Era cu cateva zile inainte de Retezat SkyRace si ma zvarcoleam stiind ca nu o sa particip. Atunci am vazut postarea cu programul de antrenament al lui Robert Hajnal pt Ciucas X3.
Te ținem la curent cu evenimentele importante din lumea alergări, te facem un alergător mai rapid, mai eficient cu informații la finalul fiecărei luni.
Vreau mai intai sa le multumesc absolut tuturor care m-au incurajat pe traseu cand m-au depasit (fara nicio exceptie, s-au oferit cu ce au putut), voluntarilor, persoanelor aflate pe traseu in afara concursului, celor care mi-au dat mesaje sau m-au sunat.
Nu in ultimul rand, vreau să le mulțumesc celor care au avut grija de mine cand am intrat pe munte in stare de hipotermie (salvamont+jandarmerie+voluntari) si celor care m-au ajutat cu ce au putut in sala de sport: loc langa aragaz ca sa ma incalzesc, haine groase uscate. Lui Robert Hajnal si Litoiu Teofil care s-au tot uitat dupa mine si totusi nu am aparut.
Sunteti extraordinari toti!
Comunitatea alergarii montane este una calda, sustinatoare si ma bucur ca simt ca fac parte din ea.
ACUM, POVESTEA UNUI DNF:
Am dormit destul de putin (4-5h), cam greu sa poti adormi la camin cand vecinii testeaza puterea difuzoarelor, dar totusi m-am trezit odihnit.
Am plecat in plutonul fruntas, dupa 22-24km eram in top 10, chiar cu resurse, pana am simtit deodata ca mi se face rau.
Ce a urmat, pentru mine, a fost aproape de domeniul SF-ului: am inceput sa ametesc, stare de lesin, sa vomit si dureri groaznice de stomac. Practic ma goleam pe toate partile 
.
Nu stiu cum am ajuns la o cabana unde se aflau jandarmeria si salvamontul si m-au ajutat sa ma imbrac cu tot ce aveam la mine (echipamentul obligatoriu fiind complet), fiind intrat deja in stare de hipotermie. Dupa cateva minute bune am decis sa termin cursa, avand nevoie la fiecare checkpoint sa ma ajute cineva sa alimentez, neputand sa-mi mai coordonez ok bratele.
Am fost depasit probabil de 50-100 oameni lejer, avand pace-ul pe ultimii 20km (care totusi, au fost mai mult coborare), mai prost ca pe urcari. Platul fals in coborare il “alergam” cu 8-9min/km, pe portiunie tehnice/plat/urcare nu s-a mai pus problema sa pot alerga.
Din punctul meu de vedere, nesuportand frigul (consider frig orice e sub 15 grade), cei 25km parcursi prin zapada/ceata/viscol/ninsoare au fost cei mai grei din viata mea. Se vede ca in sezonul rece nu ma ating de munte, nu schiez, nu am nicio legatura cu frigul si zapada. Pe coborare am de 5-10-15 cazaturi, chiar nu le mai stiu numarul. Poate chiar mai multe, daca le pun si pe cele micute.
Pot sa ma laud ca, in conditii de vreme normala, sunt un coborator destul de bun, mai ales pe cele tehnice.
Cred ca este prima coborare facuta pe zapada, nu am reusit sa-mi dau seama cum putea lumea sa alerge. Am 0 tehnica in conditii de zapada/gheata/ploaie.
Pot spune ca am alergat doar prima jumatate a cursei. A 2a a reprezentat un trekking, doar ca sa ajung intreg la finish.
Bun bun, am suferit atat. De ce nu am abandonat? Nu era mai simplu/normal sa ma intorc jos, tinand cont de starea precara pe care o aveam?
Poate a fost vorba de orgoliu. Poate pentru ca este ultimul maraton pe care as fi putut avea ocazia sa-l termin in urmatorii ani, deoarece o sa ma axez doar pe curse de 10-21km. Poate pentru ca am vrut sa-mi vad limitele.
