mi-a lărgit universul arătându-mi mindset-ul unui atlet de anduranță. Mi-a arătat că trebuie să mă transform dintr-un romantic al alergării într-un atlet. Că un alergător este atât de bun cât îi sunt rutinele de antrenament. M-a tranformat de la prima alergare până la ultima replică “I would love to do another training camp together”. Tom are puterea asta asupra mea: de a ma influența pozitiv, de a mă motiva și de a mă ambiționa.

Îmi amintesc cu atât de multă prospețime în minte sesiunile noastre de antrenament din 2018, dar mai mult decât atât au fost discuțiile din jurul cinei.

Ce-ți dorești să relizezi cu alergarea? Pentru ce faci toate aceste lucruri atât de bine? l-am întrebat eu după câteva zile când mi-am câștigat din curaj. 

Desigur că ne antrenam pentru campionatul mondial, dar stiam că mai e ceva în plus. Pe scurt, mi-a mărturisit că vrea să fie cel mai versatil alergător, “any surface, any distance”. Să câștige Western States, UTMB, să se califice la olimpiada de maraton, să câștige MDS în fața marocanilor. 

A doua zi am alergat între kilometrul 42 și 52 al traseului de la Campionatul Mondial. A fost un traseu cu plat și urcare. Pe urcări Tom părea că-și continuă alergarea ușoară începută la încălzire, înaintând parcă fără efort. Pe mine mă ardeau mușchii și încercam să respir chiar și pe urechi. Am coborât pe asfalt și mi-am făcut personal best pe 5 kilometri. Alergănd lângă el, mi-am dat seama că omul acesta poate să-și realizeze toate visele, că nu era deloc îndrăzneț în obiectivele lui, căci pare născut pentru asta. Eficiența lui în alergare se vede cu ochiul liber. Chiar și Maria mi-a spus după UTMB cât de light alerga Tom la kilometrul 152. 

@Tom iti sunt recunoscător pentru încrederea în mine acordată în 2018, în cantonamentul de alergare, dar și înainte de startul UTMB când mi-ai spus că nu visez suficient, nu sunt îndrăzneț și că un top 10 pot cu ușurință. Deseori în timpul cursei vorbele tale mi-au alimentat rezervele de glicogen.  

Ai în minte pentru 2023 un loc de training camp? Count me in!

2. Mathieu BLANCHARD

După UTMB, la câteva ore, după ce lucrurile s-au mai așezat și am înțeles cum au concurat fiecare atelt din top 10, am trimis un singur mesaj în care am felicitat un singur atlet. „Amazing performance Mathieu, amazing” . Știam că M.B. îmi va răspunde, a făcut-o de fiecare dată până acum. 

El nu știe asta, dar pe Mathieu l-am întâlnit pentru prima dată în 2019 între Bonatti si coborârea de la Arnuvaz. Avea mustață și un ritm vioi. După alergare am intrat pe Strava Flyby să văd pe lângă cine am trecut. De atunci îl am în vizor și văd mereu ce pune la cale. Mathieu a progresat constant, și între timp a devenit o celebritate, concurând la „Supraviețuitorul”. 

Performanța lui de a alerga bucla UTMB în sub 20 de ore este impresionantă. Rezultatul lui îmi spune că pot să fac și eu asta, trebuie doar să „fur” rețeta de la el. 

Față de Mathieu mă simt cel mai apropiat, ca atlet. Nu alergăm de mici copii, ne-am apucat de asta acum 10 ani, aveam un top 3 la UTMB (acum el are două), cariera noastră de alergare a început după ce am semnat cu un sponsor principal. 

@Mathieu, știu că vei citi asta, să-mi spui și mie secretul unui UTMB sub 20 de ore. Mulțumesc că ne-ai arătat că se poate face asta. Spune-mi te rog unde te găsesc pentru alergarările alea ce trebuia să le facem în Chamonix.

1. Kilian JORNET

Kilian este cel la care se va ajunge în fiecare discuție cu prietenii tăi alergători. El a schimbat jocul alergării montane. A schimbat jocul, nu doar prin această cursă, ci prin tot ceea ce a făcut de-a lungul timpului în acest sport. De când a primit 3 perechi de pantofi de alergare de la Salomon până în prezent. Nu știu dacă și-a propus asta, dar a reușit. Nu spun că el este apropiat de o figură divină, dar alergarea s-ar putea împărți în două de acum: înainte de Kilian și după Kilian. 

Kilian are în prezent 1.3 milioane de urmăritori pe Instagram și, într-o formă sau alta, cred că a modificat viața a peste 1 milion de alergători, inclusiv pe a mea. Acum 9-10 ani, la începutul carierei mele de alergător, am avut o fază în care citeam fiecare carte care era conectată cu alergarea. Printre ele au fost Ultramaratonistul – Dean Karnazes, Eat & Run – Scott Jurek și Run or Die a lui Kilian. Acum mă aflu la 3 metri de el, după ce am parcurs același traseu și urmează să urcăm pe același podium. Acum 10 ani eram impresionat de tot ceea ce face prin alergare, acum îmi place să cred că avem asta în comun. În cort, puteam să-l întreb aproape orice, să-i mulțumesc și să-l felicit pentru tot ceea ce a făcut. Nu am făcut-o, căci n-am vrut să par un prea mare fan. Deși îi sunt. 

Deseori eu pun întrebarea asta prietenilor ”Dacă ai putea să inviți pe cineva la cină, oricine din lume, pe cine ai invita și ce l-ai întreba?” Zilele astea răspunsul din partea mea ar fi Kilian. Sunt recunoscător vieții și momentului că am ajuns până în punctul acesta. Nu l-am întrebat nimic, pentru că ar trebui să-l scot o săptămână în fiecare seară la cină ca să-mi răspundă la toate întrebările. 

@Kilian, dacă citești acest articol, ar fi ciudat să-ți bat la ușa din Norvegia și să te scot la cină la un local drăguț, aproape de casă (orice înțelegi tu prin asta), pentru o poveste și pentru a-mi semna cărțile ce stau în bibliotecă și-mi oferă inspirație de atât de mult timp?

1. Dl Stan Turcu

Finish-ul UTMB-ului este un lucru extrem de emoționant. În 2018 mi-au dat lacrimile înainte de linia de finish. În capul meu mi-a trecut gândul că totul este posibil și că niciun vis nu este prea îndrăzneț. Că mi-am îndeplinit un vis ce mă urmărea din momentul trecerii linei de finish al primului meu ultramaraton (Ciucaș 2013).

Anul acesta voiam să trec linia de finish cât mai repede, satisfăcut de un rezultat și un loc bun. Nu am avut timp să mă emoționez. Am păstrat lacrimile pentru mai târziu. 

A doua zi, cam pe la aceeași oră la care am trecut eu linia de finish, avea să treacă linia de finish câștigătorul categoriei 70+, dl. Stan Turcu. La 74 de ani, dl. Turcu a făcut bucla în jurul Mont Blancului în 44 de ore 59 minute și 48 secunde. Am fost și eu la linia lui de finish. Când a mers să-și ia vesta de finisher, am reușit să îl îmbrățișez și abia atunci m-au învăluit emoțiile și lacrimile.

Pe domnul Stan l-am cunoscut mai bine la un workshop, Școala Alergarii, în București când ne-a povestit mai multe despre visul lui de a termina UTMB-ul. M-au fascinat ambiția și hotărârea dumnealui. Aveam vârste diferite, însă același vis. 

De atunci Dl. Stan s-a antrenat, a planificat, a visat cursa aceasta și s-a așezat mai încrezător la startul competiției. A alergat, s-a hidratat și a mâncat ca să închidă bucla în timpul limită, dar a reușit să facă asta mult mai bine decât atât. 

Dacă atleții de top ne-au arătat că limitele sunt în capul nostru, dl. Stan ne-a arătat că niciodată nu este târziu să începi un lucru și să-l duci la bun sfârșit. Este suficient să visezi, să te pregătești și să execuți planul gândit în anii de pregătire. 

@Dl. Stan Turcu, mulțumesc că ne-ați oferit acest moment și acest exemplu. Am îndrăznit să mă transpun pe mine peste 40 de ani și să-mi spun că îmi voi dori să fac asta și la vârsta dumneavoastră. 

Publicat pe Lasă un comentariu

Rezultatele maratonului de la Boston 2022: Câștigători din toate cele opt divizii

Rezultatele maratonului de la Boston 2022: Câștigători din toate cele opt divizii

Powered by:

datacor-green-energy-logo

Alătură-te Tribului!

La finalul fiecărei luni trimitem un newsletter care te ține la curent cu evenimentele importante din lumea alergării, îți oferă idei de antrenament și te motivează pentru următoarea ta competiție.

Cea de-a 126-a ediție a maratonului de la Boston a avut loc pe 18 aprilie. Evenimentul de anul trecut a fost mutat din aprilie în octombrie din cauza pandemiei COVID-19, în timp ce iterația din 2020 a competiției s-a desfășurat virtual.

Campionii de anul trecut au fost Benson Kipruto (open masculin), Diana Kipyokei (open feminin), Marcel Hug (scaun cu rotile masculin) și Manuela Schar (scaun cu rotile feminin), Zachary Stinson (handbike masculin), Wendy Larsen (handbike feminin), Chaz Davis (paraatletism masculin) și Misato Michishita (paraatletism feminin).

Pe acelasi subiect

datacor-green-energy-logo

Furnizăm soluții fotovoltaice integrate, la cheie, care le permit clienților noștri să genereze energie verde, accesibilă și cu mentenanță minimă, totul respectând exigențele proiectului și ale mediului înconjurător.

Rezultate Boston Marathon  2022

 Wheelchair – barbati

FinishRacer (Country)Time
1Daniel Romanchuk (USA)1:26:58
2Aaron Pike (USA)1:32:49
3Johnboy Smith (United Kingdom)1:32:55
4Kota Hokinoue (Japan)1:34:06
5Patrick Monahan (Ireland)1:34:38

Wheelchair – femei

FinishRacer (Country)Time
1Manuela Schär (Switzerland)1:41:08
2Susannah Scaroni (USA)1:46:20
3Madison De Rozario (Australia)1:52:48
4Yen Hoang (USA)1:55:27
5Jenna Fesemyer (USA)1:55:59

Handcycles – barbati

FinishRacer (Country)Time
1Alfredo Delossantos (USA)1:08:40
2Dustin Baker (USA)1:15:52
3Steve Chapman (USA)1:21:33
4Edmund Pires (USA)1:24:34
5John Masson (USA)1:26:50

 Handcycles – femei

FinishRacer (Country)Time
1Wendy Larsen (USA)1:35:10
2Devann Murphy (USA)1:48:23
3Dianne Leigh Sumner (USA)2:03:43
4Corey Petersen (USA)2:12:42
5Jessica Hayton (USA)2:20:32

Elite barbati

FinishRunner (Country)Time
1Evans Chebet (Kenya)2:06:51
2Lawrence Cherono (Kenya)2:07:21
3Benson Kipruto (Kenya)2:07:27
4Gabriel Geay (Tanzania)2:07:53
5Eric Kiptanui (Kenya)2:08:47

Elite femei

FinishRunner (Country)Time
1Peres Jepchirchir (Kenya)2:21:02
2Ababel Yeshaneh (Ethiopia)2:21:06
3Mary Ngugi (Kenya)2:21:32
4Edna Kiplagat (Kenya)2:21:40
5Monicah Ngigi (Kenya)2:22:13

Para Athletics – barbati

Notă: Aceștia sunt primii cinci clasați de la toate categoriile de para atletism. 

FinishRunner (Country)Time
1Michael Roeger (Australia)2:25:42
2Marko Cheseto Lemtukei (USA)2:37:01
3Chaz Davis (USA)2:45:45
4Ary Carlos Santos (Brazil)2:46:37
5Andrew Thorsen (USA)2:49:46

Para Athletics – femei

FinishRunner (Country)Time
1Lisa Thompson (USA)3:47:25
2Liz Willis (USA)3:56:31
3Melissa Stockwell (USA)3:58:36
4Jennifer Herring (USA)4:04:29
5Jennifer Byers (USA)4:28:03

Click aici pentru rezulate complete ale 2022 Boston Marathon.

DESPRE B.A.A. ȘI MARATONUL DIN BOSTON
B.A.A. A ORGANIZAT MARATONUL DIN BOSTON ÎNCĂ DE LA ÎNFIINȚAREA EVENIMENTULUI, ÎN 1897.

Maratonul din Boston este cel mai vechi maraton anual din lume și este unul dintre cele mai prestigioase evenimente de curse pe șosea din lume. B.A.A. continuă să gestioneze acest clasic american, care este sponsorizat de John Hancock Financial din 1986. Maratonul din Boston s-a distins ca fiind evenimentul de vârf în cadrul sportului de curse pe șosea datorită tradițiilor sale, longevității și metodei de intrare în cursă (prin calificare).

EPOCA MODERNĂ A MARATONULUI DE LA BOSTON

Când Guy Morse a preluat frâiele B.A.A. în 1985, a primit un telefon rotativ și un birou gol în vechea Grădină din Boston. Zilele Jocurilor B.A.A. de la Boston Garden și ale clubului B.A.A. erau demult apuse, dar organizația a păstrat evenimentul său de marcă, Maratonul din Boston, și Clubul de alergare B.A.A., ca singurele două piese vizibile din ilustrul său trecut.

În calitate de director de cursă, Morse și Consiliul de administrație al B.A.A. au atras un sponsor principal pentru maratonul din Boston, John Hancock Financial, și, cu ajutorul lui John Hancock, au instituit o structură de premii în bani pentru a ajuta la aducerea celor mai rapizi alergători din lume la Boston. Schimbarea nu a adus doar alergători mai rapizi la Boston, ci și mai mulți alergători la Boston. Din 1986, recordurile de traseu ale diviziilor deschise ale bărbaților și femeilor au fost îmbunătățite de opt ori, iar numărul de participanți a crescut de la 4.904 la 30.000 în ultimii ani. Maratonul din Boston atrage, de asemenea, aproximativ 500.000 de spectatori în fiecare an, ceea ce îl face cel mai vizionat eveniment sportiv din lume.

Pentru cea de-a 100-a ediție a maratonului de la Boston, care a avut loc la 15 aprilie 1996, B.A.A. a lucrat cu ani înainte, în cooperare cu cele opt orașe și localități aflate de-a lungul traseului maratonului de la Boston, pentru a comemora în mod corespunzător această piatră de hotar. Printr-o excepție unică de la constrângerile legate de mărimea terenului, un număr record de 38.708 alergători au fost înscriși la Maratonul Centenarului din Boston. Acest număr unic de participanți a rămas timp de șapte ani cel mai mare din istoria maratonului.

Zece ani mai târziu, maratonul din Boston a încheiat un parteneriat cu maratoanele din Londra, Berlin, Chicago și New York pentru a lansa în mod colectiv Abbott World Marathon Majors. Această serie leagă cele mai prestigioase maratoane din lume și oferă o bursă de 1 milion de dolari care se împarte în mod egal între cei mai buni maratoniști și maratoniste din lume în fiecare an. În 2013, Maratonul de la Tokyo s-a alăturat ca al șaselea eveniment din seria Abbott World Marathon Majors.

Acțiunile progresiste ale B.A.A. de-a lungul anilor au reflectat viziunea Consiliului Guvernatorilor B.A.A.. De la înființarea B.A.A. în 1887, Consiliul Guvernatorilor a condus în mod voluntar organizația prin vremuri bune și rele.

Prin conducerea sa dedicată, B.A.A. și-a demonstrat angajamentul și sprijinul față de zona metropolitană Boston, în special față de cele opt orașe și localități aflate pe traseul maratonului din Boston. În 2013, B.A.A. și-a reînnoit angajamentul financiar față de orașele Hopkinton, Ashland, Framingham, Natick, Wellesley și Brookline, față de orașele Newton și Boston, precum și față de Commonwealth of Massachusetts, promițând un total de 2,7 milioane de dolari pe o perioadă de trei ani, contribuțiile crescând anual.

PROGRAMUL OFICIAL DE CARITATE AL MARATONULUI DE LA BOSTON

Alergătorii organizațiilor caritabile selectate în cadrul programului caritabil al B.A.A. pentru Maratonul din Boston strâng anual peste 15 milioane de dolari și deservesc zone de necesitate din zona metropolitană Boston. Fondurile și impactul pozitiv sunt importante pentru succesul misiunii B.A.A., iar B.A.A. este mândră să sprijine aceste organizații caritabile și eforturile lor de strângere de fonduri. În ceea ce privește în mod special câmpul de calificare la Maratonul din Boston, B.A.A. a integrat programul său caritabil în cursă, într-un efort care recunoaște comunitatea de alergători din cadrul și din jurul Maratonului din Boston, precum și eforturile filantropice pe tot parcursul anului ale Asociației Atletice din Boston. Programul caritabil pentru Maratonul Boston a început în 1989, când American Liver Foundation a devenit prima organizație caritabilă care a primit înscrieri oficiale la Maratonul Boston. Dana-Farber Cancer Institute s-a alăturat în 1990, iar de atunci programul a crescut până la a sprijini cel puțin 30 de organizații caritabile în fiecare an.

Antrenor de alergare?

Lasă-mă să te învăț trucuri de antrenament, nutriție și competiție!

Antrenor Alergare - Hajnnal Robert

Ți-a plăcut ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră din antrenamente, din timpul concursului și de după, când scriem aceste articole. 

Alergător cu alergător, vom strânge o comunitate care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor celorlalți alergători prin proprile povești, despre cum ne antrenăm, cum concurăm, cum relaționăm, cum îi putem schimba pe cei de lângă noi prin sport.

De pe blog.

Citește și:

Testare cadriometabolica in alergare in Loughborough

Cunoașterea de sine in alergare

Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti

Publicat pe Lasă un comentariu

ISTRIA 100mile by UTMB®

ISTRIA 100mile 2022

ISTRIA 100mile by UTMB®

Ești pregătit pentru o aventură de 170 de kilometri în Istria, Croatia? Ți-am pregătit o serie de fotografii de pe traseul de 100 de mile din peninsula Croată. Traseul trece de la nivelul mării până la 1400metri, printre sate pavate cu piatră cubică, vii și măslini de sute de ani, dealuri pitorești.

 

Live update

The Winner!
Alexandra & Vlad, echipa media de la București vă mulțumește!
Favoritul #1 pe locul #1 cu doar 20km până la finish. Hai Robert!
CP Buzet (km 100). Robert ajunge primul, urmat de Roberto Matrotto (IT) după mai mult de 34 minute.
O noapte ploioasă îi animă pe concurenții #Istria100miles. Robert este așteptat în punctul de control - Poklon (km 52) în aproximativ 20 de minute (23:22, ora României). Acolo va fi întâmpinat cu o supă caldă pregătită de echipa de suport, dar și cu „merindele” pentru următoarea porțiune din traseu.
Robert a intrat în CP la km 35 aproape umăr la umăr cu urmăritorul său Sange Sherpa. Cam atât a petrecut Robert în acest punct.
Robert Hajnal la Istria 100mile 2022
Robert ajunge în Plomin - practic până aici a fost încălzirea 🙂
Plomin Luka checkpoint - primii concurenți urmează să sosească
Echipa de suport este în așteptarea lui Robert la Plomin Luka - km 15,6
ISTRIA 100mile 2022
Start race
Robert Hajnal ISTRIA100mile 2022
#1 la câteva minute înainte de start
Zile
Ore
Minute

Antrenează-te cu Robert!

Stabilește o video conferință gratuită!

Publicat pe Lasă un comentariu

Istria 100 by UTMB® – Cine sunt Elitele

Devino membru activ TrailRunning Academy

Ai acces la toate articolele. Gratuit primele 15 zile. 

Istria 100 by UTMB® – Cine sunt Elitele

Capitolul 1:
LET THE SHOW BEGIN: The Istria 100 by UTMB® - Primul event din circuitul UTMB® World Series din 2022
Powered by:

datacor-green-energy-logo

Evoluând de la o cursă obișnuită, extrem de riguros organizată, la una dintre cursele de top ale anului 2022, cea de-a noua ediție a  Istria 100 by UTMB®️ este și primul eveniment din seria experienței UTMB®️ World Series din 2022 (25 de curse în 16 țări  de pe 4 continente).

Cursa, despre care se spune că reprezintă o poartă de acces în epoca medievală, v-a avea loc în perioada 8 Aprilie în Croația – peninsula Istria, cuplând ospitalitatea croată cu delicile mediteraneene și peisajul idilic ce concurează Dalmației.