Am avut ocazia sa vad voluntari care nu exista, fiind doar niste copaci, sa cant Mos craciun, doar pentru ca vedeam zapada. Dupa ce realizam asta, parea chiar amuzant.
Stiu, sunt incostient, in primul rand ca ma inscriu la maraton de la 19 ani si in al doilea rand pentru ca nu am fost suficient de matur incat sa abandonez cand a fost cazul. Se mai intampla. Am noroc chiar ca sunt doar vanat/taiat/julit, nu ma dor muschii/ligamentele/articulatiile.
Multumesc inca o data tuturor, pot sa spun ca sunt teafar, sanatos, mai ales datorita voua!
Ai acces la toate articolele. Gratuit primele 15 zile.
Am început cursa pe un viscol venit parcă de nicăieri. Era primul meu contact cu ninsoarea în această iarnă. Chiar dacă părea că o să ne îngreuneze ziua mă bucuram, nu știu de ce.
Am făcut o alergare ușoară de încălzire cu Gicu și Peter și ajungem la start cu câteva minute înainte de ora 8.
Așteptarea trece mai repede decât mă așteptam, 3, 2, 1 și am pornit.
Primul kilometru l-am făcut ușurel, prudent cumva după care am accelerat puțin în următorii doi, dar fără să realizez și fără să îmi doresc neapărat asta.
Primii 3 kilometri au trecut ok, dar parcă ceva nu se simte în regulă, și de pe la kilometrul 4 simt o stare de greață și am pulsul mult prea mare pentru efortul pe care îl depun. Încerc să îmi dau seama din ce cauză, ce am făcut greșit. Sau poate nu am am făcut nimic greșit, dar uneori se întâmplă lucrurile astea.
Mai iau o gură de maurten (320 cu cofeină) și îl simt incredibil de dulce.
Era prima dată când iau această concentrație, de obicei am luat 160. M-am gândit că nu sunt obișnuit cu el și din cauza asta nu mă simt bine. Nici geluri nu am mai luat de 3 săptămâni, de la Wizz Air Marathon, m-am gândit că mi s-a dezobișnuit organismul. Pfft, greșeli banale. Dar mi-am amintit ce îmi tot spunea Peter, într-o cursă de anduranță dacă te simți rău îți trece, dacă te simți bine, îți trece (el îmi spune de fapt că asta i-a spus Robert).
Așteptam așadar să îmi treacă în timp ce am mers doar pe apă și geluri.
Ajung la primul punct de control de la kilometrul 9 și realizez că sunt totuși în obiectiv până acuma. Urma și urcarea, unde de obicei mă simt mai bine, până acolo am avut în mare parte doar coborâre.
Următorii kilometri au trecut agonizant, nu mă simt mai bine, dar continui să mă alimentez, știu că dacă nu fac asta o să rămân fără energie. La kilometrul 15 am luat-o puțin greșit pe traseu și mi-am mai adăugat și o urcare extrem de dificilă. A fost așa abruptă cu așa mult noroi încât mă prindeam cu mâinile de pământ ca să pot urca. Super, nu? După toate astea, îmi zic un kilometru mai târziu că probabil o să abandonez la kilometrul 26, la finalul primei bucle. Nu trec 10 secunde și îmi spun “să nu te aud cu așa ceva, n-ai nimic, hai aleargă” ceea de am și făcut.
Pe ultima secțiune din buclă (km 16 – km 26) e aproape numai urcare și m-am simțit mai bine, am călcat puțin pedala de accelerație. Reușeam să alerg în locuri în care mă gândeam că ar trebui să o iau la pas. Super, încep să îmi revin.
Am ajuns la finalul primei bucle fără apă și am mai băut din maurten așa că trecuse mai mult de jumate din flask. Perfect, pot să pun apă peste pentru a-l dilua. Am stat puțin mai mult în acest punct (1-2 minute), am băut și niște cola și am luat-o la vale. Eram la jumătate și mă gândeam cum anul trecut am avut un moment psihologic mai dificil când a trebuit să plec de la zona de finish pentru a mai parcurge încă o dată traseul. De data aceasta am fost bine. M-am bucurat și am luat-o la vale.
În a doua buclă am vorbit mai mult cu alți alergători și parcă a trecut mai ușor timpul. Totuși am ajuns la primul punct de control de la kilometrul 35 și am constatat că am coborât considerabil mai încet decât prima dată. N-are nimic, dacă accelerez de acuma pot termina in 5 ore jumate, îmi spun eu nu prea convins.
Au venit totuși secțiunile cu mai multe urcari și mă simțeam puternic. Pe plat și pe coborâri era mai dureros, simțeam o durere în genunchiul drept. Bine că nu am mai prea avut astfel de secțiuni.
Kilometrii trec și mai reușesc să fac câte o depășire din când în când. Am reușit să și cad, dar din fericire nu s-a lăsat cu o accidentare.
La ultimul punct de control (cred că era pe la kilometrul 49-50) am reușit să depășesc în alergare un grup mai mare de alergători de la altă probă, iar voluntarul din PC mi-a strigat “Bravo ultra, bravo, ești meseriaș”. Sună ciudat, dar nu știu cum a reușit acea încurajare să mă umple de energie, mi-a venit să plâng fără să înțeleg de ce. Nu aveam însă timp de așa ceva, urma să o fac după cursă în mașină, din nou, fără să înțeleg ce se întâmplă.
Până la final mai erau 2km de urcare pe care am reușit să îi alerg în mare parte, mai făceam power hike în zonele ceva mai abrupte, dar într-un ritm nesperat de bun (pentru nivelul meu, sunt totuși doar un amator).
Am ajuns la finish, simțeam că pot sprinta, dar ce rost avea?
Am ales să mă bucur de ultimii pași din concurs și să alerg într-un ritm confortabil.
După finish, mă uit la ceas, indica 5 ore 27 de minute. Deși nu este un timp nici măcar aproape de locurile din față, pentru mine însemna că mi-am îndeplinit obiectivul și am reușit să progresez în acest an.
Deseori mă întreb de ce alerg, și deși nu am (încă?) un răspuns, zilele ca asta cu siguranță fac parte din motivele pentru care alerg.
Povestea lui Bogdan Ibanescu de la Cluj Eco Trail si cum a reusit sa obtina locul 1 la ultramaratonul de 50 de kilomeri de Ziua Națională
Nu există niciun rezumat deoarece acesta este un articol protejat.
Cum au decurs testul maximal de efort si cel de transpiratie de la Universitatea din Loughborough. Mai dificil decat un concurs.
Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti
Povestea acestei curse a început de la prima ediție, în 2020 unde am luat startul la primul meu maraton iar rezultatul și pregătirea mea au fost exact cum va așteptați, ca de prima dată.
Apoi focusul meu a fost că în fiecare an să iau parte la această competiție, fiind organizată acasă în Bucovina chiar la câțiva kilometri de locul unde am copilărit. Ca scop aveam doar să reușesc să îmi îmbunătățesc performanța din anii precedenți.
La ediția de anul trecut, din 2022, am reușit să ajung în primii 5 iar pe anul acesta ca și scop aveam să prind podiumul, asta m-a motivat să trag mai tare și să fiu mai serios în antrenamente, atunci am luat decizia să mă antrenez cu Robert de la TrailRunning Academy.
Toate bune și frumoase, cu temele făcute, în joia de înaintea concursului toate planurile se dau peste cap… Pau și Robert iau și ei startul la aceeași cursa ca si mine, mă apucă panică, emoții de tot felul.
Nu știam dacă mă bucur sau dacă să îmi pară rău.
Două nopți stau mai mult treaz decât să dorm și să mă odihnesc. Îmi făceam în cap scenarii de tot felul dar nimic nu avea cum să egaleze deznodământul care nu putea să fie unul mai frumos.