Având finishul în localitatea Umag, la malul Mării Adriatice, Istria 100 by UTMB propune 5 curse

  • White 20k
  • Yellow 40k
  • Green 67k
  • Blue 128k
  • Red 168k-  dintre care cursa regină – RED 168k/ 100miles își v-a trimite ocupanții podiumului direct la cel mai așteptat event al anului, și anume finala UTMB®️ World Series – UTMB Mont-Blanc.

La startul ediției din acest an, se vor alinia o serie de atleți importanți, ce vor face din această cursă un adevărat festival al alergării montane și un deliciu pentru pasionații fenomenului, ce nu pot sta departe de fiorii competiției și de statisticile favoriților.

Evenimentul v-a putea fi urmărit în exclusivitate pe site-ul TRAILRUNNING ACADEMY, într-un format inedit, nemaiîntâlnit în România, cu informații live și poze de la fața locului pe întreaga durată a evenimentului.

Dintre favoriții cursei RED din acest an, la secțiunea MASCULIN, sunt în mod cert de urmărit cu atenție:

#1 – Robert Hajnal, 854 ITRA (Romania) 32 ani 

UTMB - Pround Altrarian

Rezultate Top: 

UTMB 2018 locul 2
TGC 2022 locul 5
MIUT 2021 locul 5
Penyagolosa 2021 locul 3
MIUT 2019 locul 4,  OMT 2020 – locul 1

datacor-green-energy-logo

Furnizăm soluții fotovoltaice integrate, la cheie, care le permit clienților noștri să genereze energie verde, accesibilă și cu mentenanță minimă, totul respectând exigențele proiectului și ale mediului înconjurător.

#2  Sange Sherpa, 835 ITRA (Nepal) 40 ani 

Rezultate top: 

Lavaredo Ultra 2017 – locul 11

UltraTrail du Cape Town 2018 – 6th,

Thailand by UTMB 2021 – 3rd

# 3  Roberto Mastrotto, 820 ITRA (Italia) 34 ani 

Rezultate TOP

Lavaredo Ultra 2021 – Locul 9 

UTMB 2018 – Locul 19

100miles Istria 2018 BLUE – Locul 1

 

#4  Boucheix Alexandre, 793 ITRA (Franta) 30 ani

Rezultate TOP: 

UTMB 2021 – 43rd, 

TGC 2019- 31st;

 

#9 Kruljac Pavle, 744 ITRA (Croatia) 35 ani 

Rezultate TOP:

100miles Istria 2018 GREEN locul 5

100miles Istria 2019 GREEN locul 6

Let the show begin!

Vlad Jegan - Author
De pe blog.

Citește și:

Testare cadriometabolica in alergare in Loughborough

Cunoașterea de sine in alergare

Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti

Publicat pe 3 comentarii

UTMB 2021 – Suferința Este Calea

Devino membru activ TrailRunning Academy

Ai acces la toate articolele. Gratuit primele 15 zile. 

este calea
povestea UTMB-ului din 2021

Povestea cursei UTMB 2021. Cum am ales să nu abandonez chiar dacă am pierdut orice șansă la un loc pe podium.

Articol scris și trăit de 

 

Sunt în București. Stau pe banca supradimensionată, de lemn, de la Steam, de o oră. Am băut un filtru și o medie cu un shot. Am stat în umbră, dar la 09:37 soarele iese de pe strada Uruguay. Simt cum mă încălzește prin geaca mea groasă primită cadou de la M.

Majoritatea oamenilor s-ar dezbrăca și s-ar bucura de răcoarea dimineții. Dar pe mine căldura mă relaxează. Mă cuprinde o stare de beatitudine.

E opusul stării de pe parcursul unui ultramaraton. Sau cel puțin de pe finalul unuia. 

La ultra, de la un punct încolo, ai toți mușchii încordați și parcă fiecare gând este împotriva dorinței de a continua. Aici, pe bancă, aș sta cu orele.

Pe 27 august, într-o altă zi de vineri, am fost la startul UTMB-ului cu soarele încălzindu-mă. 

Am primit starea de beautitudine, iar în nici 20 de ore am primit opusul acesteia. 

Jordi, Xavier, eu, Germain, Jim, Dmitry, Francois – în prima linie. În urma noastră alte câteva sute de alergători. Simt că nu suntem diferiți unul de față celălalt și șansele de a termina primul ne sunt egale. 

În față avem 171 de kilometri, peste 10200 metri diferență de nivel. Cu toții ne-am propus să-i alergăm sau să-i mergem. Asta “ne comunizează”. 

TrailRunning Academy - logo

Alătură-te!

Planurilor de antrenament,

sfaturilor de cursă,

comunității!

Startul este pe fast-forward, dar de la primii pași de alergare mă așez în față, cu plutonul. Am un gând să alerg în fața tuturor, pentru câțiva metri, dar îmi spun că așa ceva ar face doar un începător inconștient. Mă abțin.

Intru în ritmul plutonului și mă bucur să alerg cot la cot cu alergători care au investit mult în acest concurs, cel puțin la fel de mult ca mine. 

Parcurgem primii 8 kilometri până în Les Houches în 33-35 minute. Au fost  kilometri aproape plați, iar eu am zâmbetul pe buze, câțiva oameni care mă recunosc mă încurajează pe nume. 

La primul CP îmi umplu 2 flask-uri cu apă, conform planului, și sunt pregătit să alerg prima urcare. Sunt la nici un minut de primii 10-15 alergători. Efortul pare ușor, iar eu sunt în grafic cu timpii propuși. 

UTMB - Saint Gervais
© Romain Bourven – UTMB 2021, Saint-Gervais

Ajung în Saint-Gervais, kilometrul 21, în 1h55, având grijă să nu accelerez prea tare pe coborâre, apoi în Les Contamines, kilometrul 33, în 2h55. Exact timpii pe care mi i-am propus.

În check-point mă așteaptă Ergo, care a fost ½ din echipa de suport întregită de Maria. 

Ergo abia ce intrase în check-point, iar eu, la nici două minute, și dau năvală.

În Les Contamines (km 33) în CP este aglomerație și haos. Dacă echipa de suport nu este pe fază, poate să te rateze. Când am ajuns, nu l-am văzut și am strigat tare „Ergooo!”. Ca un duh ieșit dintr-o lampă, mi-a apărut în față și m-a tras de mână către bucățica de bancă ce avea tot ce trebuie pentru un check-point ad-hoc.

Mă încarc cu mâncarea pentru următorii 50 de kilometri, în timp ce Ergo îmi zice „ai ajuns cu 10 minute mai repede”. Mă uit la ceasul care-mi arată 2h55. Fix cât mi-am planficiat. Nu înțeleg la ce se referă. 

Îmi pun frontala și ies după 83 de secunde din check-point. 

Nu știu pe ce loc sunt, nu știu cine este în față, dar după ce am ies din CP alerg cot la cot cu alți alergători față de până atunci.

Până La Les Contamines erau în fața mea la câteva secunde: Diego Pazos și un atlet de la Compressport cu codițe blonde. Alimentat de biscuitii Tuc, ceaiul de mentă și zâmbetul Mariei pe care l-am zărit cu coada ochiului timp de câteva secunde, alerg către următorul CP.

După kilometrul 33, pe plat, alerg puțin mai tare, chiar dacă simt greutatea desăgii pline de merinde. Fără prea mult efort, prind alergători din urmă. 

Îl ajung, îl salut și-l încurajez pe Tom Owens. În nici un kilometru, îl prind pe Xavier. Îl depășesc și văd că are dificultăți cu urcarea, clătinându-se, părând amețit. 

Înainte de asta purtam un monolog interior și mă întrebam oare câți ani și de câte ori trebuie să înconjor Mont Blanc-ul ca să pot alerga cot la cot cu el? 

A fost nevoie de 4 participări la concurs și de de 7 ture ale buclei. 

Acesta a fost anul, însă el a avut ceva probleme de sănătate. Preferam să fie altfel. Să fie pe deplin sănătos și să alergăm cu zâmbetul pe buze, unul alături de celălalt. Preferam ca „duelul” să fie echitabil. Acum „duelul” pare inegal. 

Ajung la kilometrul 42. 

Prind alți 3 alergători – Tim Freriks, Jordi Gamito, Tim Tollefson. Sper să fie ultima dată când îi văd, căci m-am tot întâlnit cu ei până acum și chiar dacă suntem la +2500m, 48 kilometri de la start, intensific ritmul să scap de ei. Din partea lor niciun răspuns. 

Ajung la kilometrul 50 în 5h 25, încă fresh. 

Jordi la câteva secunde de mine. Kilometrii au trecut atât de natural, cum ai turna o bere-n pahar. 

Vine prima secțiune în care-mi place să accelerez

Les Chapieux (km 50) – Col de la Seign (km 60). După Les Chapieux urmează o secțiune de un kilometru de asfalt într-o ușoară urcare. Cine mai poate să alerge secțiunea asta în cursă, este încă fresh. O alerg și decid să-l prind pe Jordi din urmă, care are avans două minute. Îl prind și câștig repede avans.

După alți 3 kilometri, în urcare, am primul meu low și încep să mă uit în spate la luminile ce mă hăituiesc. 

Aud o voce care nu era doar în capul meu și mă întreabă în românește: „Mai poți?”. Chiar dacă sunt puțin amețit și confuz, îmi dau seama că e Cristi Manole. 

Credeam că e în fața mea, pentru că nu l-am depășit în cursă. Se pare că am ieșit în fața lui din CP la Les Contamines (km 33). Îi răspund „da, sigur” și continuăm o porțiune împreună.

De la altitudine, de la efort și de la alimentația forțată îmi vine să vomit. Vomit surd. Fără să scot ceva pe gură, doar o încordare abdominală urmată de un „bleaah” din toți rărunchii. 

Asta e semnul că trebuie să o las mai ușor cu băgatul mâncării și să mă ocup mai mult de partea de alergare. Cristi ia avans. Eu îmi pun o bluză pe mine și încerc să mă apropii de frontala din față. 

Sunt pe cea mai tehnică porțiune din cursă și pentru prima oară regret că am început cu o pereche de adidași de șosea. Simt în tâlpi tăișul pietrelor pe care calc și asta mă face să-mi încordez mai mult decât e nevoie cvadricepșii. 

Ajung la Lac Combal și aflu că sunt pe locul 9. Mai bine decât mă așteptam, dar mai slab decât acum 2 ani, când în același loc eram pe 3.

© Romain Bourven – UTMB 2021, Lac Combal

 

A doua porțiune pe care-mi place să accelerez: Lac Combal (km 66) – Col Cheruit (km 75). Accelerez fără să mă uit în spate. Se termină toată urcarea, destul de rapid, chiar dacă am mers-o.  

Mai rămâne doar coborâre către kilometrul 80.

Încă sunt fresh și nimeni nu e pe urmele mele, dar nici în fața mea. E un sentiment ce mă bucură. 

Pare că sunt de unul singur în pădure și că tot globul doarme. Pare că a venit sfârșitul lumii, iar eu nu am nimic mai bun de făcut și aleg să alerg. Alerg de plăcere sau alerg să găsesc un lăcaș cu alte ființe umane? Nu-mi dau seama dacă la ce mă gândesc e ficțiune sau realitate, însă după câteva serpentine, prin praf și pădure, ajung în Courmayeur la „oameni reali” și îmi părăsesc ficțiunea.

Veniți un kilometru în fața mea pe traseu, Maria și Paul mă trezesc la realitate. Mă pun la curent cu locul pe care sunt, cum arată alegătorii din fața mea, cât au stat în CP, iar eu le spun cum mă simt, ce probleme am, „nu prea mai intră gelurile și o dăm pe „naturale, piureuțe și suculețe” le spun cu jumătate de voce. Cealaltă jumătate am pierdut-o undeva pe coborâre. Vocea scăzută îmi spune că sunt mai obosit decât conștientizez.

Ajung în Courmayeur (km 80) la ora 02:25. Alerg de mai bine de 9 ore și totul mi se pare natural. Pare că nu am depus foarte mult efort. Sunt ca la o cursă din România în care știu că urmează să accelerez. A doua jumătate este mai grea, dar trebui făcută în mai puțin de 12 ore. 

 Primii 80 de kilometri au trecut ușor și pentru că aveam plănuit fiecare timp, fiecare gel. Acum, în a 2-a jumătate, am lăsat loc necunoscutului. Deși aveam toată mâncarea plănuită, nu știam cu exactitate timpii ce trebuia să-i bifez pentru îndeplinirea obiectivului la următoarele CP-uri. 

Trec de CP-ul luminat din sala de sport din Courmayeur pe străzile asupra cărora s-a vărsat noaptea. Gandurile mi-o iau înainte. Sunt pe următoarea urcare, aproape de Bertone. 

Sunt pe locul 8 și în fața mea este Cristi Manole. Chiar dacă am făcut 100% din urcare în mers, ajung la Bertone aproape de 4 dimineața. 

Este cel mai friguros punct al nopții și resimt asta. Ajung în CP și le cer o supă. Pun biscuiți Tuc peste ea, dar este prea fierbinte ca să o dau pe gât. 

Supă prea fierbinte, afară prea frig. 

Intru într-o încăpere și acolo îl văd pe Cristi care are crampe și care vrea să abandoneze. 

Sunt dezamăgit, părea că ducem o luptă comună. 

Acum parcă am rămas singur în cursă. De frig, pun toate hainele din rucsac pe mine, mai iau o supă și plec. Mi-ar prinde bine o îmbrățișare a Mariei drept consolare pentru abandonul lui. Dacă aș fi fost un cățel, aș fi avut coada între picioare, temut că am rămas singur.

După 2 minute, vin 3-4 alergători și mă depășesc. Ritmul lor metronom pare alimentat din stelele nopții. Aleargă atât de ușor, încât dacă ar alerga pe plajă, nu ar exista nicio urmă de talpă. 

După alte 10 minute de mers-alergare, simt nevoia să trag pe dreapta și “să iau un picnic”. Jordi trece pe lângă mine și parcă accelerează când mă vede. Eu rămân așezat în fund și încerc să bag cât mai multe geluri și bucăți de Tuc în mine.

După câteva minute reiau alergarea, apoi o dau la pas pentru că sunt adormit și resimt efortul prea greu. Mă depășesc alți 6-7 alergători în timp ce eu încerc să supraviețuiesc. 

Sunt la kilometrul 94. 

Utmb 2021 - Courmayeur - Robert Hajnal
© Romain Bourven – UTMB 2021, Courmayeur

Îmi frec ceafa cu palma, asemenea unei bucăți de brânză Fontina în răzătoare și mă gândesc ce am de făcut. Îmi spun că am timp să-mi revin din cel mai mare „low” pe care l-am avut până acum într-un concurs și să-i depășesc pe ceilalți, peste câteva ore. 

Dar totuși simt că abia mă mișc. Fac 10 kilometri în 2 ore. Mă gândesc să mă opresc la Arnouvaz, kilometrul 100, unde mă așteaptă Paul. Gândul că în câteva momente pot sta la căldură, în mașină, este ispititor.

În acel moment, însă, parcă cineva taie cerul și începe să se lumineze. Puțin câte puțin, ca atunci când te trezești și tragi draperia, iar în cameră se face treptat-treptat lumină. Brusc, încep să alerg. 

Mă simt ca pe un platou de filmare, ca și cum regizorul a spus „acțiune” și asta m-a pus în mișcare. Mă simt renăscut. 

După 10 minute îmi sună telefonul, era Paul. Mă întreabă ce e cu mine și îmi spune că, dacă trebuie, mă ia el. Îi spun că nu e nevoie, „mi-a fost rău, dar mi-am revenit, ne vedem la Arnouvaz”

După 20 de minute, mă văd cu el și cu Mateo. Primele lor vorbe au fost încurajatoare: „au reununțat Jim și Pablo Villa” 

Eu le spun că vreau supă la următoarele check-point-uri și atunci îmi dau seama cât de e bine să ai câte un om la fiecare check-point, acesta poate să informeze echipa de suport să-mi pregătească fix ce am nevoie. 

Iau și aici o supă cu Tuc și sunt prins de a 2-a fată, Mimi Kotka. Mă bucur pentru ea, dar mă grăbesc să ies din check-point. 

Îmi umplu 2 flask-uri cu apă (deși plănuiam să am 3) și ies cu forțe proaspete. 

Sting frontala. Suntem la kilometrul 105 la 2200 metri altitudine.

Văd 4-5 alergători care m-au depășit noaptea și pe care urmează să-i depășesc în următorii kilometri. Urmează a câta secțiune unde-mi place să accelerez?  

Gran Col Ferret – La Foly. 

Prind din urmă 4-5 alergători care suferă de frig. Eu încă am toate hainele pe mine. Și privirea de vânător activată. Mă hidratez și mă alimentez până la refuz, până când bag un gel pe care îl vomit instant. 

Momentul în care îți revii e magic. Simți că ai învins o creatură care a pus stăpânire pe tine timp de câteva ore. Pentru aceste mici victorii merită să continui, indifierent de cât de aprig este gândul de a abandona.

Încep să alerg și să prind alți alergători din urmă. Vântul se întețește, semn că ne apropiem de vârful urcării. Chiar dacă am făcut mai bine de o oră pe urcarea aceasta, mi s-a părut că a trecut foarte repede. 

În total, am făcut TMB de 7 ori, în competiții și în antrenamente. Urcarea aceasta către Col Ferret de vreo 10 ori. 

Anul acesta mintea mea a micșorat distanțele. Anul acesta am simțit cum kilometrii parcă s-au scurtat. Mintea nu mai depune un efort pentru a cuprinde această distanță cu totul, în schimb e împărțită în segmente. Unele ce trebuie abordate mai rapid, altele mai lent. Pe unele le alerg, pe altele mă hidratez sau mă alimentez. 

Cu 2-3 kilometri înainte de La Fouly (kilometrul 114), cursa mea începe. 

Mă apuc să dau straturile de haine jos de pe mine. Mă bucur de răcoarea dimineții. Îmi îndes căciula, mănușile, geaca de ploaie, geaca de vânt în buzunarele pantalonilor. Îmi fac două guguloaie în dreptul cvadricepșilor pentru ca atunci când ajung în CP să-mi dau jos doar pantalonii și să îndes acea pereche în rucsac, cu restul echipamentului în buzunare. Sunt încântat de idee.

Înainte de CP, Maria îmi spune că am ajuns cu 20 de minute mai repede decât zicea aplicația, că arăt mai bine și că alerg mai tare decât ceilalți alergători din fața mea, că sunt pe 12 la general și 11 la masculin. 

Mai aveam 55 de kilometri până la finish. Mă simțeam atât de bine încât credeam că voi alerga așa până în Chamonix. Starea mea e alimentată și de faptul că îl prinsesem și pe Jordi din urmă. Toți alergătorii pe lângă care am trecut erau avariați, nimeni nu mi-a răspuns ritmului și niciunul nu s-a ținut de mine. 

Alerg ca și cum aș fi la începutul unui maraton, și nu în mijlocul unui ultra. Sunt euforic! 

Câțiva kilometri mai târziu, mă opresc să fac pipi. Sunt alarmat de culoarea lui, maro închis. Ciudat, pentru că a fost și răcoare și cred că am băut suficientă apă. 

Mă uit în spate și nu zăresc niciun alergător. 

Continui să merg-alerg, dar euforia dispare. M-a ținut aproximativ 3 ore.

Vine urcarea către Champex-Lac și încep să-mi simt cvadricepșii îndurerați. Sunt în concurs de 14 ore. Nu am mai alergat atât de mult de mai bine de 12 luni, e normal să resimt oboseală. 

Ajung în CP la Champex-Lac și la nici un minut apare și alergătorul cu care mă întrec pentru locul 10, un coreean. 

Mă alimentez bine, îmi schimb tricoul, mă las încurajat de echipa de suport și ies din CP după aproximativ 3 minute. Cvadricepșii mă dor din ce în ce mai tare și combin mersul rapid cu alergarea. În stadiul acesta al cursei, chiar și cei care luptă pentru un top 10 o dau la pas, chiar și pe porțiunile plate. 

Prind și locul 9 din urmă. Trec pe lângă el în pas de alergare. Cum mă vede, se activează și începe și el să alerge. Îl las să se ducă în față și trece și coreeanul pe lângă mine. 

Urmează urcarea care m-a făcut să abandonez de două ori la edițiile anterioare. Știam că trece repede dacă mă hidratez și dacă mă alimentez. Ajung aproape de vârf și văd că cei 2 atleți care mă depășisera au maxim 5 minute în față. E porțiunea „cea mai periculoasă” (aproape de 2000m), în care eu mă simt slăbit.