Sâmbăta, ziua cursei, mă ridic din pat pe la 5, emoțiile erau la cote maxime, așteptam startul pentru ca după primii kilometri toate gândurile dispar, intru in cursā si ma focusez pe ce am de fācut.
Ora 7, așteptarea a luat sfârșit, mă așezasem în fruntea plutonului alături de favoriții cursei, nu îmi venea să cred, eram cot la cot cu unii dintre cei mai buni alergători de trail din lume, cărțile erau făcute, nu mai aveam cum să dau înapoi.
Începem în forță cu urcare până la vechiul start al cursei, în față aveam deja 4 alergători cu care încercăm să țin pasul. După câțiva kilometri, nimic nu avea să se schimbe, doar făceam schimb de locuri cu un alergător din Ucraina.
Începem urcarea pe Rarau, mă apucă râsul când mă gândeam că am făcut urcarea asta în ultimul an de mai multe ori decât am făcut-o în viață mea, calculând că în primăvară am făcut 11 urcări la “Rarau Everesting” .
Ajung în check point-ul de pe Rarau, acolo dau de niște fețe cunoscute, Vlad și Elena, primesc încurajări de la ei și un mare boost de energie care avea să îmi țină loc de mâncare, care nu întră nicicum.
Reușisem să îmi păstrez locul și să nu las pe primii 3 să se distanțeze prea tare. Începe coborârea de pe Rarau către Zugreni, după 2 km reușesc să îl ajung pe al 3 lea alergător care se rătăcite, l-am strigat și i-am oferit indicații cum să intre înapoi pe traseu.
Îmi continui coborârea, știam că mă așteaptă o porțiune foarte grea din cauza ploilor masive din anul acesta. Râul a ieșit din matcă și a spălat tot în cale și făcuse zona foarte greu de străbătut.
După o alergare de vreo 2km prin albia râului și bolovani am ajuns la drum și totul mergea super bine, mai puțin alimentația.
Ajung la CP Zugreni, reușesc să mă distanțez de cei din spatele meu, mănânc ceva rapid de pe masă, beau un pahar de cola și încep să trag de bețe, urcarea de 5km cu +1100m până pe Giumalău avea să mă stoarcă de energie, aflu în CP ul din vârf că Pau și Robert erau la 10 min distanță.
Mănânc niște chipsuri, beau un pahar de cola și ii dau la vale, încercăm să o iau mai ușor să îmi revină stomacul care îmi făcea probleme de ceva vreme.
Reușesc să fac o coborâre destul de bună, ajung în Transrarau și mă apuc de urcat la Stana… Era o chestiune de timp până urmau să apară crampele.
Nu apuc să mă gândesc la asta că mi s-a blocat cvadricepsul la ambele picioare, panică m-a cuprins din nou știind că în spatele meu sunt mai mulți alergători care pot să mă întreacă destul de ușor în condițiile astea.
Mi-am amintit de o tehnică pe care mama m-a învățat din terapia bowen pentru crampe musculare, o aplic și miracol, au dispărut că prin minune. Mai capăt un pic de energie, bag cu greu un gel și niște electroliți, strâng din dinți și termin urcarea până la CP Stana Transrarau.
După Stana a urmat porțiunea alergabila până la pârâul Mesteacăn unde sperăm să mai am ceva energie și să reușesc să bag măcar un gel, dar până la final, doar speranțe au rămas. Am reușit să merg din inerție și dint-o ambiție nebunească până în următorul check point. Acolo nici nu mă uit la ce este de mâncare sau de băut, iau doar o sticlă de apă pe care mi-o torn în cap să mă trezesc la realitate că știam că urmează cireașa de pe tort: RUNCUL.
Încep urcare și totodată și rugăciunile să ajung cu bine în vârf că de acolo știu că nimic nu mă poate întrece. Termin urcarea într-un timp mizerabil de 28 minute dar o duc până la capăt fără să mă opresc. În vârf deja îmi dădeau lacrimile de emoții și auzeam că la linia de finish se apropie fratele meu Teo care participase la cursa de 33km.