Mai mult decât să-i depășesc, îmi doresc să ajung în check-point și să mă las oblojit de echipă. Până în Trient mai sunt depășit de alți 2 alergători, pe coborâre. În continuare, resimt lipsa unei competiții mai lungi de 14 ore. 

În Trient (km 145) mă răsfăț. Îmi schimb pantofii de alergare, îmi schimb iar tricoul, mănânc și beau bine. Sunt deja de 17 ore în cursă. Mai mult cu 6 ore față de cel mai lung efort din ultimele 12 luni. Deja o notez ca pe o lecție pentru următorul UTMB – „e necesar un efort de 18-20 ore cu 12-14 săptămâni înainte de cursă”. 

Se face din ce în ce mai cald, iar mie îmi este din ce în ce mai greu să susțin eforul. Sunt pe un loc 15 și lupta (de data asta cu mine) devine din ce în ce mai grea. 

Ia naștere un gând ca la următorul punct, în Vallorcine (kilometrul 154), să închei cursa. Atunci când lupți pentru un loc cât mai fruntaș, când depășești constant oameni, ai câțiva aliați printre care hormonii care te țin în joc. 

Când te părăsec acești hormoni, ești pe cont propriu, pus în fața demonului din tine. 

Sunt cu 25 de kilometri înainte de finish, când mă lasă competitivitatea. Mă simt dezarmat, ca un războinic fără spadă. Îmi pot ține corpul în mișcare doar prin mers. Alergătorii trec pe lângă mine în alergare. Sunt frustrat că eu nu pot face asta. Coborârea este mai dureroasă decât urcarea și mai dificilă decât ultima coborâre. 

Bula gândului de abandon crește. Mă proiectez mental către următorii kilometri. Mai am cel puțin 6 ore până la finish. 6 ore în care mă voi târî.

Știam că-mi va fi greu, dar nu aveam idee cât de greu. Între Vallorcine și finish am simțit că îmi ating limitele corpului. Mă mișc de parcă în CP-ul din Vallorcine am băgat degetele în priză și le-am lăsat acolo. Fiecare pas este o ieșire din zona de confort. Mă dor mușchii, am rămas fără niciun strop de energie în corp. 

Altitudinea de peste 2000m de la La Flegere îmi îngreunează considerabil efortul. Am făcut 3 kilometri în 80 de minute. În care mi-am pus iar toate hainele pe mine și am încercat să dorm 5 minute, ghemuit pe o piatră.

Pe ultima coborâre încerc să alerg cu pași mărunți, să-mi înving durerile. Nu credeam că mersul poate să fie atât de dureros. 

Cu chiu cu vai îmi dau jos stratul de ploaie și simt cum răcoarea mă energizează. Schimb pasul de mers cu unul de alergare și mă îndrept cu ultimele forțe către finish.

Maria și Ergo vin în calea mea cu 3 kilometri înainte de finish și alergăm împreună pe ultima coborâre. 

Singurii mușchi care nu mă dor sunt cei faciali. 

Pot să zâmbesc fără dureri. Chiar dacă soarele e ascuns undeva prin munții prin care am alergat, mă cuprinde sentimentul de căldură. 

Se pare că la celălalt capăt al suferinței este sentimentul de beatitudine.

Ți-a plăcut ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră din antrenamente, din timpul concursului și de după, când scriem aceste articole. 

Alergător cu alergător, vom strânge o comunitate care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor celorlalți alergători prin propriile povești, despre cum ne antrenăm, cum concurăm, cum relaționăm, cum îi putem schimba pe cei de lângă noi prin sport.

De pe blog.

Citește și:

Testare cadriometabolica in alergare in Loughborough

Cunoașterea de sine in alergare

Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti

Publicat pe Lasă un comentariu

Barkley Marathon 2021 este în curs de desfășurare

Barkley Marathon 2021 este în curs de desfășurare

Cu mai puțină fanfaronadă decât de obicei, Barkley Marathon a început acum mai bine de 30 de ore.
Știre realizată cu sprijinul: 

Lazarus Lake, organizatorul Barkley Marathon sursa foto: www.outsideonline.com

Alătură-te Tribului!

La finalul fiecărei luni trimitem un newsletter care te ține la curent cu evenimentele importante din lumea alergării, îți oferă idei de antrenament și te motivează pentru următoarea ta competiție.

Keith Dunn, care a fost mult timp singura sursă de informații fiabilă odată ce cursa a început, a postat pe Twitter următoarele: 

„După un scurt memorial pentru membrii familiei Barkley care nu mai sunt alături de noi, țigara a fost aprinsă la 3:04 a.m.” (acum mai bine de 30 de ore).

Pe aceași temă

Cursa începe „regulamentar” la 60 de minute după ce fondatorul Gary „Lazarus Lake” Cantrell a suflat în concă.

Concursul de +100 de kilometri prin Frozen Head State Park din nord-estul Tennessee a fost anulat în 2020 din cauza COVID, iar cursa din acest an este puțin diferită de cea din trecut, cu pașapoarte COVID, mască și distanțare la start. 

Participanții ( limitați la un număr de 40 chiar și în perioadele normale) trebuie fie să fi fost vaccinați, fie să fi avut virusul și să se fi recuperat. Din motive evidente, aproape toți participanții provin din SUA și există mai multe „fecioare Barkley” (adică la prima participare).

Campioana UTMBului din 2019, Courtney Dauwalter, și de trei ori finalistul Barkley, Jared Campbell, sunt doi din cei 40 de participanți.

În 2019, Campbell și-a sucit glezna în prima buclă și a trebuit să strângă din dinți și să termine 2 din cele 3 bucle avariat.

La cinci ore și jumătate de cursă, Dunn a scris pe Twitter că cineva a căzut deja. În jurul orei 9:20 (ieri dimineață) el a scris pe Twitter numele alergătorului: Peter Mortimer. 

Potrivit Ultrasignup.com, Mortimer are 39 de ani și a terminat pe locul doi atât la Elephant Mountain 50 Miler din Cave Creek, Arizona, în februarie, cât și la Lone Cactus, „Last man stanting”, în noiembrie 2020.

Cursa presupune parcurgerea a cinci bucle de 20 de mile (aproximativ 3 kilometri) pe teren tehnic și abrupt în mai puțin de 60 de ore. Competiția a văzut doar 15 finaliști în istoria sa de 35 de ani. 

Cel mai recent este John Kelly în 2017, care a crescut în zonă și care a câștigat cursa Montane Spine Race, cursa de 429 km de-a lungul Pennine Way din Marea Britanie, în ianuarie 2020. 

(Kelly încercase Barkley de două ori înainte de a termina definitiv; el a făcut echipă pentru alergătorul canadian Gary Robbins în 2018, care nu a terminat, și a intrat în cursă pentru a patra oară în 2019, șocând pe toată lumea abandonând după două bucle.)

Linia de start - Lazarus Lake
Linia de start – Lazarus Lake

Nicio femeie nu a terminat cursa vreodată. În 2019, fanii le-au urmărit cu înverșunare pe ultramaratonista britanică Nicky Spinks, canadianca Stephanie Case și alte câteva femei care au luat startul, dar nu au reușit să termine. 

Fanii speră ca Dauwalter să fie prima femeia care termină competiția și că va scrie istorie.

Cursa este un amestec de ultratrail de +150 kilometri, provocatoare de orientare. Competiția are loc pe un traseu care nu este marcat, iar ceasurile GPS sunt interzise. 

În trecut participanților li s-a oferit un ceas Casio ieftin pentru a-și monitoriza timpul în cursă (Dunn raportează că versiunea din acest an este „un ceas analogic de buzunar fără buzunare”) și își schimbă direcția după primele două bucle. 

Alergătorii trebuie să găsească o serie de cărți, care servesc drept „puncte de control”. Pentru a dovedi că au trecut fiecare punct de control, trebuie să rupă paginile corespunzătoare numărului de concurs și să le aducă lui Laz în tabără după ce au terminat fiecare buclă. 

Punctele de atracție ale concursului includ repere în teren cu nume precum „Rat Jaw” și „Spectacle Testicle” și ”Închisoarea abandonată Brushy State”, de la care James Earl Ray, condamnat pentru uciderea lui Martin Luther King, Jr., a încercat să evadeze în 1977. 

Fire Tower - Territorio Trail Media
Fire Tower – Territorio Trail Media

 

Laz, însuși un fost ultramaratonist, a râs în sinea lui când a auzit că Ray a parcurs doar opt mile în 55 de ore). Astfel s-a născut ideea de Barkley Marathon.

Antrenor de alergare?

Lasă-mă să te învăț trucuri de antrenament, nutriție și competiție!

Antrenor Alergare - Hajnnal Robert
Gold Nutrition
De pe blog.

Citește și:

Testare cadriometabolica in alergare in Loughborough

Cunoașterea de sine in alergare

Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti

Publicat pe Lasă un comentariu

START înscrieri UTMB 2021

START înscrieri UTMB 2021

Astăzi, 7 Ianuarie, ca într-un an normal, în care nu există nicio pandemie, organizatorii UTMB-ului sunt optimiști și deschid înscrierile pentru a XVII-a ediție a festivalului UTMB, care se desfășoară între luni 23 aug. 2021 – duminică 29 aug. 2021.
© Ana-Maria Tănăsie

Criteriile sunt de la an la an din ce în ce mai complicate, din cauza numărului mare de înscriși și dorinței organizatorilor de a oferi locuri automate celor care participă la cursele lor satelit (Oman by UTMB / Gaoling by UTMB etc.). Totuși, au prioritate cei înscriși cu un an în urmă.

 

Pentru detalii de înscriere pentru anul 2021 click aici, pentru anul 2022 click aici.

Se anunță o ediție cu înscrieri record, dar cu reguli stricte pentru prevenirea răspândirii pandemiei. Poate adunările mai mari de 100 persoane vor fi interzise, poate o să fie obligatoriu, pentru fiecare atlet, să aibă vaccinul făcut, cine știe? 

Ceea ce pot spune cu siguranță este că entuziasmul din jurul competiției va fi prezent și nu rămâne niciun loc neocupat. 

În plus, fiecare alergător este dator cu cel puțin o prezență la una din competițiile UTMB-ului.  

Ți-a plăcut? Distribuie!

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on pinterest
Pinterest
Share on linkedin
LinkedIn
De pe blog.

Citește și:

Testare cadriometabolica in alergare in Loughborough

Cunoașterea de sine in alergare

Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti

Publicat pe 24 comentarii

Bucovina Ultra Rocks și Vocea din capul meu

Pietrele Doamnei - Bucovina Ultra Rock

Bucovina Ultra Rocks și Vocea din capul meu

Bucovina Ultra Rocks este un ultramaraton de 108 kilometri cu 6500 +. Concursul are 5 urcări pe cele mai înalte 3 vârfuri ale Bucovinei: Rarău (1651m), Pietrosul Bistriței  (1791m), Giumalău (1858m). Citește cum am câștigat cursa în 13 ore 16, minute alergând cot la cot cu Cristi Manole, Cătălin Șorecău și Vocea din capul meu.

Timp de citire:  14 minute;

Fotografii: Pixel ProSport, Bucovina Fotogenică, Suceava.Media;

Fiecare dintre noi avem un zgomot de fundal, un ton înfipt între urechi, în mijlocul creierului. Dacă suntem norocoși, vocea conștiinței este identică cu vocea noastră. Altfel, avem o altă voce în cap care ne îndrumă către diverse acțiuni. La o competiție,  pe lângă ceilalți concurenți, e nevoie să alergi cu ea, indiferent că îți dorești sau nu asta.

Este ora 18:30, ziua competiției. Sunt în camera de la etaj din casa lui Costin, directorul de cursă. Geamul este deschis și aud un câine al cărui job full time pare a fi a lătra. Pare că nu ia nicio pauză de la asta, ba mai mult, face și ore suplimentare. Eu sunt cu planul de cursă pe ultima sută de metri. Gelurile sunt în pungi, pungile aranjate în ordinea check-point-urilor. Mă pregătesc de un power nap. Somnul ar trebui să dureze cel puțin două ore.

Închid geamul să dau volumul câinelui mai încet. Pâș-pâș mă pun în pat lângă M., care după un drum lung doarme neîntoarsă cu o pernă sub cap și alte două îmbrățișate.

În 30 de ani m-am învățat să mă adorm: îmi realizez un scenariu – o zi ce mi-ar plăcea să o (re)trăiesc, o rememorare a unei amintiri sau o reclădire a acesteia. În general, ating o stare de somn în scurt timp, dacă nu sunt distras de zgomot, căldură sau alte g̶â̶n̶d̶u̶r̶i̶ anxietăți. Dacă au trecut mai mult de 30 de minute și nu reușesc cele de mai sus, înseamnă că ceva mă neliniștește. Ceea ce nu m-ar lăsa să adorm înainte de o competiție ar putea fi un plan incomplet, neîncrederea în puterile mele sau Vocea ce-mi produce alte gânduri pe care nu le pot controla sau conștientiza.

Se face ora 20 și eu încă mă zvârcolesc. Am eșuat în a câștiga câteva ore de somn. Pulsul în repaus îmi este (prea) ridicat. Mă simt mai obosit decât aș vrea să fiu înainte de un concurs.

În capul meu a luat naștere o Voce ce nu-mi aparține. Vocea îmi spunea cât de mult s-au antrenat ceilalți și cât de concentrați au fost pentru acest concurs. „Le vei face față?”, „Vei ține pasul?”, „Te-ai antrenat suficient?”, „Te-ai antrenat prea mult?”, „Ai fost dedicat?”, „Ai băut prea multe beri / prea mult vin?”. 

Ar fi fost de ajutor un buton să o fac să tacă, un buton să mă facă să mă gândesc la altceva. 

De obicei, start-ul are puterea asta.

Start Bucovina Ultra Rocks,

KM O - cu Cristi manole

Start- Rarău (I)

km 0 – km 14, 1H33MIN,  1200 (+)

Îi urez succes lui Cristi care are #2, batem palma și plecăm cu 15 secunde înaintea tuturor într-o călătorie de 110 kilometri ce urma să dureze 13 ore. 

Am o atitudine antisocială, nu intru în conversație cu el în timp ce alergăm. Mă mai întreabă câte una-alta printre pașii de alergare, dar îi ofer tot ce am la dispoziție: răspunsuri scurte și tăioase. 

În schimb, port un dialog cu Vocea din capul meu, pe care în continuare mă străduiesc să o fac să tacă. Încerc să-mi răspund îndoielilor prin ritmul ce-l impun. 

Am alergat primii 7 kilometri cu dorință și frică. 

Am vrut să-mi arăt că pot ține ritmul, că sunt antrenat, că știu traseul și că sunt dispus să dau ce am mai bun. Că am #1 pe piept și că trebuie să mă comport ca atare, că nu e o coincidență că am cel mai mare punctaj ITRA. Voiam să arăt că sunt mai bun decât ceilalți, voiam să-mi fac Vocea din cap să tacă.

Sărim peste un gard prin care trece curent și-l anunț și pe Cristi de asta. În rest, alerg și mă hidratez. Sunt extra atent la porțiunile ce mi le amintesc a fi tehince. 

Mă simt cam balonat de la risotto-ul pe care l-am mâncat cu 2 ore înainte de start. Pentru  asta, în prima oră de alergare am băut doar apă. Zero geluri, zero calorii ingerate, peste 800 de calorii arse. Atipic pentru planul meu de cursă. Dacă o țineam încă vreo două ore așa, eram pe minus.

După primii 7 kilometri, ajungem în primul CP și suntem prinși din urmă de #5, Cătălin Șorecău. 

Întind mâna după o sticlă de apă de 0.5l, dar Vocea mă face să mă răstesc – „Dar desfă-i capacul!” – ca răspuns la faptul că voluntarii nu au desfăcut capacul bidoanelor cu apă de la kilometrul 7. 

Cu 3-4 metri în fața celor doi, Cristi și Cătălin, țin ritmul către primul vârf, Rarău I. 

Ajungem pe pârtia de schi. Lumina nocturnei arată 3 alergători, cu 3 voci din capul lor, cu 3 stiluri diferite de alergare. Cristi face powerhike cu bețele, Cătălin aleargă cu pas ușor și constant, iar eu încerc să combin hike-ul cu alergarea. 

Încă nu am scos bețele și pare că nu îmi găsesc ritmul. Se anunță o seară lungă în care nu-mi va fi la fel de ușor pe cât se aștepta majoritatea să-mi fie. 

Nu a fost nici măcar atât de ușor pe cât mă așteptam eu să-mi fie. 

KM 21, CHEILE MOara DRACULUI

Rarău (I)- Slătioara

km 14 – km 27, 2H38MIN, 1560 (+)

Punctele de alimentare în care ne așteaptă echipa de suport a fiecăruia sunt locuri de bătălii. Cine și-a planificat bine acest moment, cine știe ce are de făcut, cine iese primul din „zona roșie” câștigă câteva secunde prețioase. Acestea au un impact psihologic asupra adversarului la fel de mare ca puterea de a sprinta pe o urcare.

La kilometrul 14 avem prima șansă să arătăm cât de bine ne descurcăm cu asta.

Ajungem pe vârful Rarău, toți 3, cot la cot. Eu am portbagajul mașinii Mariei ce mă așteaptă fix cum am planificat cu câteva ore înainte. Cristi are portbagajul mașinii soției, iar Cătălin pare că primește gelurile și flask-urile „din aer” de la prietenii lui. 

Vocea preia comanda și-mi spune: „electroliți”, „suc de portocale”, „apă minerală”, „alergare”. 

E prima dată când Vocea mă îndrumă către ceva constructiv, când parcă realizează că este mai bine pentru amandoi să colaborăm. La kilometrul 14, încetează să-mi pună bețe-n roate și începem să conlucrăm pentru un rezultat cât mai bun. 

Îi respect instrucțiunile și ies primul din check-point cu moralul și pulsul ridicate. 

Prima urcare, primul check-point, prima coborâre – toate sunt de control. Stabilesc un baseline de ritm și de intensitate ce încerc să-l mențin pentru următoarele ore de alergare. 

Alergăm pe coborâre cu mușchii încălziți. Tălpile pantofilor de alergare nu fac față fricțiunii cu iarba și ritmului ce încercăm să-l avem. Fiecare dintre noi trei vrem să profităm de câte un dâmb, de câte o curbă bruscă pentru a câștiga un mic avantaj psihologic.

Să obținem câte o încurajare din partea Vocii. 

Din cauza ritmului și a nopții, am reușit să fiu la fel de împiedicat ca un puști ce are șireturile desfăcute. Am călcat strâmb, am căzut în fund, am alunecat și m-am afundat în noroi până la glezne. Am trecut prin tot atât de multe provocări ca Ulise în Odiseea.  

Ajungem în cheile Moara Dracului, trecem peste podul săltăreț, iau din zbor o sticlă cu apă și scot numărul ale cărui ace au cedat și pe care îl țin acum la piept.

Urmează o porțiune de alergare pe plat, prin Slătioara. O porțiune optimă în care pot verifica respirația celorlalți doi alergători. Cristi pare că respiră cam tare, dar pe Cătălin nu-l aud – fie pentru că e foarte fit, fie pentru că e prea în spate. 

Primesc indicații exacte: „Nu întoarce capul, că te arăți slab”. 

Slătioara-Zugreni

km 27- 43, 4H37MIN,  2400 (+)

Blitzgrieg. Acesta e cuvântul ce mi-a caracterizat atitudinea din punctele de control. În Slătioara, la fel ca la celelalte puncte, m-am rezumat la a-mi da numărul pentru a fi scanat, a pune mâna pe o sticlă cu apă și a pleca în trombă. Până ca ceilalți doi alergători să se prindă ce pun la cale, eu deja am un avans de 200 metri.

A funcționat, dar de fiecare dată ei au reușit să mărească ritmul și să mă ajungă din urmă. 

„Incredibil! E prima oară când alergi cu alți doi alergători din România, pentru atât de mult timp, la un ultra”  îmi zice Vocea, cu respect. Îi dau dreptate, și cu admirație pentru Cătălin și Cristi, îmi scot bețele pentru un efort cât mai eficient. 

Cătălin a reușit să-mi sufle în ceafă, fără efort, pe coborâri, iar Cristi se descurcă grozav la urcări. Asta a făcut ca pe urcarea către Rarău II să rămân alături de Cristi. Îl compătimesc pe Șorecău că nu și-a luat bețele, dar are timp suficient să recupereze.

Nutriția până în acest punct funcționează bine, dar nu grozav. Fiecare gel pare că mă umple și mă balonează, dar fac ce ar face fiecare alergător într-un punct ca ăsta: râgâi și mă debalonez. Cristi râde, nu doar în sinea lui, și încearcă să intre iar în vorbă cu mine, dar eu sunt prea concentrat pentru small talk. 

5 minute mai târziu, karma mă lovește și simt primul low al cursei. Picioarele îmi devin moi, brațele nu mai înfig bețele bine în pământ și îmi e greu să mențin un pas de alergare chiar și pe porțiuni de urcare ușoară.

Cristi simte sânge și ia avans. În nici 2 minute ajunge în CP, se alimentează și pleacă. Eu am 200 metri în spatele lui. Pare că totul din jur se desfășoară pe fast forward, în timp ce eu mă mișc în reluare. 

Fluier la M. să iasă din mașină și să-mi deschidă portbagajul să mă alimentez. Ea verifica online pe unde sunt în timp ce eu îi băteam în geam.

Beau un Red Bull din 3 înghițituri, cu electroliții regulamentari, îmi iau gelurile pentru următoarea secțiune și plec. Uit de bețe. Mă întorc după ele după câțiva zeci de metri și pierd circa 2 minute.

Îl pierd pe Cristi din câmpul vizual. 

Nu intru în panică, pentru că nu au trecut nici măcar 40 de kilometri. Încă se pot întâmpla foarte multe. 

Îmi mențin viteza de croazieră. Îmi vine o idee îndrăzneață să bag un baton. Încerc să îl îndes între obraz și măsele și să-l dizolv cu înghițituri mici de apă. Dar fie că ritmul e prea intens (aproximativ 04:30 min/km), fie că nu am de fapt nevoie, vomit batonul și câteva guri de Red Bull odată cu el. 

Pentru un moment, îmi trece prin minte că Manole poate s-a rătăcit și că sunt în fața lui – am avut timp să mă gândesc la asta pe forestierul care părea interminabil. Ajung totuși în CP-ul din Zugreni și voluntarii mă anunță că am 20 secunde în urma lui. 

„Începi să te aproii de el, continuă să faci ceea ce faci. Te sprijinim”. Vocea.

Urcare pietrosul Bistritei - Bucovina Ultra Rocks (3)

Pietrosul Bistriței, KM 50

Pietrosul Bistriței, KM 50

Zugreni-Rusca

km 43- 606H47MIN,  3400 (+)

Sunt pe cea mai dură urcare a cursei, către Pietrosul Bistriței. Urcarea asta e pe atât de abruptă pe cât pare din profil. Dacă te apleci către în față, dai cu nasul în rampă.

Pe prima porțiune bețele nu-și au rostul pentru că mergi oricum în patru labe. Mă ajut de mâini la fel de mult cât mă ajut de picioare. Ceasul îmi bipăie și îmi dau seama că ultimul kilometru l-am făcut în 24 de minute – cel mai lent kilometru de până acum.

Atunci când mergi încet, kilometrii trec tare greu. Am puțin sub 6 ore și mă apropii de jumătatea cursei. Atât ca distanță, cât și ca timp petrecut în efort.

Frumusețea răsăritului este ca un bandaj pe rana ego-ului meu. Cristi are cel puțin 5 minute avans. Tipul chiar urcă foarte bine. 

În mintea mea încep să se instaleze îndoielile. Nu mai cred că a fost o idee bună să fi făcut recunoașterea cu doar câteva zile în urmă. Dar hidratarea și alimentația funcționează, chiar tânjesc la un sandwich și la o Cola. 

Termin urcarea, iar peisajul de pe vârf este atât de frumos, încăt poate fi folosit ca răspuns la întrebarea „De ce alergi sute de kilometri pe munte?”. De la competiția asta voi folosi cele două fotografii, ca să arăt motivul.

Cea mai grea urcare este succedată de cea mai spectaculoasă coborâre. Pare că ești într-o simulare de jocuri video. Pășești pe poteci pavate cu mușchi și cu pini de brazi. Muscular, efortul pare inexistent. Singura ce mă oprește „să rup” este lipsa glicogenului și inima care continuă să bată nebunește. 

Hăpăi încă un gel cu maldodextrină și alt gel cu fructe. AMR 30 de minute până la sandwich. Înainte de asta încerc să consum ceva semi-solid (jeleu de la decathlon), pe care-l bag în fălci și îl „sting” cu apă. Intră de minune și-mi alimentează alergarea. 

Aud câinii de la stână care-l latră pe Cristi. Știu că urmează un punct delicat și o las mai moale. Îmi scot un băț ca măsură de siguranță. Câinii mă zăresc și încep să mă latre. Nu sunt agresivi, doar precauți. Mai nervoși decât ei se arată ciobanii care sunt supărați că nu închidem porțile. Nu deschisesem nicio poartă, nu știu despre ce vorbesc. 

Trec și de stână, ajung la asfaltul din sat și sunt întâmpinat de un voluntar cu vuvuzelă. Înainte de check-point, o caut din priviri pe Maria – echipa mea, șeful logisticii și al întregului staff. 

Primul lucru pe care îl fac e să o storc de informații despre Cristi: 

  • Eu: Cât timp are?
  • M.: A venit de 3 minute, dar stă să mănânce și se schimbă.
  • Eu:„A, nu a plecat încă?”, îl văd pe Cristi că se întoarce în CP;
Apoi cer mâncarea la care am visat pe ultima porțiune:
  • EU: Vreau un sandvwich și o Cola + o doză de Cola nedesfăcută să o iau cu mine!

M. îmi urmează instrucțiunile.

  • EU: umple buff-ul cu gheață, am să iau și ochelarii de soare.
  • TOT EU: cât are Șorecău în spate?
  • M.: avea 10 minute la ultimul CP!

Cristi Manole pe Giumalău, pe locul 1

„LA VÂNĂTOARE”

Rusca - Valea Putnei

km 60-79, 8H59MIN,  4550 (+)

Părăsesc punctul de control cu picioarele fresh și cu poftă de alergare. Mă îndrept către a doua jumătate a cursei. E momentul să cresc ritmul și să mă apropii de Cristi. Urcările sunt foarte diversificate, atât abrupte, cât și alergabile. 

„Dacă le abordezi corect, vei reuși să te apropii de Locul 1. Dacă nu, e bun și locul 2.”, îmi zice Vocea parcă în șoaptă. Obosise și ea sau nu voia să ne audă nimeni?

Cele 5 minute se transformă în 2 minute, iar pe Giumalău ajungem toți 3 – eu, Cristi și Vocea. Îmi umplu un flask cu apă și bag 2 felii de pepene. Toate astea în 35 secunde. 

„E obosit, a stat mai mult ca tine în CP”, Vocea.

Cu efort, îmi bag bețele în desagă și îl depășesc. Îmi doream asta de la kilometrul 33. După un minut de când l-am depășit, trag o trântă și mă duc de-a dura. 

Mă ridic, mă scutur de praf și încep să preiau frâiele cursei. Alerg fără să mă uit în urmă. Fără să văd dacă se ține după mine sau dacă are dificultăți. 

Se termină coborârea și ajungem pe o secțiune de plat. Îi aud respirația care pare că are nevoie de extra oxigen.

„Dacă îl forțezi acum, îl vei slăbi pe următoarele urcări” – astea au fost cuvintele ce m-au făcut să alerg cât pot de bine. 

Ajungem în Valea Putnei. Maria are mașina pe partea stângă a drumului, soția lui îl așteaptă pe partea opusă. Un alt loc de bătălie. 

Giumalău II, ultimul vârf îmi aduce locul 1

Toate pânzele sus către finish

Valea Putnei - Finish

km 79-110, 13H16MIN,  6450 (+)

Gheața, Red Bull-ul și picioarele fresh m-au făcut să pot alerga pe următoarea porțiune, către ultimul vârf al cursei. Am avut un puseu de mulțumire pentru că am facut recunoașterea traseului și am știut pe ce porțiuni să accelerez și pe ce porțiuni să o las moale. În plus, am avut confortul de a ști „cât mai durează urcarea”. 

Vocea zâmbește și-mi spune: 

În 5 kilometri ai reușit să câștigi cel puțin 7 minute. Dacă ții ritmul ăsta, ai șanse mari să câștigi! Mă bucura gândul că urma să trec primul linia de finish. Tot ce aveam de făcut este să mă hidratez și să mă alimentez

Ceasul mă anunță că au trecut 12 ore de cursă. Trecusem borna de 100 de kilometri. Îmi simt degetul mare al piciorului drept cum mi-a rupt șoseta, îmi e teamă să nu fac bășică. Gambele îmi sunt ca două bucăți de piatră, iar cvadricepșii par că au o mie și unu ace înfipte în ei. Căldura face ca efortul să fie mai greu, iar fiecare pas de alergare necesită extra putere. 

Dar mirosul de fân proaspăt cosit și peisajul verde al Bucovinei îmi fac viața (mai) ușoară. La fel și faptul că alerg alături de concurenții de la cursele mai scurte. Cristi nu mai este în raza vizuală, iar asta mă liniștește. 

Ajung la poalele urcării surpriză – Runc. Unul din bețe nu se deschide. Decid să fac urcarea în powerhike, cu mâinile pe genunchi. Am mers 1,5 kilometri în circa 30 de minute. În tot acest timp Vocea n-a spus nimic. 

Suportul lui Paul și al lui Mateo mă ajută să trec peste momentele de slăbiciune de pe urcare, în care picioarele merg mai mult în lateral decât înspre înainte. 

Împreună am făcut Vocea să tacă, având certitudinea că urmează să trec primul linia de sosire. 

Până la următorul concurs.

Finish - Bucovina Ultra Rocks

Finish Bucovina Ultra Rocks cu Paul și Mateo

MEDALIA ȘI ÎMBRĂȚIȘAREA

Cauți un plan de antrenament?

Antrenează-te după un plan special conceput pentru tine
Robert Hajnal

Robert Hajnal

Sunt om de munte și am o viziune clară despre ce vreau să fac în viața mea. Îmi imaginez o lume în care fiecare om face sport și își pune pe primul loc sănătatea. Locul 2 UTMB in 2018, 862 ITRA points.
Publicat pe Lasă un comentariu

3 ediții de Marathon7500

Marathon7500 - Hajnal Robert Andri Preda
3 ediții de Marathon7500

Povestea celor trei participări la Marathon7500 cu 3 atleți diferiți: Andrei Țale, Daniel Stroescu, Andrei Preda

Cu fiecare am reușit să trecem linia de sosire pe locul 1.

Timp de citire: 35 minute;
Fotografii: fisheye.ro, arhiva personală.

Am auzit pentru prima dată de Marathon7500 la nici 30 de minute după ce am trecut finish-ul primului meu concurs de alergare montană, Retezat Trail Race. Era 2012 și tocmai ce alergasem 28 de kilometri în Retezat. La finish, pe lângă medalie, am primit și un pliant cu o competiție de 90 kilometri în munții Bucegi. Eram suferind. Mă întrecuse Gianina Tănase și mă dureau cvadricepșii. Mi-am promis că nu voi participa la altă competiție de alergare montană, iar un concurs de 90 de kilometri suna ca o distopie. 

PODIUM 2009

Locul I (23h 56 Min): Galiteanu Ionut Si Palici Viorel
Locul II (24h 41 Min): Clinciu Lucian Si Orleanu Mihai
Locul III (25h 34min): Suciu Simion Si Bogya Tamas

PODIUM 2010

Locul I (20h 17 Min): Spulber Dan Si Dan Stefan
Locul II (24h 20 Min): Bogya Tamas Si Suciu Simion
Locul III (25h 5 Min): Daiconescu Radu Si Florea Daniel

PODIUM 2011

Locul I (18h 45 min): Galiteanu Ionut si Palici Viorel (Record)
Locul II (19h 46 min): Mosoiu Cristian si Serban Denis
Locul III (20h 25 min):Balan Silviu Constantin si Neagoe Ion

PODIUM 2012

Locul I (19 h 22 min): Ioan Nusu si Balan Silviu-
Locul II (22 h 56 min): Blajiu Gheorghe si Tilea Pepi
Locul III (24 h 52 min):Sidor Sebastian si Vinatoru Vlad

PODIUM 2013

Locul I (19h 17 min): Gheorghe Blajiu si Pepi Tilea
Locul II (20h 33 min):Nicusor Jinga Cosmin Bucsa
Locul III (22h 04 min):Bogdan Petrutu Mihai Grigore

PODIUM 2014

?

Primul Marathon7500

cu Andrei Țale

18 Iunie 2014

În aproximativ o lună de zile pe, 18 iulie, vom lua startul  la unul dintre cele mai frumoase ultramaratoane de la noi din țară, poate chiar și din lume. Andrei spune că e mai frumos și mai plăcut chiar și decat UTMB-ul.

Numele concursului e Marathon 7500. Pentru alergatorii montani e un fel de „Zeu al ultramaratoanelor”. Un concurs ce merită să-l alergi cel puțin o dată-n viață. Ce-i drept, cam așa e și pentru mine. E unul dintre obiectivele principale ale anului 2014. Dacă auzi pentru prima dată de el, te poți întreba: „de la ce vine 7500?”

Păi vine de la diferența de nivel.

Adică 7.5 km de urcare pe o distanță de 90 de km. Nu știu dacă ți se pare mult sau puțin, dar cele 40 de ore (timpul limită) pot reprezenta indiciul că nu e pentru cei slabi de inimă.

În schimb, e pentru cei care iubesc să petreacă mult timp pe munte, alături de natură, de aer curat.

Până acum am făcut o tură grozavă cu Andrei – 2 zile de alergare pe munte. În 2 zile de aventură am reușit să alergăm circa 60 de kilometri. Din păcate, nu am alergat doar bucăți de traseu. Am ajuns și pe alte trasee, cum ar fi Valea Horoabelor, ce nu fac parte din ruta Maratonului 7500.

În rest, încerc să fac antrenamente zilnice. Să combin alergările de viteză cu cele de distanță. În ultima lună am mai adăugat ceva bicicletă și ceva înot, întrucât mă pregătesc și de HalfIronMan de la Oradea :).

Urmează încă un antrenament planificat,  un weekend cu ture lungi, la care vom adăuga și alergarea de noapte. Ca să fie „cu de toate”.

Nu știu dacă vom fi cei mai bine pregătiți, dar eu cred că avem o echipă tare. Andrei are experiență, iar eu am ultrafood. Adică alimentație foarte bună. Ceea ce e un lucru destul de important pe timpul cursei.

Obiectivul meu la 7500 e să venim pe podium, după cum vedem din rezultatele anterioare, să venim sub 22 de ore. Dar dacă nu se poate, asta e, voi inventa cu siguranță o scuză, că am văzut că se poartă :D.

Dacă participi și tu și ești curios de rezultatele edițiilor anterioare, aruncă o privire mai sus și vezi podiumul din toate cele 5 ediții anterioare.

Să fie anul acesta un an bun pentru un nou record?

Antrenament Maraton7500 cu Andrei Țale
Pe Valea Gaura pentru prima dată

Cauți un plan de antrenament?

Antrenează-te după un plan special conceput pentru tine

3 august 2014

Primul Marathon 7500 și cu siguranță NU ultimul

Maratonul 7500 a fost una dintre prioritățile anului 2014. L-am tratat cu seriozitate maximă, dorind să obțin o clasare pe podium, depășirea unor limite, dar și admirarea peisajului oferit de Bucegi.

A rămas să-mi găsesc un partener pe măsură. Am întrebat în stânga și în dreapta, dar nimeni nu a vrut să facem echipă. Pe la începutul anului, la ziua lui Marius Roca, unde era prezent și Andrei Țale, i-am aruncat pastila și am plantat ideea.

Andrei e unul dintre cei mai prietenoși și deschiși oameni. Am avut noroc că la RTR (prima ediție) mi-am pus cortul lângă el. Am alergat cursa tot “pe lângă el”. De atunci a devenit adversarul #1. A devenit ”prietenul ăla pe care vrem să-l depășim cu câteva secunde”. Prieteneul în fața căruia trebuie să trecem linia de finish ca să ne merităm berea de la final.

Am suferit și eu de sindromul ăsta, dar mi-a trecut.

La RTR am cunoscut o parte din el, la focul de tabără, poștind o sticlă de vin cu CPNT-iștii. Tot atunci i-am cunoscut și pe Bălan și Oana Pop (prima fată pe care am văzut-o cântând la chitară). Atunci m-am îndrăgostit de alergarea montană.

Pentru Maraton 7500 mi s-a părut omul potrivit, deși prima oară nu m-am gândit să facem echipă. M-am gândit la Florin Năstase (Câștigătorul Transmaraton 2013).

Din motive obiective, el nu a mai reușit și nu avea ca obiectiv principal M7500 pentru 2014. Următoarea persoană la care m-am gândit a fost Andrei. El mi s-a părut foarte potrivt, căci știa traseul, a participat la UTMB, e o persoană calculată și suntem la același nivel în ceea ce privește alergarea montană. La început, a fost puțin cam rezervat, nu mi-a dat un răspuns 100%, dar NU m-am lăsat învins.

De fiecare dată când ne vedeam, îi aruncam pastila M7500.

Până la urmă, după câteva zeci de insistențe, a acceptat și chiar a preluat el inițiativa.

Au urmat antrenamente pe care le-a organizat el în Bucegi, peisaje pe care nu le-am mai văzut, vreme nu tocmai bună de făcut plajă, dar ideală de alergat.

Nu cred că ne-am antrenat suficient, dar cred că din cei care au participat la proba lungă am alergat cel mai mult împreună. 2 weekend-uri în care am adunat cca 100 km cu vreo 7-8000 diferență de nivel. Recunosc, nu a fost foarte mult alergat…(Click pentru articol-ul cu antrenament), ci mai mult mers/vorbit de strategii, povești.

Podium Marathon7500 cu Andrei Tale

PREGĂTIRE PENTRU MARATHON 7500

Responsabilitatea mea

Pentru 7500 mi-am luat până și câteva zile de permisie. Am pregătit alimetația, echipamentul, am găsit cu cine să mergem (mulțumim Alexandra și Gabi pentru drum) și ziua de joi ne-a găsit mai mult decât pregătiți.

Am avut bagaje destul de mari și o sacoșă de rafie plină cu mâncare. Am cam exagerat cu cantitățile, din dorința de a nu-mi lipsi ceva. Am avut batoane de la Isostar, batoane de la Kaufland, piure, paste, orez, și multe altele.

Pe lângă mâncare, pentru hidratare am avut: apă, Cola, electroliți. Multe. Prea multe.

Am ajuns la Padina, cu tot bagajul. Am mai pierdut vremea la cabana Padina, unde am și mâncat (din mâncarea lor, nu a noastră) și apoi am plecat la ședința tehnică.

Ședința a fost ținută de Silviu Bălan, cu sprijinul lui Emanuel Dobrinoiu. Mă așteptam să o țină Șendre, dar anul ăsta a participat la Elită. După ce Silviu a spus că traseul va fi exact ca în anii anteriori, mi-am cam pierdut concentrarea. În plus, urma să vină Andrei și să punem ultimele detalii la punct. Silviu vorbea cu norii în spate. Parcă mai intimidanți decât avertizările lui în legătură cu urcările de pe traseu.

A ajuns și Andrei pe la finalul ședinței. Deja se înserase. Am mai făcut câteva poze cu zâmbetele puțin crispate și ne-am îndreptat către cabana Padina, unde am avut norocul neașteptat să găsim cazare chiar în ziua în care am ajuns. Am insistat să dormim într-un pat, știind că e foarte important să ai câteva ore de somn bun înainte de cursă. Am avut paturi în aceași cameră – numai bine pentru a stabili ultimele detalii.

Am tăiat un pepene și am început discuțiile legate de nutriția din cursă (responsabilitatea mea), de timpii intermediari (responsabilitatea lui Andrei), de traseu, de echipament, de strategie pentru cursă. Se putea citi concentrarea pe fețele noastre, însă în același timp se vedea și dorința de a concura.

După 2-3 ore de discuții, am ajuns în cameră, pâș-pâș, căci alți colegi dormeau. Am adormit cam greu, dar somnul a fost profund. Mă îngrijora gândul că va ploua și vom fi murați toată cursa – nu mai voiam să repet episodul Ciucaș, în care am fost ciuciulete 75% din cursă.

Andrei Tale și cu mine după ședința tehnică

ZIUA CURSEI

În concursurile astea sunt două tipuri de participanți, cei aventurieri, cărora le place să descopere muntele și cei care vin la start pentru performanță.