Strâng din dinți, mă adun și pornesc către linia de finish, între timp Teo terminase iar apoi deja începuse să vorbească crainicul în microfon că mă apropii de finish în completarea podiumului alcătuit din Robert și Pau.
Pulsul mi-a luat-o razna, mă luau fiorii prin tot corpul, simțeam fiecare picătură de sânge care îmi curgea prin vene… Atunci mi-am dat seama că urmează să termin ceea ce am început în 2020 și mi-am dorit de la început.
Trec linia de finish cu lacrimi în ochi și cu o bucurie enormă că reușesc să stau pe podium lângă doi mari campioni.
Mulțumesc tuturor celor care mă susțin și au crezut în mine, mulțumesc familiei, mulțumesc Bucovina Ultra Rocks pentru experiență memorabila, mulțumesc Trail Running Academy…
AM REUȘIT!
Bogdan I. Este antrenat cu mândrie de Robert Hajnal din Aprilie 2023.
Află cum poți alerga mai rapid la următorul tău concurs!
Povestea lui Bogdan Ibanescu de la Cluj Eco Trail si cum a reusit sa obtina locul 1 la ultramaratonul de 50 de kilomeri de Ziua Națională
Nu există niciun rezumat deoarece acesta este un articol protejat.
Cum au decurs testul maximal de efort si cel de transpiratie de la Universitatea din Loughborough. Mai dificil decat un concurs.
Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti
Ai acces la toate articolele. Gratuit primele 15 zile.
La finalul fiecărei luni trimitem un newsletter care te ține la curent cu evenimentele importante din lumea alergării, îți oferă idei de antrenament și te motivează pentru următoarea ta competiție.
La sfârșitul anilor ’90 nu exista Facebook, Snapchat sau Netflix.
A început să-mi placă să petrec timp în casă când familia mea a decis să punem cablu la televizorul Samsung proaspăt cumpărat.
Atunci am descoperit că există Cartoon Network și posibilitatea de a te uita la desene animate cât e ziua de lungă. A fost același sentimente când am descoperit, adult fiind, că poți să mănânci orez cu lapte la orice oră a zilei.
În copilărie mă uitam la toate desenele animate ce se difuzau pe CN, dar cumva mi-au rămas în minte doar clasicele: Bugs Bunny, Tom și Jerry, Road Runner, Twetty și Sylvester.
Conștientizez acum că toate aceste desene animate sunt despre urmărire. Despre un personaj care-și dorește să-l prindă pe celălalt, adesea fiind și blestemul lui.
Tom își dorește cu orice preț pielea lui Jerry, coiotul dorește să-l mănânce pe Road Runner și Elmer să-l vâneze pe iepurașul neastâmpărat.
Acum sunt într-un punct în care alerg după un vis: câștigarea unui ultramaraton internațional din cadrul Ultra Trail du World Tour. Și știu că asta se va îndeplini la un moment dat.
Într-un fel, urmărirea unui vis este ca metafora oferită de desenele animate. O singură persoană pe urmele unui lucru aproape imposibil.
Din exterior, de către persoanele care nu mă cunosc, poate părea ceva admirabil, însă de familie sau prieteni poate părea ceva nebunesc.
Sunt de acord că este mult mai comod să stai acasă și să intri într-o rutină de familie. Nu e nimic greșit în asta, însă nu e ceea ce mă caracterizează în punctul acesta al vieții.
În câteva ore mă pregătesc să iau startul la primul ultramaraton de anul acesta.
125 kilometri prin munți, pe lângă vârfurile stâncoase din Gran Canaria.
Plănuiesc să fac puțin mai bine față de data trecută, pentru că m-am antrenat, pentru că am ajutorul celor dragi de partea mea și pentru că asta am ales să fac „pentru pâinea mea cea de toate zilele” pentru următorii 3 ani.
La ora 01:00 ora României, 23:00 ora locală, voi lua startul și am să alerg toată noaptea.
Am numărul 24 și sunt al 15-lea pe lista favoriților la băieți.