Andrei Țale

Ceasul sună la 4:45. Andrei îmi spusese că se va trezi la 05:15. El se pregătește foarte repede, dar nu luase în calcul că trebuia să și mânânce. 

În timp ce îmi pregăteam bagajul pentru cursă, înfulecam dintr-o caserolă de paste pe care am adus-o cu mine. Repetam în gând strategia de nutritie, ce să mănânc, la cât timp, să mă asigur că iau tot ce am nevoie.

Învelesc frontalele și celelalte părți de echipament obligatoriu în saci menajeri. Îmi pregătesc apa cu electroliți, îmi leg numărul de vestă și mă uit la ceas. Văd că mai sunt doar 20 de minute până la start și eu încă mai am lucruri de mâncat și altele de băgat în bagaj.

Coborâm la mașina lui Gabi, în viteză, dorind să nu ratăm startul. Am ajuns chiar cu 3 minute înainte să înceapă cursa. Trecem de punctul unde se verifică echipamentul și auzim 10,9,8,…

Ziua Cursei Marathon 7500
Ultimele pregări înainte de start

START-VALEA CU DOR

Start. După primii 4-500 m, Andrei se pune în fruntea alergătorilor, fiind cel care conduce ritmul. Îmi place la nebunie atitudinea lui și motivația de care dă dovadă. 

Sincer, nu mă așteptam la asta. Credeam că va fi mai rezervat. NU. Andrei este primul, conducând cursa, fiind pregătit pentru orice.

Intrăm în pădure și ușor ușor începe urcarea. Văd concurenți de care îmi e tare drag drag. Cosmin Podariu, Bogdan Iacob, Marmo, Dragonu, cu care schimbăm câteva glume, iar Andrei îi întreabă cât și-au planificat pentru primul post.

Eu mă întreb unde sunt Daniel și Florin, Zsolt și Bartha – ăștia cu care ne întrecem. În față sunt cei pe care nu i-am luat în calcul. Bogdan cu Mihai (B&M). Echipa care a ieșit pe 3 cu un an în urmă.

Ieșim din pădure, traversăm o șosea?! (chiar nu aveam idee de ea) și peisajul începe să fie inedit. Spre surprinderea mea și a multora, nu mai plouă. Este o vreme perfectă pentru alergat.

Coborâm într-o vale, traversăm un râu de vreo 2 ori, iar a 3-a oară alunec pe o piatră și cad, lovindu-mă ușor la tibie. Poate că ar fi mai bine să îmi las gândurile deoparte și în locul lor să îmi pun atenția la următorul pas. Unde și pe ce calc.

Încă suntem 4-5 echipe în frunte. Puțin neobișnuit pentru mine, căci alergăm de 45 de minute și încă nimeni nu a luat-o la goană. Toată lumea pare puțin rezervată, însă are și de ce. 

Am parcurs doar 7km din cei 90 și ceva.

Ajungem la Valea cu Dor, scoatem fișa, punem sticker-ul, facem câteva poze și continuăm cursa. Ne-am mișcat cam greu, dar mai avem 15 puncte unde ne putem îmbunătăți tehnica de bifat postul, de pus sticker-ul.

Start Marathon 7500

VALEA DORULUI – POIANA STÂNII

(Re)începem urcarea, dar nu durează mult până ce ajungem la o pârtie de schi. Eu nu-mi mai fac probleme cu traseul, mă bazez pe cunoștiințele lui Andrei. Începe să-mi povestească de scurtături, în timp ce eu nu fac decât să-l urmez și încet încet să-mi dau drumul la picioare pe coborâri. După calculele mele, suntem pe locul 4-5.

Coborâm pe marcaj, dar și pe ceva scurtături, nu mari, iar primele echipe sunt tot lângă noi. Ritmul nu e unul infernal, ca la un semimaraton/maraton. Pulsul presupun că îmi e sub 150, deci abia am început să transpir.

Ajungem în Poiana Stânii, unde, spre surprinderea mea, apare o echipă din senin. Dacă și-au lipit sticker-ul, e okay. Bravo lor. Însă îmi e teamă că, pe la mijlocul cursei, altă echipă să fi venit de niciunde în fața noastră.

Valea cu Dor, Marathon7500

POIANA STÂNII – PIATRA ARSĂ

Asta înseamnă prima urcare mai serioasă. Pe urcare, mers mai accelerat, puls scăzut, mâncare din 30 în 30 de minute. De fiecare dată când mânânc câte ceva, îl anunț pe Andrei, dar cam vorbesc singur. Nu prea mă ia în seamă, în schimb în posturi mânâncă de rupe.

Mai am de exersat la mâncat în timp ce alerg/urc pante mai abrupte. Nu prea-mi găsesc respirația printre înghițituri.

Ne simțim grozav. Andrei se tot întreabă de ce nu se simte rău. E ciudat pentru el să se simtă bine încă din primii km.

Ajungem primii la Piatra Arsă. Aici e multă lume, Silviu ne făce poze, Totalcă ne încurajează și ne spune că Florea și Szomyu s-au cam rătăcit, o fată alearga pe pistă (mă așteptam să fie mai mare baza de antrenament). E și Marius Ionescu în mulțime, dau mâna cu el, facem cunoștință (pentru mine e o onoare) și-i spun cât de tare seamănă cu Mădălin, fratele lui. Și la vorbă și la port.

Poiana Stânii - Piatra Arsă Marathon 7500
Piatra Arsă, Marathon 7500

PIATRA ARSĂ – JEPII MARI

Coborâre, coborâre, coborâre.

Încă ne păstrăm poziția în clasament (locul 1), încă luăm scurtături prin pădure, încă ne simțim bine. Andrei zboară pe coborâre, eu mai greu, că mă strâng adidașii.

Am alergat cu S-Lab 3. Niște adidași grozavi, doar că eu nu prea mă înțeleg cu ei. Au calapodul foarte mic în față, iar eu am o namilă de picior. Am niște degete de parcă-s Chewbacca – nu la fel de păroase, dar la fel de groase.

Înainte de postul de alimentare, Andrei mai ia o mică scurtătură, foarte abruptă, alunecă și se lovește ușor. Fiind plin de adrenalină, se ridică și aleargă mai departe.

Aici îi întâlnim pe Iulian și Oana Grigore, care ne fac poze și ne încurajează pentru record. Noi încă nici nu ne gândim la asta.

În CP Andrei mănâncă slănină, cașcaval, pâine, de parcă nu a mai văzut mâncare de ceva timp. Eu îl tot invitasem să mănânce câte ceva, dar “nu prea intra”.

Mănânc și eu niște cașcaval, iau și o bucată de halva și mergem la pipi – împreună, să nu pierdem dublu timp.

Eu continui să mă întreb unde sunt Florin și Daniel, prietenii din București. Ce-i drept, mă cam temeam de ei că ne vor respira în ceafă. Pe Florin Szomyu îl apreciez pentru talentul pe care-l are. Știam ce poate de la Ciucaș 2013, însă a trecut un an de atunci. Pe Dani Florea îl apreciez pentru munca pe care o depune, pentru antrenamentele pe care le face. Îl cunosc de când a înnoptat pentru o seară la noi în Brașov. Ce ne-am mai întins la povești atunci :). Și pentru P.B de la Marathon di Roma. Băieți foarte buni pentru alergarea pe asfalt, însă „alergarea montană” e alt sport.

CP Intersecția Jepilor

JEPI – BABELE

Urcare. Urcare. Urcare.

Andrei îmi spune să nu-l rup pe urcări, iar eu sper pe ascuns ca el să nu mă rupă pe coborâri.

Urcăm circa 30 de minute și B&M ne depășesc. Andrei e în râpă, a ratat cărarea. Probabil “știa” el o scurtătură. Tot e bine că a găsit 1 euro acolo. Pe bune, chiar a găsit! Munții noștri, pe lângă aur, au acum și euro.

Urcăm pe Jepi fără să-i pierdem din vizor pe cei de pe locul 1, care par foarte motivați să facă o cursă bună. Ț îmi spune că nu-și face griji în legătură cu ei, că se vor tăia la un moment dat, să ne îngrijorăm pentru cei de pe 3-4, care au forțe proaspete.

Mă uit în urmă, dar nu-i văd pe EvoRunners. Continuăm să urcăm toți 4. B&M cu bețe, noi fără. Încă nicio picătură de ploaie. Doar de sudoare.  Vreme numa’ bună de efort. Niciun spike de energie (pentru că nu am luat geluri), dar în același timp, nicio gaură de energie. Totul e constant -ritmul, energia, întreaga stare de spirit.

Ajungem la Babele. Poze, o gură de apă, sticker și puțin vânt.

Urcare-Jepii Mici - Babele - Marathon 7500
Urcare Jepi către Babele

BABELE – PADINA CP.6

Pe coborâre, îmi repet în gând ce am de mâncat, ce am de luat cu mine pentru următoarea parte din cursă. Ce am de băut. Aștept chlorella ca pâinea caldă cu miere pe care o așteaptă un flămând.

Mă așteptam ca fetele să fie acolo să ne încurajeze, să ne felicite pentru cursa de până acum, dar nu sunt. Este doar Marius V., care ne dă ce avem nevoie. Iau telefonul lui Andrei, le sun, noroc că sunt aproape, la cort. Ajung foarte repede cu tot ce avem nevoie și cu zâmbetul pe buze.

Mâncăm pepene, care e divin, dar nu înțelege de ce Andrei stă atât de mult, de ce stă jos. Îi văd și pe EvoRunners că au ajuns în P6 și mă grăbesc să plecăm. B&M au ajuns cu 7 minute înainte și cred că deja au un avans considerabil.

PADINA – VF. OMU (I)

Prima urcare la Omu și cred că suntem pe 2. Dar, de fapt suntem pe 1, căci și B&M și-au schimbat hainele și au stat în CP mai mult decât am stat noi. O nevoie pe care eu nu o înțeleg – să te schimbi. După 3-4 km de urcare, Andrei își schimbă și el șosetele. Alt timp pierdut, din punctul meu de vedere. Atunci suntem și depășiți (până la Omu am pierdut 10 minute).

Pe prima urcare de la Omu Andrei nu a fost în apele lui. Atunci a mâncat primul gel, după 6 ore de concurs. I-a prins bine. Din cauza ceții, nu nimerim cabana și ajungem pe un vârf cu o cruce mare. Din fericire, nu e crucea Caraimanului, ci alta. Mergem pe creastă vreo 500 m și dăm de cabană. Intrăm la căldură, nu stăm mult (sau nu-mi amintesc să fi stat) și o luăm către Valea Cerbului.

VF OMU – GURA DIHAM

Am găsit foarte greu Valea Cerbului. Ceața și puțina oboseală își spun cuvântul. Pe valea asta, la antrenament, am văzut cele mai frumoase peisaje. Bineee, și Valea Gaura arată bine când e senin.

Coborâm, cu precauție, să nu ne obosim genunchii și încet încet ajungem pe forestierul care duce în Diham. Pe coborârea e noroi, lucru care mă enervează.

Pe porțiunea asta m-am epuizat. Psihic, mai ales. 

Caut zonele cu cele mai multe frunze, să nu alunec. Deși e fost coborâre, ne-a luat mult timp. Mult mai mult decât dacă ar fi fost uscat. Am dat de un râu, în care am și intrat cu picioarele pentru un binevenit refresh.

GURA DIHAM – VF. OMU (II)

Aici începe cursa cu adevărat. Până aici trebuie să-ți păstrezi majoritatea resurselor. De aici, poți trage pentru un loc cât mai bun. Dacă ai mâncat bine toată cursa, dacă nu te strâng adidașii, dacă mai ai forțe, există o urcare care să ți le consume pe toate.

Ajungem la Gura Diham fix la 14.00, după 8 ore de concurs. Teoretic, e jumătatea cursei. Nu știu câtă diferență de nivel e până aici, dar mai sunt 2 urcări până la Omu. Dacă noi am ajuns în 8 ore și este jumătatea cursei, urmează natural întrebarea: “Se poate face cursa în 16 ore?” O să vorbesc despre asta la concluzii 🙂

Stăm în cp, mâncăm și luăm apă. Andrei îmi tot povestește despre urcarea asta, spune că îmi va arăta locul unde a abandonat pentru a 2-a oară.

Andrei a participat la 5 ediții de 7500 (cu tot cu cea de acum, din 2014). A abandonat de 2 ori și de 2 ori a terminat. Asta e cursa care face diferența. Asta spune multe despre cât de mult își dorește să termine pe un loc cât mai bun. Nici că se putea găsi un partener mai potrivit, mai motivat pentru asta.

Pe urcare începe să plouă. Ne-a murat serios. Ajungem la Prepeleac, unde abia veniseră și voluntarii, care-și întind cortul. Săracii, urmau să fie plouați chiar mai mult decât noi. Parcă e mai bine să alergi prin ploaie, decât să stai să te ude încontinuu.

Pâș-pâș continuăm urcarea. Uzi și cu un singur bidon de apă, ce era pe terminatelea.

Pe bucata asta m-am simțit fără ambiție, fără vlagă. Dacă stau bine și mă gândesc, aici m-am simțit cel mai rau din cursă. Nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost dacă era cald.

Sincer îți spun, a fost o urcare dificilă. De 10/10. Nu stiu dacă am mai urcat așa mult/așa greu vreodată. 

Parcă nu mai ajungem pe vârful Bucșoiului. Când în sfârșit se întâmplă, coborâm și apoi iar am urcăm către Omu. Ce-i drept, se vede din profil că urmează o coborâre și apoi iar urcare. Dar noi uitasem de asta.

Totuși, noi am prins “vreme bună” pe Bucșoiu. Doar ceață și puțin vânt, însă undeva în depărtare se auzeau tunete.

Înainte să ajungem la Omu, echipa de pe locul 1 căuta intrarea către Ciubotea. Triunghiul galben. Mă entuziasmez, iar când intru în cabană, înfulec câteva chestii și apoi încerc să îl grăbesc pe Andrei, care se pusese jos, cu capul pe masă. 

Hai că doar nu e așa obosit!

Aici ne așteaptă fetele cu Cola, pepene, chlorella, miere+cafea+polen (gelul nostru mai serios din cursă). Aici ne-am îndopat serios.

VF OMU – REF. CIUBOTEA

Ies din cabană tremurând, dar sătul. Mă simt ca un curcan îndopat, dar știu că voi fi recunoscător peste 20 de minute, când mâncarea începe să intre în sistem.

Am intrat în cabană 2, dar am ieșit 3. Silviu, văzând condițiile grele (ceață-vânt-ploaie), ne-a îndrumat către intrarea în traseu spre Ciubotea (triunghi galben). Credeam că va alerga cu noi până-n Bran, dar după nici 5 minute s-a întors.

Începem să alergăm pe coborâri, Andrei se simte din ce în ce mai bine, odată ce ne îndreptăm spre final. 

Asta e farmecul lui. Are negative-split-ul în sânge.

După maxim 10 minute de când Silviu ne-a lăsat singuri, zăresc pe cineva în fața noastră. Am crezut că e un voluntar, însă e Bogdan de la B&M. După cum preconizase Andrei, li se cam epuizase energia, însă mai târziu decât ne așteptam.

Îi întrebăm ce s-a întâmplat, dacă sunt ok, ei ne răspund că da, iar Andrei se uită la mine și mă întreabă  „Îi dăm talpă”? De parcă nu știe răspunsul deja!

Așteptam momentul ăsta de alergare de ceva timp. A venit la fix.

Aici a fost un război câștigat. Moralul nostru vs. moralul lor. Până la urmă, 7500 e un concurs al moralului, dacă te războiești cu cineva pentru un loc cât mai bun în clasament.

Începem alergarea. 

Deși stâncile de pe Ciubotea sunt umede, ritmul nostru crește constant. Alergăm cât ne țin puterile până la intrarea în pădure. Până când echipa de pe 2 nu ne mai poate vedea. Ajunși în pădure, nu încetinim, ci menținem ritmul.

Am avut o coborâre grozavă. Aproximativ 1h15’ până la Salvamont Bran.

REF CIUBOTEA – INTRAREA ÎN VALEA GAUREI

Făcusem porțiunea asta de traseu, dar în coborâre, cu Andrei într-un weekend. Știam ce ne așteaptă. Bănuiam că o vom face în 2 ore. Ne-a luat 55 de minute. 

Moralul nostru este deja la Omu. Atât de sus, deși la cp.11 nu e niciun voluntar. Pierdem 15 minute să luăm o decizie. Facem o poză, sunăm la toate cele 3 numere de pe hartă și într-un final o voce sfântă ne zice “mergeți mai departe!”

În Gaura erau oameni. Uimiți și surprinși că încă mai putem.

GAURA – VF OMU

Ultima urcare. Știm ce ne așteaptă. Urcasem porțiunea asta de 3 ori într-o lună.

Ceața este din ce în ce mai deasă, pe urmele noastre nu se vede nimeni. Continuăm să tragem la deal cu moralul foarte bun. Silviu a apărut din nou și ne-a felicitat, dar cursa s-e întrerupsese de 1 oră și ceva.

În sufletele noastre erau frustarea și dezamăgirea,  însă nimic nu ne-a oprit să continuăm, să tragem pe ultima urcare.

Am avut timp să ne facem scenarii. Ce le spunem oamenilor de la cabană? Am găsit și răspunsuri – vrem să continuăm cursa!

Ne-am spus că orice ar spune oamenii de acolo, organizatorii, vom merge mai departe.

Pentru ei a fost simplu. Ne-au cerut foaia în care bifam posturile și ne-au anunțat că oamenii nu mai sunt pe traseu.

S-a lăsat o liniște de câteva secunde bune, cum nu mai fusese în cabană de ceva timp. S-a creat un gol în noi și în privirele noastre, dar am acceptat situația.

Suntem câștigătorii Maraton 7500 în 15 ore după 78 km parcurși.

Coborâm pe valea Ialomiței, pe unde am urcat. Sunt trist, obosit și puțin dezamăgit.

A doua zi au fost cursa de la hobby, premierea, stat de vorbă cu ceilalți participanți și vreo 7 beri (mersi Andrei pentru ele, sper să faci din asta un obicei!). 

Apoi after-race party cu CPNT-iștii și cunoștințele din Valea Jiului.

Maraton 7500 - Andrei Țale și Robert Hajnal
Podium Marathon7500 cu Andrei Tale

UN FEL DE CONCLUZIE

Am înțeles misiunea CPNT pentru această cursă. Să aducă din ce în ce mai multă lume pe munte. Cred că și-au atins scopul. 

Pe mine, cel puțin, m-au convins. Încep să descopăr Făgărașii, Retezații, Bucegii, și nu doar prin concursurile montane.

După concurs au apărut diverse discuții cu diverse tabere. Despre voluntari, despre record, despre participanții de la elite care nu s-au descurcat tocmai bine.

Cu toate că Marathon 7500 de anul ăsta a adus multora frustrări, sunt convins că, dacă am pune în balanță atât părțile pozitive, cât și pe cele negative, suntem cu toții câștigați.

Călătoria continuă.

Trofeu Locul-1-Marathon-7500
Trofeu Maraton 7500
O poveste pentru sectanți: Al doilea marathon 7500

cu Daniel Stroescu

18 Iunie 2016

Povestea cursei noastre de la Maraton 7500 nu e una spectaculoasă. În alergare, spectacolul se dă deseori pe pistă. În munți, la un ultramaraton, spectacolul e în interiorul fiecărui alergător.
 
Spectacolul de care am avut parte și ceea ce mi-a făcut pielea de găina a fost imaginea norilor, coborând pe Jepii Mari. De parcă totul era un ocean alb și noi alergam către el.
 
Piele de găină am avut când am conștientizat că suntem acolo, că alergăm și că planul nostru de la începutul anului se îndeplinește.
Spectacolul a fost în momentul când câțiva stropi de ploaie ne-au udat pielea, tocmai când aveam cea mai mare nevoie, la urcarea pe Bucșoiu, iar norii se mișcau în jurul nostru ca într-un dans modern.
 
Inima mea a tresărit ca la un spectacol de fiecare dată când am ajuns la Vf. Omu sau la alt checkpoint. Când oamenii ne strigau pe nume, când ne băteau pe spate sau când dădeam mâna cu ei, când ne încurajau, când au fost alături de noi cu fiecare gest.
 
Am avut furnicături în susul și-n josul coloanei când mai aveam doar 7 kilometri până la finish și am realizat că putem termina cursa în mai puțin de 16 ore.
Totuși nimic, dar nimic, nu se compară cu trecerea liniei de finish în sprint, cu cel cu care ai împărțit suferința timp de atât de multe ore.