Vechii romani erau obișnuiți să fie învinși. Asemenea conducătorilor majorității marilor imperii din istorie, puteau să piardă bătălie după bătălie, dar să câștige totuși războiul. Un imperiu care nu poate să primească o lovitură și să rămână în picioare nu este cu adevărat un imperiu.
Au trecut mai bine de 7 luni de la UTMB-ul la care am renunțat la km 135. Aproape că uitasem cât de greu este să alergi un ultramaraton.
Atât pentru corp, cât și pentru minte.
Sâmbătă, 7 martie, am abandonat la TransGranCanaria, la km 110, cu doar 15 kilometri înainte de finish.
Alergasem mai bine de 85% din traseu până ce m-a lovit căldura.
Nu, nu o fac dinadins, dar nu am mai putut îndeplini niciun obiectiv de pe lista de obiective:
Am conștientizat la kilometrul 109 că nu pot bifa niciun obiectiv de mai sus, când m-am așezat pe scaun, la capătul deshidratării.
Simțeam că dacă mai continui să alerg câteva sute de metri, urmează să leșin și să fiu luat de salvare.
Concursul a fost o ocazie bună să aprofundez cât de importantă e hidratarea și să îmbunătățesc acest aspect, atât la antrenamentele viitoare, cât și la următoarele competiții.
După 20 de zile petrecute pe insulă, m-am pus la start încrezător că pot să ajung în top 5 la finalul celor 125 kilometri.
Alergările au mers brici, la fel și plimbările cu bicicleta.
Am fost încântat că alergam ziua, iar seara mă prindea pe biclă. Singurul dezavantaj a fost că în vârful muntelui, unde locuiam, se făcea frig tare-tare seara și uneori acesta intra în oase. Doar supa de pește putea să-l scoată cu ușurință.
În două seri consecutive, cu vreo 10-11 zile înainte de concurs, am făcut o tură de 50 km în care am fost prea gros îmbrăcat, am transpirat și m-am deschis la piept. Mă simțeam un Andrii Popa al Gran Canariei.
Asta a avut un efect negativ, pentru că am prins o tuse productivă și seacă în același timp. În săptămâna dinaintea concursului, mă trezeam dimineața și seara tușindu-mi plămânii. I-am dat cu ACC și sirop în speranța că voi scăpa de ea.
La start, cu două shot-uri de espresso prin vene, eram gata de luptă. Pregătit să stau cu primul pluton.
După 4 kilometri enervanți, de alergare pe plajă și faleză, traseul face stânga pe urcare – un forestier foarte lat și arid. În fața mea sunt 6 alergători, în spate 640. Nici nu-mi întorc privirea, ci mă gândesc doar la cei din față.
Fiecare în lupta lui cu el și cu ceilalți.
Cursa începe și se termină printr-alt canion unde fiecare pas poate să fie unul greșit. Pietre peste care trebuie să sari și să-ți pui încrederea. Noaptea nu face să fie mai ușoră această porțiune. Poate doar temperatura de 18 grade. La antrenament, când am alergat pe porțiunea asta, erau 30.
Pentru un ultramaraton, ritmul este foarte tare. Eu alergam cu 04:30 și nu am putut să țin pasul cu cei din față. Poate că nici nu era o idee bună.
Înainte de CP, dau cu umărul și mă feresc în ultimul minut de o frunză de cactus care mi-a făcut fața să sângereze. Speram doar ca arbitrii să nu mă oprească pentru că sângeram, pentru că „așa e în box”.
Mă șterg cu umărul, îmi umplu flascurile cu apă și continui.
Pentru următorii 8 kilometri avem o urcare serioasă. Până acum am învățat să am încredere în mine și în ritmul meu. Că e mult mai important să mergi constant, relaxat, decât să ai ruperi de ritm.
Îți poți da seama de un alt alergător care aleargă ultra de ceva timp sau de unul la început de drum în funcție de efortul ce-l depune în a alerga.
Cei mai experimentați sunt lejeri și dau impresia că nu depun niciun efort. Știu că urmează să facă asta ore întregi și vor să-și conserve efortul.