ECHIPA

Disciplina. Numitorul comun dintre mine și Daniel. Alături de modestia lui, calitatea pe care i-o admir cel mai tare. Aruncă o scurtă privire către contul lui de Strava și-ți vei da seama imediat la ce mă refer.
Disciplina lui în cursă – față de ritm, față de nutriție, față de mine – e lucrul ce mă face să-mi scot pălăria în fața lui.
Nu cred că în momentul de față aș fi putut face o echipă mai bună cu altcineva pe care-l cunosc.

CURSA

Ceasul e pus să sune la 05:02. Mă trezesc înaintea alarmei, la 04:45. Deși cam totul fusese  pregătit cu o seară înainte, la un moment dat îmi dau seama că mai sunt doar 15 minute înainte de start, iar eu tot nu am apucat să mănânc.
 
Amestec un avocado, o banană, o nectarină, fulgi de ovăz, iaurt grecesc și niște fructe de pădure primite de la Sebastian. În timp ce înfulec, mă gândesc dacă am pus tot echipamentul în rucsăcelul de alergare, care pare mic, dar care s-a dovedit a fi foarte încăpător.
 
Vremea păre că va ține cu noi. Doar câțiva nori s-au pus între noi și soare – un lucru bun, nu urmează să alergăm cu soarele în ceafă.
 
Cu 5 minute înainte de start, mergem la verificarea echipamentului și apoi la ocuparea unui loc cât mai în față. Lucrul interesant e că la start, la competiții, nu ne așezăm cu toții cu aceleași șanse și așteptări. Unii vor să termine cursa, în timp ce alții își doresc să termine printre primii și să doboare recorduri.
 
Noi am plecat cu gândul să facem o cursă bună. Nu mai bună față de cei aflați acolo, la start, ci mai bună decât toți participanții de până atunci! Gândul nostru, încă de la start, a fost la record. Ne doream ca finalul zilei să ni-l aducă. La fel cum un copil își așteaptă bicicleta după ce a învățat un an întreg și a luat premiul I, noi ne doream ca, după un an de pregătire, să primim un rezultat pe măsură.

Start – Valea Stânii

La start am emoții mari. Picioarele îmi tremură, iar eu dau vina pe frig. Însă după ce alergăm primii 500 de metri, toate emoțiile trec și lasă loc zâmbetului ce mi s-a întipărit pe față. Zâmbesc la fiecare comentariu al echipelor de lângă noi, despre cât de relaxați suntem, deși urmează să ne înfruntăm propriile temeri.
Zâmbesc pentru că știu câți km urmează să parcugem, câte lucruri urmează să mâncăm, zâmbesc pentru că avem în față o altă zi pe care ne-am dedicat-o alergării.
 
Gândul că suntem prinși cu toții între Start și Finish mă făce să fiu introspect. Fie că suntem conștienți sau nu de asta. Fie că (ne) recunoaștem sau nu. Depinde doar de noi cât timp petrecem între aceste doua momente, cât de bine ne descurcăm.
Nu mă refer la un maraton sau altă cursă, ci la ceva mai greu numit „viață”.
 
7500-le nu e pentru cei începători și ignoranți. Nu e pentru cei care petrec cel mult o săptămână pe an la munte în echipament inadecvat. Nu e pentru cei care nu acordă atenție chiar și celui mai mic detaliu. Nu e pentru cei care nu sunt obișnuiți ca mușchii să le ardă de la urcări și să-i doară de la coborâri. Nu e pentru cei care își pierd nopțile în cluburi weekend de weekend.
 
Este pentru cei care preferă o zi în pădure mai degrabă decât o zi printre blocuri. Este pentru cei carea își cunosc corpul. Este pentru cei care știu cu ce să se îmbrace și când, ce și cât să mănânce înainte și în timpul efortului. Este pentru cei care, chiar dacă au terminat prematur, revin de la an la an să înfrunte “balaurul”. Este pentru cei care consideră călătoria mai importantă decât destinația.
Este pentru cei care petrec până și nopțile dormind în natură. Este pentru iubitorii detaliilor. Este pentru amatorii de suferință. Este pentru obsedați, fanatici și sectanți ai alergării.
 
Partea fericită a poveștii e că majoritatea participanților suntem în a doua categorie, și nu doar eu, ci fiecare persoană care a luat startul, și-a dedicat o zi din viața asta finită pentru a fi în natură, pe munte, și pentru a-și împinge limitele.
Și asta mă făcea să zâmbesc.
 
Am început să mănânc devreme, conform planului. După 30 de minute suntem la asfaltul care duce la Piatra Arsă. Trecem peste el și intrăm pe valea cu pârul buclucaș care mi-a pus piedică acum 2 ani.
 
La primul check-point scot fișa, primim ștampila și văd că suntem în mai puțin de 50 de minute acolo. Îmbucurător. După urcare, ajunși la cota 2000, observ pentru prima dată cât de jos sunt norii. Ca o mare albă ce se întinde la picioarele noastre.
Așa mă simt când cobor la vale, către marea de nori, de la cota 2000 la 1400.
Coborâm fără să ne forțăm mușchii prea mult.
 
Suntem de 1 oră în cursă. Urmează să alergăm pentru următoarele 15, în cel mai bun caz. Prima jumătate este despre menajare: nu te avânți pe coborâri, nu-ți lași pulsul să crească prea tare, deși Doamne, ce poftă am să alerg!
 
La 1400, norii ne îmbrățișează cu răcoare. E atât de bine și confortabil! Urcările mi se păr alergabile și mâncarea intră foarte bine. Iarba udă ne reîmprospătează musculatura.

Valea Stânii -Piatra Arsă

Știi sentimentul ăla când sari de la o înălțime sigură într-o apă de
Ajungem în cp. 2 fresh și foarte repede. Începem urcarea, iar rampele mi se par mai alergabile ca niciodată. Încep un dialog cu Daniel legat de câteva statistici ale cursei. Distanță, timp, diferență de nivel.
 
Deși suntem la început, stăm bine din toate punctele de vedere, și mă simt de parcă abia am luat startul.
Urcăm fără peripeții, având în spate un peisaj demn de a fi pictat.
 

În Piatra Arsă ne așteaptă Radu C. cu mâncare și îmbărbătare. Îmi umplu fălcile cu orez și pornesc. Îmi uit bețele, dar mi le aduce Radu și sunt gata de coborâre. Coborâm pentru a doua oară în Marea Albă. Cu grijă și cu menajare.

 
Știi cum e să ajungi acasă și când treci pragul ușii, cineva să te primească cu
Așa m-am simțit eu la aproape fiecare check-point din maratonul ăsta. La intersecția dintre Jepi, în Cp.4, persoana care ne-a întâmpinat cu zâmbetul pe buze a fost Emanuel. Ne-a dat ce a avut el mai bun în post – mere, halva, banane, izotonic, apă.
Și-ar fi pus și sufletul pe tavă, dacă i l-am fi cerut.
 
Ne umplem buzunarele, bidoanele și burțile și începem urcarea către Babele. Planul nostru de la antrenament a fost să facem urcarea asta într-o oră și 30 de minute.
 
Soarele e în spatele nostru, norii nu ne mai protejază și transpirăm mai mult decât ne-am fi dorit. Eu profit de fiecare pârâu să mă răcoresc, de fiecare colț de stâncă să mă folosesc de mâini, de fiecare priveliște să fur câte un peisaj și să-l arhivez.
Deocamdată, căldura nu mă deranjează, dar Daniel ar fi preferat ploaie.
 
Deși am avut impresia că urcăm greu, timpul a fost conform planului, ca la antrenament: 1h30. La Babele bem apă, facem o poză și începem să coborâm cu gândul la prima urcare.
Marthon 7500 - 2016
Al doilea Marathon 7500, Babele

Peștera – Gura Diham

Știi sentimentul ăla când nu mănânci dimineața, te prinde prânzul și nu te mai poți concentra la nicio activitate până nu
Ajungem în tabăra de bază cu 25 de minute mai bine decât recordul cursei. E un lucru îmbucurător, dar asta nu înseamnă nimic având în vedere că nu am făcut nici 1 urcare până la Omu și mai aveam 3.
 
Aici, mâncăm pepene și halva – combinație ce nu ai mânca în viața de zi cu zi, dar uneori în timpul cursei se dovedesc potrivite combinațiile cele mai puțin populare.
 
Stăm în jur 4 minute, timp în care ne încărcăm bateriile considerabil. Aici plănuiam să-mi schimb tricoul cu unul mai subțire, să-mi schimb șosetele pentru un mic refresh, dar prefer să nu o mai fac, aș pierde timp și nu sunt chiar așa avariat.
 
Pe Valea Ialomiței a fost cea mai călduroasă parte a cursei. Zăpușeala ne scoate din ritm, ne încetinește. Ajungem la Omu cu 10 minute mai târziu decât plănuisem. Aici Andrei Doru ne așteaptăcu ceea ce avem nevoie. El ne-a cărat pachetele în punctul strategic. El a fost omul nostru de suport și-i datorăm cel puțin câte o bere pentru fiecare pachet pe care l-a cărat.
 
Ajunși la 2505, mâncăm puțin orez și luăm preventiv o fiolă de magneziu.
 
Până în Bușteni, pe Valea Cerbului, ne dăm seama că preferăm urcările. Coborârile, în viteză, sunt mult mai dureroase. Cvadricepșii ne sunt încordați ca maxilarul unui aligator când sfâșie un vânat. Încordați și dornici de un moment de relaxare.
 
Ajuns în CP la Gura Diham, mănânc 3 mâini de piersici feliate, zemoase și gustoase. Cu fiecare înghițitură oftez de cât de bune sunt. Simt cum fiecare celulă din corpul meu se hrănește și se hidratează.
 
Ne îndreptăm către cea mai grea urcare din concurs, cu oprire la Poiana Izvoarelor și la Prepeleac. Mi-ar fi plăcut să alergăm mai mult pe porțiunea asta, până la Poiana Izvoarelor, dar măcar am mâncăm bine. Mai bine decât la antrenament, căci știm ce ne așteaptă.
De asta sunt bune antrenamentele pe traseu: să să lași cât mai puține aspecte supuse impresivizibilului. Să mănânci preventiv, să bei mai mult sau pur și simplu să reduci din ritm.
 
Eu mănânc t o ciocolată întreagă la Poiana Izvoarelor și beau un Red Bull mare la Prepeleac. Cofeina și zahărul din sânge nu m-au lăsat să mă moleșesc de la altitudine, unde corpul are nevoie de o doză mai mare de glucide. Încep să simt furnicături în picioare, cred că aș putea trage tare de ele.
 
Norii din jur sunt în armonie cu starea mea interioară. Se mișcă în jurul nostru ca sângele-mi în vene. Au o viteză incredibilă, iar noi parcă ne lăsăm purtați de ei.
 
Natura a făcut ca ritmul să fie unul susținut, chiar dacă după 50 de km, chiar și mersul accelerat poate fi obositor.
Cu 300 de metri înainte de a ajunge pentru a doua oară la Omu, mă apucă foamea.
 
Ei bine, așa mă simt eu cu 300 de metri înainte de cabană. Simt că nu mai pot face un pas de alergare. Ceea ce mă salvează este orezul cu ciuperci și legume, care e mai bun decât o pâine caldă pentru un flămând. Mai iau un Booster ca desert și sunt pregătit să alergăm la vale.
Daniel Stroescu, Peștera

Omu (2) – Ref. Ciubotea

Ai fost vreodată atât de bolnav încât să îți dorești să stai doar în pat și să ai impresia că statul în picioare e cel mai
De aici, cine mai poate, pe cine-l țin picioarele și psihicul, cine s-a menajat, cine a mâncat și a băut bine în cursă, cine nu are bășici, crampe musculare sau alte dureri, poate să accelereze, să înceapă să alerge și să câștige minute bune.
 
Coborârea către Ciubotea prin Vârful Scara mi-a arătat că Maraton 7500 e vorba despre 3 sau mai multe coborâri, mai mult decât 3 urcări la Vf. Omu. Pentru urcări trebuie să ai un psihic puternic, să înduri 3-4 ore, dar pentru coborâri fizicul te ajută sau te lasă.
Genunchii, gleznele, mușchii. Chiar și mușchii feței îți lucrează la coborâre.
 
Personal, credeam că nu mai ajungem la Salvamont să mâncăm supa care ar fi trebui să ne dea un refresh, dar în cele din urmă nu doar că am ajuns, dar și supa era la temperatura potrivită. Tare m-aș fi supărat să fi fost fierbinte.
E bine că cineva ne-o pusese la răcit, cineva știa că vom ajunge. Cineva ne zâmbește din prag, în moment ce noi intrăm pe poartă. Este soția lui Emanuel, care în postul 4 a fusese la fel de ospitalier.
Până în punctul ăsta, nu băusem izotonic și cu excepția Red Bull-ui de la Prepeleac și a mierii cu cafea, nu consumasem nici multă cofeină. Dar aici la salvamont, simt o poftă de-un izotonic ca de-o înghețată într-o zi caniculară.
 
În post nu au, dar îmi dă Daniel o pastilă efervescentă pe care o adăug în apă și așa, ca prin magie, am izotonic. Prima gură et ca prima gură de pepene după o alergare lungă.
 
După ce ne-am luat sticker-ul de mai jos, începem ultima urcare. Eu îmi scost telefonul și mă uit cam cât urmează să facem până în vârf – aproximativ 2h30-2h40 pentru a ajunge pentru ultima dată pentru ziua aceea la Vf. Omu.
Mi s-a părut cea mai grea urcare din cele 3.
 
Poate pentru că a fost ultima, poate pentru că mă așteptam să se termine mai repede, poate pentru că rezervele de mâncare se epuizaseră, poate pentru că am ajuns iar la altitudine și rezervele de glucide se terminaseră.
Nu am idee.
Asta simțeam când am intrat în cabană pentru a 3-a oară.
 
Din cauza altitudinii, sunt slăbit și înfometat. Amestec piersici cu pâine și slănină și le bag pe toate în gură, iar Daniel îmi spune să mergem.
Foame la Peștera

Omu (3) – Finish

El este mai încrezător decât mine că
Cum ieșim cabană, mă apucă tremuratul de la vânt și ceață, erau și cu mult mai puține grade decât la amiază. Abia pot să respir, având gura plină de mâncare. Îmi eliberez căile respiratorii impingând mâncarea în lateral, între dinți și obraz.
Tremur, alerg, respir alert și încerc să mănânc în același timp. Mi se pare destul de greu, dar cu fiecare pas parcă mă descurc mai bine.
 
Daniel parcă a prins aripi pe ultima coborâre, iar până în Poiana Guțanu ne întărâtăm unul pe celălalt.
 
În Poiana Guțanu ajungem după 40 de minute. Timpul nostru este de 14 ore 50 de minute. Mai avem cam 1 oră și 10 minute să ajungem sub 16 ore.
 
Atunci ne-am activat. 
 
Turăm motoarele cât putem. Nu mai aveam pe ce să “dăm vina”. Nu mai e căldura moleșitoare. Ploaie torențială nici vorbă, poteca numai bună de alergat. Este ultima bucată, deci nu ne mai permitem motivul menajării.
 
Daniel îmi spune să ne facem calculele când ajungem în Strunga. Eu merg înainte să pun ștampila, să scot frontalele, iar când ajunge îl anunț că mai avem 30 de minute și scoatem sub 16 ore.
 
El este mai încrezător decât mine că vom reuși. Începem să alergăm la vale. Uit de cele două bășici de la degetele mici, de faptul că am adidasul stâng rupt sau de alte neajunsuri. Planul era să mă țin cât mai aproape de el și să îl încurajez să alergăm cât putem de tare.
 
Am crezut că putem să scoatem sub 16 ore până în momentul în care am ajuns la asfaltul de la schit. Aici ceasul ne arată 15 ore 58. Este imposibil să alergăm 500m în 2 minute, cu panta de dinainte de finish.
 
Atunci am acceptat că atât am putut. Asta este tot ce am dat noi mai bun pentru ziua respectivă.
 
Ultimii 500 de metri îi petrecem vorbind și împărtășindu-ne gândurile. Dacă suntem mulțumiți, dacă puteam mai bine, dacă… până ce ne trezim că suntem pe ultima sută de metri, la propriu, iar atmosfera de la finish ne îmbie să sprintăm cu ultimele forțe.
Finish 7500 cu Daniel Stroescu

Al treilea Marathon7500: Mai mult decât o poveste

cu Andrei Preda

23 iulie 2017

Noi, alergătorii, trăim într-o bulă. Și o zic pe bune.

Nu vedem decât următoarea competiție, prietenul pe care trebuie să-l întrecem, timpi, locuri, cum să ne eficientizăm antrenamentul și din când în când ne amintim că avem o familie, o prietenă, o mamă, o viață.

Viața care se întâmplă în afara acestei bule. 

Viața în care oamenii înjură, fură, se ceartă și se lovesc ca într-un film de război. Viața în care valorile nepotrivite sunt promovate și interesul individual primează. Noi refuzăm să luăm parte la viața asta, să credem că ea există și ne izolăm în bula noastră.

Sau poate că așa am ajuns doar eu, însă dacă îți alegi concediile pentru a alerga un maraton sau dacă ai fiecare weekend ocupat cu alergarea, cu câte o competițiem ești și tu parte din sectă.

Bula asta se formează în jurul nostru, mai ales în timpul competiției. Alergăm ca să uităm de noi și să fim absorbiți de peisaj. Să ajungem la mixul acesta de durere-plăcere provocat de alergare, să ne îndeplinim obiective și să ne lăsăm influențați pozitiv de asta și în celelalte aspecte ale vieții.

Pentru mine, fiecare competiție, dar și fiecare etapă de antrenament este o izolare socială, față de lumea reală. Este evadare în această bulă. Ca și cum secta alergătorilor montani este undeva într-un loc secret, iar eu mă furișez noaptea să fac parte din ea. 

a 3-a participare la Marathon 7500
SUNT ÎNTR-O CARE MI-AR PLĂCEA SĂ FIE CÂT MAI TRAINICĂ.

Maratonul din Bucegi cu cei 7500m diferență de nivel e bine înrădăcinat în sufletul meu, ca și în sufletul multor alergători. Pe lângă CiucașX3, proba de 100km, e ultramaratonul care m-a format, m-a călit, m-a făcut bărbat.

Noi, ca alergători, suntem suma antrenamentelor ce le-am făcut, a competițiilor ce le-am terminat și a cunoștințelor ce le avem despre alergare. Nu am fi început aventura asta, numită alergare montană, dacă nu ar fi existat competiții atât de provocatoare, cum e și Maraton 7500.

Fără să stau prea mult pe gânduri, pot declara că forma mea, ceea ce sunt eu ca alergător se datorează, în mare măsură și organizatorilor de competiții – în cazul de față, CPNT-iștilor.

Da. Datorez o bună parte a ceea ce sunt, ca alergător, celor care au pus cotul la formarea unor astfel de competiții. Le sunt îndatorat celor care au făcut acum 10 ani, în 4-5 zile, la pas, traseul. Pentru a-l identifica și pentru a-l marca. Le sunt îndatorat și recunoscător pentru că au făcut să fie un concurs sub forma asta de 1+1.

În același timp, le sunt îndatorat și noilor veniți care au pus umărul la organizare.

Andrei Preda - Robert Hajnal Marathon 7500
Coborâre de la Omu.

MARATON 7500: O DRUMEȚIE MAI LUNGĂ

Cu o seară înainte, când am stabilit ultimele detalii, i-am spus lui Andrei că Maraton 7500 e de fapt o drumeție mai lungă prin Bucegi.

Poate cea mai lungă ce a făcut-o el în viața lui. Asta înseamnă că ritmul nu este unul infernal de accelerat, cum a avut el parte la Maratonul din Mont Blanc sau la orice altă cursă scurtă, ci este un ritm în zona de confort, din punct de vedere cardio vascular. Ceilalți vor trage la început puțin de ei, dar nu ca la un maraton, ci ca și cum s-ar pregăti să iasă și ei la o plimbare pe munte.

Totuși, chiar dacă ritmul este scăzut, pot și vor apărea surprize. Și nu au întârziat să apară.

Prânz la Vârful Omu

CÂT SE POATE SCOATE LA MARATON 7500 DACĂ AR VENI KILLIAN?

De la an la an, timpul se îmbunătățește. Traseul nu mai este o surpriză pentru mulți dintre noi.

La prima ediție, când organizatorii le-au spus salvamontiștilor că vor fi alergători care vor scoate sub 24 de ore (s-a câștigat cu 23:55) salvamontiștii au început să râdă, nu au crezut că se poate.

Acum s-a ajuns la 14h30. Dacă o echipă extraordinar de bună se aliniază la start, nu cred ca se mai poate scădea foarte mult. În condiții ideale, ca participanții să cunoască foarte bine traseul, fără a se rătăci, se poate ajunge la 13h35-13h45min.

Dacă aș alerga singur, cam atât aș reuși să fac pe traseul ăsta. Nu zic că Andrei m-a tras în jos, ci spun că singur e mult mai confortabil. Și el ar scoate singur sub 14 ore, dacă am fi amândoi, adversari, la linia de start.

Killian ar scoate undeva la 12h44.

Până atunci, nouă ne rămâne să ne antrenăm și altora să se organizeze. Sunt convins că a 10-a ediție va fi una memorabilă.

Fotografii: fisheye.ro, arhiva personală

Cauți un antrenor de alergare?

Antrenează-te cu robert hajnal 

locul 2 la UTMB-UL DIN 2018

Locul 1 la Olympus Mithycal trail

3xLocul 1 Marathon 7500

Robert Hajnal

Robert Hajnal

Sunt om de munte și am o viziune clară despre ce vreau să fac în viața mea. Îmi imaginez o lume în care fiecare om face sport și își pune pe primul loc sănătatea. Locul 2 UTMB in 2018, 862 ITRA points.
Publicat pe 20 comentarii

OMT: Olympus Mythical Trail 2020

Olympus Mithycal Trail 2020

OMT: Olympus Mythical Trail 2020

Olympus Mytical Trail este un ultramaraton de 108 kilometri și 6800 diferență pozitivă, în Grecia, aflat la a 9-a ediție. Recordul cursei este realizat de Foltopoulos Moysis în 14h20min. Cea mai bună clasare Românească la masculin: Marius Vasilache, 2015, locul 1, 14h57min.

 

De multe ori simt nevoia să scriu. Se simte la fel ca nevoia de a alerga.

Această poftă reprezintă o externalizare a sentimentelor, o „golire” a acestora pentru a face loc următoarelor sentimente. Pentru a asigura un flux, nu un blocaj. În ultimul timp, îmi doresc din ce în ce mai des doar să stau în fața tastaturii, să-mi las degetele să-mi exprime și să-mi concretizeze gândurile. Îmi doresc asta, însă eșuez în a-mi crea o rutină în jurul acestui obicei. 

Eșuez în a-mi crea o rutină în jurul oricărui obicei, pe lângă alergare. Dar asta e altă poveste.

Faptul că sunt plecat într-o localite nouă, singur, sub pretextul unei competiții de alergare, îmi oferă ocazia perfectă să mă las purtat de valul creației. Este un moment bun „să mă așez în fața ecranului și să sângerez”. Sângerarea e oprită doar de mâncare bună și o carafă de apă. Preferam să fie vin, dar… 

Este 20 iunie, anul pandemiei, și în exact două săptămâni voi lua startul la al doilea ultramaraton al acestui an: Olympus Mitycal Trail. Un ultramaraton de 105 kilometri aflat la a 9-a ediție. Traseul te duce pe potecile „grădinii” lui Zeus.

Acest concurs nu era pe lista competițiilor la începutul anului. Ergo, un prieten foarte bun, a alergat anul trecut și a fost impresionat de competiție, povestindu-mi lucruri bune. După câteva mesaje schimbate cu Lazaros, organizatorul, mi-am spus că, dacă el e atât de hotărât să țină un concurs în mijlocul pandemiei, atunci și eu pot să fiu la fel de hotărât să-l alerg. Organizatorii și alergătorii par a fi într-o simbioză perfectă de satisfacere a nevoii competitvității. 

Ziua 0

„Sosirea”

Aventura a început cu un ultra-drum cu autocarul de 12 ore București – Tessaloniki-Litochoro. Îmi permit să-i zic „ultra-drum” pentru că totul pare a fi „ultra” în zilele de astăzi. „Ultra șampon” cu „ultra grijă”, „ultra pastă de dinți” care te „ultra albește”.

Drumul ar fi trecut repede, dacă nu erau opririle dese ale șoferilor. Drumul de 12 ore cu autobuzul ar fi putut fi făcut în 9. Acesta este doar un reminder pentru mine vizavi de beneficiul de a avea o mașină. 

Ajuns în Litochoro, Lazaros a fost suficient de amabil încât să mă aștepte în centrul orașului, să-mi facă un mini tur al locului, să salutăm lumea care ne iese în cale, să-mi arate înălțimile care veghează de mii de ani locurile de la poalele muntelui.
„Pare că-i și văd fața liniștită a lui Zeus care râde de noi și de pandemia noastră”, mi-am spus. 

Ne-am întins la povești la locul unde voi fi cazat pentru următoarele zile. Am făcut un mini plan pentru weekend care implică alergare și multă diferență de nivel. Apoi mi-am luat doza de somn pierdută în ultimele 24 de ore. Voiam să fie o supradoză, dar căldura și Luna (cățelul) mi-au dat deșteptarea.

Mi-am spus că am ocazia să descopăr locurile, să descopăr mâncarea, să mă așez în fața laptopului și să-mi deschid gândurile. 

Ceva-mi spune că va fi o experiență inedită, pentru că am plecat din țară fără așteptări, fără prea multă presiune pe mine, dar mai focalizat și antrenat decât la orice alt concurs de alergare. 

Litochoro este un orășel la 5 kilometri de mare, la poalele munților, de aproximativ 7500 locuitori, dintre care fiecare are o poveste inedită. 

Locul unde sunt cazat mi-a fost aranjat de Lazaros înainte să ajung. Este o cameră  cu două paturi, la etaj, în casa lui Dimitris (Takis) care are o fată, Sellini, și un labrador, Luna.  

La prima vedere, încăperea unde m-am cazat pare doar un loc unde pot dormi și aștepta liniștit ziua concursului. E echipat cu o baie a cărei ușă nu se închide, o masă rotundă cu 2 scaune, ventilator de aer în tavan și o curte mare. 

Văzând lucrurile ce erau prin curte, mi-am amintit de casa în care m-am mutat de nici 2 luni în Brașov.

După ce m-am întors de la o plimbare scurtă,  m-am așezat la masă cu Takis pe semi-întuneric. 

Atunci mi-am dat seama că locul este mai mult decât ceea ce pare a fi la prima vedere. Fiecare casă preia din personalitatea celui care-l locuiește, îți poți face o impresie despre personalitatea gazdelor din lucrurile mici ce și le ține la îndemână. Aici erau împrăștiate blocuri de piatră ponce care păreau sculpturi neterminate.

Chiar dacă primul gând a fost că Takis este sculptor, de la prima conversație din grădină, pe muzica lui Miles Davis, mi-a spus că simte și cântă blues. Atunci mi-am dat seama că eu și Takis avem cel puțin un lucru în comun. 

El trăiește blues-ul cum eu trăiesc alergarea montană.

Discuția noastră a început de la faptul că muzica e stilul lui de viață și că blues-ul se trăiește înainte de a se cânta. Am discutat despre asta, despre starea de „flow” ce ți-o dau muzica și alergarea, despre cât de important e să faci ceea ce-ți place și să fii o persoană bună. 

Mi-am dat seama că sunt un bun ascultător, pentru că-mi făcea plăcere doar să stau și să îl urmăresc atent cum îmi povestește despre viața lui și despre valorile după care își ghidează existența. 

M-am ridicat de la masă nerăbdător pentru ziua de mâine. Urma să fac prima alergare, dar și să iau parte la un mini-concert în grădina lui Takis. Îl vizita un prieten împreună cu care va cânta bluess. 

Ziua 1

„Acomodarea”

M-am adaptat foarte ușor ritmului grecilor de a face lucrurile. Blând și cu tihnă. Unii văd în asta lene, eu văd în asta înțelepciune. 

La ora 9, cu adidașii de asfalt în picioare, pe un cer fără nori, am ieșit la alergare cu Greg. Greg e un polonez care a decis să se mute în Litochoro. Alergarea a fost una de acomodare: 5 kilometri în sus, 5 kilometri la vale, pe aceeași rută. 

După o săptămână petrecută în parcurile din București și din Sibiu, picioarele mele s-au simțit foarte fresh, atât pe urcare, cât și pe coborâre. Era un semn că le pot utiliza mai mult și cu spor în zilele următoare. 

A fost cald și mi-a părut rău că nu mi-am luat apă să mă hidratez. E aspectul ce vreau să-l îmbunătățesc. Vreau să ajung să consum 650-700 ml de lichid pe ora de alergare.

Pe seară, am descoperit că Litochoro are pistă de atletism și m-a dus cu gândul la un posibil cantonament la început de an pentru Transgrancanaria. 

Ziua 2

„Prima zi de recunoaștere a Olympus Mithycal Trail”. 

Litochoro-Apostolidis

Motivul principal pentru care vin mai devreme, înainte de un concurs, e să văd ce-mi rezervă traseul, ca apoi să-mi fac un plan cât mai potrivit pentru o cursă cât mai reușită.

Dar, în entuziasmul de a fi într-un loc nou, aproape că am uitat de asta. Am fost trezit la realitate de propriile-mi gânduri la 55 Peaks, magazinul cu echipament montan din Litochoro. Aici, Lazaros mi-a făcut cadou o hartă cu regiunea montană și atunci mi-a venit în gând să-mi traseze pe ea traseul concursului cu o cariocă roșie. 

Harta e de folos atunci când GPS-ul cedează, dar și în momentele de tihnă de la cabane când vrei să te orientezi și să memorezi locațiile pe unde ai trecut și care vor urma.

Am început alergarea la ora 13. Dispăruseră norii care prevedeau furtuna, dar și micul dejun pe care l-am luat cu 4 ore în urmă. Prefer ca la o alergare care durează mai mult de 3 ore să fiu cu stomacul aproape plin, nu greoi, dar să simt că am ceva resurse. Acum am plecat cu rezervele pe minimum.

Traseul începe cu o urcare țeapănă, 4 kilometri cu 700+, care pare că-ți pune plumb în picioare. Oricât de vitezoman ai fi, tot ți le îngreunează încă din primii kilometri. Următorii 10 kilometri sunt alergabili, porțiune pe care mi-am spus că se merită să alergi fără bețe în timpul concursului.

Astfel, în primii 14 kilometri ai timp să te încălzești suficient pentru cea mai lungă urcare din concurs, care nu este abruptă, dar este lungă – 11 kilometri cu mai mult de 1800+. Cu resurse puține, am avut două momente în care am simțit că-mi pierd forțele, iar în secunda doi am băgat vreo 2 geluri. 

În tură, am luat cu mine un flask, pe care l-am umplut cu cantitatea a 8 geluri, 2 batoane și 3 porții de isotonic. M-am bazat pe faptul că la refugii voi dormi și voi mânca bine. 

4 ore și jumătate mai târziu, după ce am luat start-ul, am ajuns la kilometrul 25, refugiul Apostolidis (foto).  Aici am mâncat bine, am dormit și mi-am făcut planul pentru următoarele 2 zile. Ceea ce îmi propusesem să alerg în 2 zile (75 kilometri), am decis să alerg în 3 zile. „Less is more” zice un băiat deștept, nu mai știu care dintre ei.

Ziua 3

„A doua zi de recunoaștere pe Olympus Mithycal Trail”. 

Refugiul Apostolidis-Karia

De foarte puține ori în viață am povestit cu o altă persoană despre vreme, dar pe munte e una dintre cele mai importante discuții. Pe Olymp, creasta are aproximativ 15 kilometri. Cel mai periculos pentru un turist-alergător este ca aici să fie furtună cu fulgere și el să nu aibă un loc de refugiu.

Pentru a evita cel mai trist scenariu, furtuna, m-am trezit la 7. Am mâncat o omletă cu cașcaval și am băut o cafea mare, mi-am băgat echipamentul în pungile cu zip-lock de la IKEA și cu fluturi în stomac am plecat la alergare, sub creasta din imagine, în jur de ora 8. 

Chiar dacă începutul alergării era o porțiune aproape plată, fiind la aproximativ 2700 metri, pace-ul era în jur de 7 min/km, iar urcările mergeau chiar și mai greu. „Sper ca în timpul concursului să fiu mai bine”, îmi zic în gând.

Am început să înțeleg de ce timpul câștigătorilor e undeva apropiat de 15 ore. Se aleargă mult la altitudine, urcările sunt lungi și te consumă de energie, iar pe coborâri e foarte greu să-i dai blană”. Când traseul devine mai alergabil, glicogenul muscular nu mai este la locul lui, deci efortul resimțit este din ce în ce mai mare.

Am încheiat ziua după 26 kilometri, în Karia, unde m-am refugiat de ploaie. Aici am mâncat un prânz copios și mi-am făcut prieten un profesor pensionat care avea o engleză cu accent britanic. El vizitase acum 2 ani Petroșaniul, locul unde m-am născut.

În Karia am avut o cazare cu cireș în curte, lenjerie curată și apă caldă. La finalul zilei m-am simțit răsfățat și liniștit.

Ziua 4

„A treia zi de recunoaștere pe Olympus Mithycal Trail”.

 Karia-Litochoro

M-am trezit la 06:30. În câteva minute aveam să mă întâlnesc cu un localnic, Lefteris, pentru a mă ghida către traseu. 

Chiar dacă știam drumul până acolo, am stabilit ca el să mă însoțească. Când ne-am întâlnit, mi-a adus o banană și două napolitane. Am alergat cot la cot 3 kilometri, iar la final am vrut să-i dau 10 euro pe care i-a refuzat. 

Am început alergarea pe un cer fără nori. Soarele se strecura printre pomi și printre ferigi. Chiar dacă era cea mai alergabilă porțiune din traseu, pace-ul era scăzut, picioarele îmi erau obosite și se afundau în noroi. 

În jur de ora 08:30, după 1 oră de alergare, am început să resimt căldura și deja mă gândeam cum să o combat în timpul cursei: „gheață, mai multe lichide, echipament light” erau câteva idei.

Alergarea s-a încheiat cu o baie în Lambada, lagună pe Enipeus, râul ce trece prin Litochoro. Apa era atât de rece, încât abia îmi puteam ține picioarele în ea. Mi-ar fi plăcut să împart singurătatea cu M. 

Ziua 5 și 6

„Două zile de relaxare”

În faza asta, cu 9 zile rămase până la concurs,  pauza este mai importantă decât orice antrenament. Este ca spațiul dintre cuvintele unui roman, este momentul ca musculatura să se relaxeze, ca glicogenul să se regenereze. Este momentul pentru un shift de pe focusul antrenamentelor către focusul strategiei de concurs. 

Marea, lagunele și Greg, polonezul, mi-au ținut companie. 

A fost momentul când am îndrăznit să fac un masaj „cu de toate” la Evanghelia – o fizioterapeută ce-și făcea singură uleiurile esențiale. 

Ea m-a tratat cu acupunctură, electrostimulare, cupping. Un meniu complet pentru a mă relaxa și a mă pregăti pentru alergările următoare. Apoi am tăiat-o către mare, care era la doar 5 kilometri. Mi-am rezervat o zi să nu fac nimic. Când a fost ultima dată în care nu ai făcut nimic?

Ziua 7 și 8

„Recunoaștere Ayanis – Livadachi-Prionia, Prionia-Litochoro”

Costase 40 de euro, dar a meritat – masajul și-a făcut efectul. Următoarea zi a fost o zi cu puțini nori pe cer. O zi în care simți că piesele puzzle-ului se potrivesc. Că planul prinde contur.

Am simțit că e o zi bună încă din primele minute ale alergării. Aveam picioare ușoare și chef de treabă.  Atât „în sus”, cât și pe porțiunile de fals plat sau pe coborârile tehnice. Am făcut urcarea de 10 kilometri cu 1800+ în mai puțin de 1h50. Un timp pe care visasem să-l fac și în concurs. 

Am încheiat antrenamentul cu o „fasolada” la Prionia (km 95) și cu o baie în laguna din spatele casei. Apa mi s-a părut mai primitoare decât prima dată, nu mă mai dureau tălpile picioarelor de la cât de rece era.

În copilărie am învățat să „sar în cap” într-un  lac, la Unex, și mi-am perfecționat stilul în Deltă. Săream de pe o salcie, și pentru că aveam chelie, ieșeam cu mâl pe creștet.

Laguna din Litochoro avea o piatră de 3 metri care era numai bună să-mi exersez skills-urile dobândite pe vremea când mi se spunea Mowgli. Dar în săritura mea de aproape nota 10, am reușit să îmi tensionez un mușchi din zona gâtului. 

Ziua următoare am alergat ultimii 13 kilometri ai traseului.

Ultima porțiune te plimbă de-a lungul râului Enipeus, pe cel mai popular drum de munte din Grecia, E4, ce leagă Litochoro de cele mai înalte culmi ale Olympusului. Traversezi râul pe două podețe de lemn. 

Atunci când te aștepți mai puțin, ruta cotește dreapta și din senin apar ultimele două urcări care te vor provoca să storci din tine și ultimele picături de glicogen.

În antrenament am alergat ultimii 13 kilometri în aproximativ 1 oră 30 minute, însă știam că în timpul concursului va dura mai mult. 

Oare cum mă voi simți pe bucata asta de traseu? Oare voi mai putea alerga? Oare voi mai putea mânca? Ce am să mă fac dacă voi fi pe locul 1 sau pe 3? Voi trage de mine până la finish sau mă voi mulțumi cu atât? 

Aveam să-mi răspund la aceste întrebări în câteva zile. 

Cauți un plan de antrenament?

Antrenează-te după un plan special conceput pentru tine

Pre-cursă

Un ultramaraton este diferit de oricare altă competiție de alergare, pentru că în pregătirea lui sunt implicați mai mulți factori. 

Pe lângă un plan bun de antrenament, este indicat să te ocupi de recunoașterea traseului, să ai pus la punct un plan de nutriție diversificat, compatibil cu distanța, gusturile și puterile stomacului tău.

Cu o zi înainte de concurs, am făcut o mică ședință tehnică pentru pregătirea nutriției și a echipamentului, atât pentru mine, cât și pentru alți doi alergători români, Peter și Vlad.

Echipa ce m-a ajutat a fost formată din Ergo și M.. Ergo mi-a eficientizat fiecare aspect al echipamentului și al nutriției. Mi-a băgat gelurile în pungi și electrolitii în degete de mănuși fără talc. 

Ajutorul lor de la kilometrul 47, respectiv 75 și 91 urma să fie de neprețuit. Am stabilit fiecare detaliu, fiecare punguță ce voiam să o primesc pentru cele 3 locații unde aveam să ne întâlnim. 

Pentru a mă simți cât mai fresh la linia de start, trebuie să apuc să dorm în timpul zilei. Am reușit să ațipesc în două reprize scurte. Între 15:30 -16:45 nu am simțit că am atins o stare produndă de somn, dar între 20:30-21:45 am sforăit și am lăsat chiar și urme de bale pe perna ce o îmbrățișam.

Cu toate detaliile puse la punct și vreo două 2 de somn din ultimele 18, eram gata să încep călătoria de 105 kilometri. 

Ședință Pre-Olympus Mithycal Trail
Ședință Pre-Olympus Mithycal Trail
Kit-Olympus Mithycal Trail
M. & BiB la Olympus Mithycal Trail

 0 – 25 km, 3002 m+

00:00-03:45

Start -Apostolidis

Startul a fost stabilit la 00:00. Concurenții urmau să plece în funcție de punctajul lor ITRA. Eu eram al 2-lea pe listă, la egalitate de puncte cu un grec, Fotis. 

Mă încălzesc circa 15 minute cu o alergare ușoară și mă așez la start cu o peliculă subțire de transpirație pe brațe și pe frunte. 

Spre surprinderea mea, sunt primul, aflu că francezul cu cel mai mare punctaj ITRA nu găsise avion să ia start-ul la cursă.

În primul kilometru, sunt prins de Fotis, cel cu 838 puncte ITRA, și Moysis, câștigătorul ediției anterioare și deținătorul recordului de 14h20 minute al traseului.

Sunt în urcare și îmi spun că mai am 104 kilometri în care-i pot depăși. Continui urcarea în ritmul meu și mă bucur că totuși am luat bețele cu mine. Sunt cele mai ușoare bețe de pe piață, cu doar câteva grame mai ușoare ca ale mele, dar simt diferența.  

Ajuns la CP-ul de la km 4, îmi umplu cele 2 flask-uri, beau 3 pastile de electroliti (conform planului), îmi bag bețele în desagă și încep să alerg. 

Am vizualizat toate astea înainte să le execut. Îmi repet în gând mișcările, iar când ajung în CP, le pun în practică. Acest exercițiu mă ajută să am un timp cât mai mic în check-point, să fiu cât mai eficient și să fac o diferență între mine și ceilalți alergători. 

La kilometrul 12 îl prind pe Moysis și alerg cu el circa 2 kilometri. Ajungem împreună la Koromila, kilometrul 14. Voluntarii sunt călare pe el să-l ajute, dar pe mine mă lasă să mă descurc singur. Cred că nu se vedea pe fața mea cât de grăbit eram. 

Am nevoie doar de apă în cele două flask-uri și am plecat, îmi zic în gând. Dar nu ar fi ajutat nici dacă le ziceam răstit în românește. Ei mă întreabă de unde sunt. Fără chef de small-talk, le zic un scurt Romania. Îmi îndes flask-urile în cele două buzunare frontale și încep urcarea cu un power hike. 

Urcarea de km 14 la km 25 are porțiuni alergabile, pe care e bine să le cunoști. Mă simt mult mai bine și mai odihnit decât atunci când am făcut aceeași secțiune în antrenament. Anticipez pe unde trebuie să alerg și merge cu un ritm susținut pe urcările mai abrupte. Sunt mulțumit de mine, pentru că m-am distanțat de locul 3 cu 4 minute și în mintea mea mă apropii de locul 1. Dar, în realitate nu e deloc așa. Fotis, care m-a depășit la kilometrul 1, are 8 minute avans la kilometrul 14. 

Petrostrougka e la km 19. De aici începe altitudinea, iar alergarea devine din ce în ce mai dificilă. Sunt în grafic cu timpul meu, dar nu mă apropii de locul 1. 

La kilometrul 25, la Apostolidis, cabana de la altitudinea cea mai mare (2697m), Fotis are un avans de 10 minute și altitudinea începea să mă amețească.

Olympus Mithycal Trail 2020
Start Olympus Mithycal Trail 2020

km 25 – km 50

Apostolidis-
Bichtesi

La check-point îmi umplu flaskurile cu apă și ies în grabă. Respir forțat pentru a-mi oxigena mușchii și creierul și încerc să mențin un ritm bun de alergare. 

Kilometrii trec destul de greu, dar totuși trec. Ajung la cea mai solicitantă urcare din traseu. Pe profil pare o glumă, dar sunt  1.5km cu 400+ de la 2500m la 2900m. 

Pentru următoarele 25 de minute o dau la pas. Pe vârful Skolio, îmi las geaca de ploaie și mănușile și aflu că Fotis are 15 minute avans. Avea să fie și cea mai mare diferență de timp dintre noi. Cu alte cuvinte, când eu am ajuns pe Skolio, el era cu 2 kilometri în față.

De acum începe vânătoarea. Nu mai suntem doi alergători la un concurs în Grecia. Suntem vânător și vânat, iar viața noastră depinde de cât de bine ne fugărim unul pe celălalt. Astea toate – în capul meu.

Pe prima coborâre îmi simt genunchii tensionați, mai obosiți ca niciodată. Mă doare meniscul și-mi simt mușchii greoi. Să fie de la oxigenul limitat? Să fie de la tipul diferit de efort, necesar coborârilor? Nu știu. Ce știu este că nu vreau să alerg următorii 70 de kilometri cu feeling-ul ăsta. 

Inspir-expir puternic, diafragmatic, pun un pas de alergare în fața celuilalt și durerea începe să dispară. 

Sunt la kilometrul 31, pe o coborâre ciudat de abruptă.  Soarele răsărind luminează luna din dreapta, de parcă ceva din ea sângerează. 

Zic un „wow” în gând și continui să alerg. Pentru asta sunt acum aici, și nu să admir peisaje de parcă aș fi la un muzeu. 

Vine un alt CP, tot fără echipa mea de suport. Planul e simplu: apă, gel, electroliți și răsărit. 

Dau drumul la motoare către kilometrul 50 și reușesc să mă apropii la 8 minute de locul 1. 

Planul funcționează.

Apostolidis, Kilometrul 25

km 50 – km 75

Bichtesi-
Ayanis

Ajung la Bichtesi – primul CP în care mă întâlnesc cu Ergo și M. – și mă așez pe scaunul de pescar adus de Ergo.

Dau raportul: „Spring-urile nu intră, vreau doar flask-ul cu geluri GU, shot-ul de ghimbir și gheață la TO GO. Aici vreau electroliții, sucul de portocale cu sare”.

E bine să ai de unde alege. 

Ei se adaptează.

Beau sucul de portocale. 

ȘI ELECTROLIȚII! aproape că strig la ei.

După nici două minute, mă ridic. Îmi iau ochelarii și buff-ul de pus pe cap, gheață într-un alt buff, pe care Ergo mi-l leagă cu un șiret în jurul gâtului.

Simt cum senzația de prospețime îmi invadează tot corpul. Pielea mi se face de găină și simt cum mă alimentează un val neașteptat de energie. 

Sunt la kilometrul 50 și mă simt mai fresh decât la începutul cursei – asta e puterea unui check-point reușit.

Pentru că e cea mai alergabilă porțiune din traseu, îmi propun să să fie și cea mai rapidă, însă chiar dacă alerg cât pot de tare, rămâne prioritar să mă alimentez. 

Încep să alerg de parcă cel din fața mea mi-a furat bicicleta. Din 20 în 20 de minute sug din flask-ul cu geluri și omogenizez de fiecare dată cu o gură mare de apă. Sunt precis ca o rețetă de-a Jamilei.

Mușchii funcționează atât timp cât sunt alimentați corespunzător. Mi-am dat silința în acest sens, și chiar dacă deja sunt 25 de grade, simt că planul de acasă, de această dată, funcționează.

Kilometrul 65

km 75 – km 95

Ayanis-
Prionia

După alte 2 ore și 20 de minute de alergare, îmi revăd echipa, pe Ergo și pe M. Chiar dacă eu alerg de mai bine de 8 ore, au avut, ca de fiecare dată, și ei cursa lor.

În concurs, alergătorii trec prin deshidratare, greutatea efortului și a durerii, dar prezența echipei de suport face ca această luptă să fie îndulcită. 

Iar ei se luptă cu incertitudinea, dacă vor ajunge în timp util la locul și ora stabilită, cu respectarea planului de acasă, cu adaptare la nevoile mele. 

La kilometrul 75 sunt obosit, dar cu rezerve de energie. La ieșirea din check-point, caut gelurile GU și-mi îndes o doză de Cola într-un buzunar frontal, alături de gheață. Îmi iau și 1.5 litri de apă cu mine, căci urmeză o urcare mai lungă de 2 ore. 

Chiar dacă rucsacul s-a îngreunat, a fost o decizie bună. Ritmul este unul de mers, cu porțiuni scurte de alergare. Totul parcă se desfășoară în slow motion, însă eu sunt cel care are un ritm greoi. 

Întreb la fiecare CP de Fotis, însă acesta își menține avansul de 10 minute. 

Încep să realizez, să mă conving. 

Eu, el și ceilalți alergători nu suntem vânat sau vânător. Suntem oameni care vrem să facem traseul cât mai repede posibil. Ne-am antrenat, ne-am pregătit fiecare în stilul nostru să parcurgem distanța dintre start și finish. Să ne luptăm cu respirația greoaie cauzată de urcări, să înfruntăm tensiunile, durerile musculare pricinuite de coborâri. 

Nu suntem adversari. 

În toată treaba asta, suntem colegi, căci avem mult mai multe puncte în comun decât lucruri ce ne diferențiază.

Urcare Livadachi, kilometrul 80

km 90 – km 105

Prionia-
Finish

Mindset-ul meu se schimbase. Nu-mi mai doresc să alerg după Fotis, dar îmi doresc un timp cât mai bun. Am încetat să-l mai hăituiesc, dar am continuat să mă hăituiesc pe mine însumi.

Ajung la ultimul check-point unde pot să mă întâlnesc cu echipa. Unde mă pot ajuta, unde îmi pot da un restart. 

Ajuns la Prionia (km 95), mă așez pe scaunul de pescar și îmi iau 3 minute de relaxare. Beau 2 sticluțe de lapte cu cacao și îmi rezerv timp de  povestit.

M. îmi spune cu zâmbetul pe buze că am 12 minute în avans față de planul meu de acasă (de 13 ore 45 minute ca timp total de cursă). Sunt mulțumit.

La fel și ea, căci a prins încredere în mine. La cum arăt, crede cu tărie că voi duce cursa la capăt.  „Vreau doar să ajungi la finish”, îmi spusese înainte de start.

Pentru ultimii 13 kilometri mi-am propus să alerg într-o viteză de croazieră. Fără hăituială. Relaxat și cu zâmbetul pe buze.

Plec cu 1 litru de apă și doza de Cola regulamentară la buzunar, cu gândul să o desfac în vârful ultimei coborâri, pentru a sărbători orele de alergare.

Mențin ritmul lent. Kilometrii trec greu. Sunt la km 95 și mă întreb dacă aș mai fi dus alți 90 de kilometri? Probabil că da, însă sunt fericit că finalul este aproape.

Trec și ultimele două urcări care par nesemnificative din profil, dar care îți storc energia. Desfac doza de Cola și din 3 înghițituri o fac să dispară. A intrat ca apa în nisip.

Ultima coborâre o abordez cu gândul să nu mă accidentez și să nu-mi dau daună prea mare, iar cu 1 kilometru înainte de finish am parte de o surpriză.

Fata din CP îmi spune că sunt primul!

Sunt intrigat, nedumerit de situația creată. Nu înțeleg ce s-a întâmplat cu Fotis. Mi s-a spus că a rătăcit drumul. Bănuiesc că e undeva în spatele meu. Dau de un tip ce voia să mă filmeze și de Ergo, care-mi spune să trag tare că alerg pentru record. Îl întreb de Fotis și atunci aflu că a ajuns deja la finish, dar pe altă rută. 

Nu înțeleg mai nimic.

Nedumerit, alerg ultimii 800m. Trec linia de finish cu gândul că am făcut o cursă bună.

Lazaros îmi spune „Even if you came second, you are the first and you have the course record because Fotis had come on another road!”.

Finish Olympus Mithycal Trail 2020

Cauți un antrenor de alergare?

Antrenează-te cu robert hajnal 

locul 2 la UTMB-UL DIN 2018

Locul 1 la Olympus Mithycal trail

Organizator Olympus Mithtycal Trail

Lazaros Rigos

Lazaros este Lucian Clinciu al Greciei. 

A primit cetățenia de „munțoman” direct de la zei datorită dragostei de munte. Atent, face tot posibilul  ca alergătorii să aibă o experiență inedită. Atât înainte cât și pe durata și după concurs. 

Cu 10 zile înainte de start a urcat apă cu măgari. A distribuit fotografii pe Social Media, a curățat potecile concursului, a marcat traseul.

M-a întâmpinat de cum am ajuns pe străzile din Litochoro. S-a ocupat de curățarea potecilor cu c

 

Fondatorul primului maraton montan din Grecia. 

 

Lazaros Rigos la Finish Olympus Mountain Marathon, 6 Iulie, 1986
Lazaros Rigos la Finish Olympus Mountain Marathon, 6 Iulie, 1986
Publicat pe Lasă un comentariu

Rezultate Maraton Boston 2019

Rezultate Maraton Boston 2019
    • Top Results Men

      1. Cherono, Lawrence (KEN) 2:07:57
      2. Desisa, Lelisa (ETH) 2:07:59
      3. Kipkemoi, Kenneth (KEN) 2:08:06
      4. Kandie, Felix (KEN) 2:08:52
      5. Kirui, Geoffrey (KEN) 2:08:55
      6. Rono, Philemon (KEN) 2:08:58
      7. Fauble, Scott (USA) 2:09:10
      8. Ward, Jared (USA) 2:09:25
      9. Talam, Festus (KEN) 2:09:25
      10. Kipruto, Benson (KEN) 2:09:53
      11. Kibet, Elkanah (USA) 2:11:51
      12. Inoue, Hiroto (JPN) 2:11:53
      13. Maiyo, Augustus (USA) 2:12:40
      14. Mesfun Teklebrhan, Daniel (ERI) 2:13:05
      15. Biwott, Shadrack (USA) 2:13:11

      Top Results Women

      1. Degefa, Worknesh (ETH) 2:23:31
      2. Kiplagat, Edna (KEN) 2:24:13
      3. Hasay, Jordan (USA) 2:25:20
      4. Assefa, Meskerem (ETH) 2:25:40
      5. Linden, Desiree (USA) 2:27:00
      6. Rotich, Caroline (KEN) 2:28:27
      7. Ngugi, Mary (KEN) 2:28:33
      8. Eshetu, Biruktayit (ETH) 2:29:10
      9. Flanagan, Lindsay (USA) 2:30:07
      10.Saina, Betsy (KEN) 2:30:32
      11. Mccormack, Fionnuala (IRL) 2:30:38
      12. Cherop, Sharon (KEN) 2:31:41
      13. Landau, Kate (USA) 2:31:56
      14. Belyeu, Bridget (USA) 2:34:25
      15. Hall, Sara (USA) 2:35:34

      Top Men Pushrim

      1. Romanchuk, Daniel (USA) 1:21:36
      2. Soejima, Masazumi (JPN) 1:24:30
      3. Hug, Marcel (SUI) 1:26:42
      4. Pike, Aaron (USA) 1:27:09
      5. Van Dyk, Ernst (RSA) 1:27:23
      6. Hokinoue, Kota (JPN) 1:29:32
      7. Madera, Jorge (ESP) 1:29:32
      8. Kawamuro, Ryuichi (JPN) 1:29:35
      9. Cassidy, Joshua (CAN) 1:29:59
      10. Nishida, Hiroki (JPN) 1:31:43
      11. Smith, Johnboy (GBR) 1:31:55
      12. Smyth, Tristan (CAN) 1:32:23

      Top pushrim women

      1. Schär, Manuela (SUI) 1:34:19
      2. Mcfadden, Tatyana (USA) 1:41:35
      3. De Rozario, Madison (AUS) 1:41:36
      4. Ault-Connell, Eliza (AUS) 1:41:46
      5. Scaroni, Susannah (USA) 1:42:34
      6. Gerhard, Katrina (USA) 1:43:53
      7. Dawes, Christie (AUS) 1:47:16
      8. De Souza, Vánessa (BRA) 1:47:23
      9. Rausin, Arielle (USA) 1:48:12
      10. Graf, Sandra (SUI) 1:48:17

Publicat pe Lasă un comentariu

Plan de antrenament alergare începători pentru Cross-ul Semimaraton Intersport

Plan de alergare Semimaraton Intersport - TrailRunning Academy.com

Plan de antrenament alergare începători pentru Cross-ul Semimaraton Intersport

Semimaratonul Intersport este locul perfect pentru a face trecerea de la alergarea pe asfalt la alergarea montană, chiar dacă nu ai mai alergat la munte sau stai într-o zonă în care dealurile sunt la kilometri depărtare.
Echipa Trail Running Academy îți pune la dispoziție un plan de antrenament cu 30 de alergări pe durata a 10 săptămâni cu care să te antrenezi ca să te alegi cu amintiri cât mai plăcute în urma Semimaratonului Intersport.

Atunci când te antrenezi urmând un plan de antrenament special gândit pentru nivelul tău și pentru cursa la care vrei să participi, te vei pregăti foarte eficient. Antrenamentele de alergare pot fi gândite ca să treci prin  construirea fundației formei tale fizice, să faci o apoi o pregătire specifică și la final una specializată pentru cursa la care vrei să participi.

Deschide orice carte de antrenamente pentru alergare si vei găsi cu sigurantă că orice plan de antrenament conține 3 cuvinte cheie:

Fundație

60%

Pregătire

30%

Specializare

10%

Etapa de fundație a planului de antrenament este dedicată construirii unei baze aerobe, la fel ca și cum ai construi temelia unei case.

Partea de pregătire dezvoltă condiția fizică cardiovasculară necesară în alergare, pentru a fi gata de antrenamentele de nivel mai intens care urmează.

Iar etapa de specializare e rezervată pentru a crește intensitatea antrenamentului, în concordanță cu specificul concursului.

În planul de antrenament aceste 3 etape se pun în practică urmând cele 2 principii de mai jos.

Participi la o altă competitie și cauți un plan de antrenament?

semimaraton | maraton|ultramaraton

Principiul 1

Antrenează aspecte fiziologice diferite ale corpului, prin diferite tipuri de antrenament!

Alergare ușoară

Ritm: 60-65% din HRmax, adică poți întreține o conversație întreagă.
Acestea sunt alergările cele mai relaxate din antrenamentele de alergare și care îți clădesc baza cardiovasculară.
Beneficii: Alergarea ușoară îți întărește mușchiul inimii, crește numărul de mitocondrii și le mută către exteriorul celulei pentru un schimb cât mai eficient de gaze și nutrienți în timpul efortului din antrenamente și din competițiile în care alergi.

Tempo

Ritm: 85-88% din HRmax, adică poți rosti cu voce tare cuvinte simple ca: „Semimaraton Intersport”, „Hai că poți!”
Beneficii: Este tipul de antrenament cu viteza de alergare la care acumularea de acid lactic este stabilă, îți îmbunătățește anduranța. Include la începutul antrenamentului și 10 minute de încălzire, de alergare ușoară.

Intervale

Ritm: 97-100% din HRmax, adică mai poți rosti cu voce tare cuvinte simple ca: „ouch”, „mama”!
Beneficii: Intervalele sunt antrenamentele care cresc puterea aerobică, pe scurt, cât sânge poți furniza mușchilor și cât oxigen poți converti în energie în timp ce alergi.

Repetări în rampă sau bandă cu înclinație 10%

Sunt antrenamentele de alergare care îmbunătățesc forța, sistemul cardiovascular și tehnica de alergare.

GYM

Exerciții de creșterea forței, echilibrare musculară și îmbunătățirea fitness-ului general.

Odihnă activă

Fă orice alt tip de efort care îți menține mușchii în mișcare dar nu are efect asupra sistemului cardiovascular sau în recuperare. Activitățile pot include plimbat prin parc, yoga, stretching, foam-rolling, înot, bicicletă foarte ușor. Poți face și exerciții pentru creșterea forței.

Principiul 2

Dezvoltă fiziologia cu specificul cel mai asemănător competiției în antrenamentele din apropierea concursului și fiziologia cu specificul cel mai redus în perioada de antrenamente cea mai îndepărtată.

FAZA AEROBĂ

21.01 – 09.02.2019

În primele 3 săptămâni din planul de antrenament provocarea e să ieși să alergi. Fiecare alergare trebuie să fie o adevărată plăcere. În această etapă intensitatea efortului când alergi trebuie să fie scăzută iar nivelul de endorfine să fie ridicat. În această etapă a planului de alergare urmărește să crești frecvența antrenamentelor. Asta îți va aduce un număr crescut de mitocondrii, mutarea lor către exteriorul celulei și realizarea eficientă a schimbului de gaze și nutrienți.

FAZA ANAEROBĂ

11.02 – 09.03.2019

În această etapă a planului de alergare intensitatea efortului este crescută. Ți se va îmbunătăți tehnica de alergare, forța, VO2max-ul. Practic, îți vei învăța corpul să alerge la viteze ridicate, îl vei obișnui cu biomecanica vitezei respective, îți vei adapta musculatura tipului de efort ridicat.

ATENȚIE! Antrenamentele sunt solicitante și trebuie să acorzi o recuperare sporită între două sesiuni de intensitate mare. Atât mușchii sunt solicitați cât și sistemul nervos. Acordă atenție sporită odihnei și recuperării după fiecare antrenament din planul de alergare!

TOLERANȚA LA LACTAT

11.03 – 02.04.2019

În această etapă a planului de antrenament urmărim să-ți creștem toleranța la acidul lactic. Practic, să-ți obișnuiești musculatura și sistemul cardio-vascular și cel respirator să susțină un efort de intensitate, pe durată lungă atunci când alergi.

START CONCURS

06.04.2019

Îți dorim o cursă memorabilă la crosul de la Semimaraton Brașov Intersport.

Vrei să te antrenezi pentru Cross-ul Intersport?

Running Coach robert hajnal trailrunning utmb

TALENTUL MEU CONSTĂ ÎN A MĂ ORGANIZA, A ALERGA DUPĂ UN PLAN.

Robert Hajnal

Locul 2 UTMB