Alergam în paralel cu un alt atlet pe care nu-l cunoșteam, care părea că se grăbește deja la linia de finish. Fiecare urcare era o rupere de ritm.
Am fost mândru de mine că nu am intrat în jocul lui și că am preferat să merg porțiunile abrupte și să alerg porțiunile mai plate. Să mă hidratez și să consum calorii care să-mi susțină efortul. Să am un ritm lin, dar rapid.
Ajung la CP cu 20 de minute mai bine decât mi-am propus. Asta nu e neapărat un semn bun, însă picioarele nu-mi erau obosite.
Doar respirația părea că nu funcționează cum aș fi vrut. Pe urcări mă mai opream să tușesc ca o mașină de muzeu ce n-a mai fost pornită ceva timp.
Cu fiecare kilometru alergat ne îndreptam din ce în ce mai mult către inima insulei. Temperatura scădea și ora devenea din ce în ce mai târzie.
Sunt obișnuit ca în orele de alergare să ai puncte în care te simți in iad sau puncte în care simți că zbori. A devenit o acceptare. În ambele situații sunt precaut.
Ajuns în CP, Maria mă ia de mână și-i spun că nu mă simt tocmai bine. Mă plâng că tușesc și că mă simt slăbit. Încep să gust din multele alimente din CP și simt că fructele intră cel mai bine. Am încercat și un cartof fiert dar am simțit că-l vomit.
Ergo are o idee spontană, genială – îmi pune fructe „la pachet”.
Aveam cel mai bogat extra check-point dintre toți alergătorii. Aveam multe variante de back-up în caz că ceva nu intră. Acum au fost câștigătoare fructele. Parcă mereu sunt ele.
Părăsesc CP-ul și traseul urcă. Cu o mână dau din bețe și cu cealaltă bag fructe pe gât. Respir foarte greu și temperatura devine din ce în ce mai scăzută. Vântul și ceața ne fac viața și mai grea. În fața mea – alt alergător care parcă trage prea tare de el, deși încă nu suntem nici la jumătatea cursei.
Se oprește în pădure ptr #2 și vine porțiunea unde mi-am propus să accelerez.
Iau un gel și alerg cu 04:45 / km, pe coborâre, pe șosea. La antrenament ușor alergam cu 04:00 / km. Chiar dacă alergam de 40 km, nu am vrut să pun pe spatele oboselii lipsa mea de vlagă.
Pentru că nu era asta.
Sistemul meu respirator nu putea să facă față efortului. Aportul meu ineficient de O2 mă limita la un ritm nu foarte satisfăcător.
În schimb, coborârile tehnice mergeau bine, pentru că le duceam mai mult muscular decât cardiovascular.
Mi-am propus să fac urcările în mers, în forță, constant.
Știam că la km 50 urmează o urcare ce mi-am propus-o în antrenament să o alerg. Pentru extra energie am luat un gel. Gustul și faptul că am avut isotonic cu cofeină și gel cu cofeină m-au făcut să-l vomit, iar odată cu el și bucăți din paella de la prânz și parcă și o bucată de esofag.
Mă depășește un alergător francez, Ferarri, ce m-a recunoscut și-mi zice să merg cu el. Dar nu puteam ține ritmul. Pare că primul gând de abandon se instalează.
Însă pancarta care ilustra că mai sunt 70 kilometri până la finish mă trezește la realitate. Îmi spun că am tot timpul din lume să-mi revin și să intru în top 10.
Eram undeva pe 13 atunci.
Îmi amintesc că citisem într-un articol că ghimbirul te ajută în caz că ai probleme gastro-intestinale. Eu aveam un shot cu ghimbir, lămâie și mentă pe care l-am cumpărat doar să mai tai dulcele din curse. L-am luat și parcă de atunci am început să alerg.
Ajung la kilometrul 64. Prima victimă – renunțase la luptă un chinez care a alergat prea tare 40 km și s-a tăiat. Eu eram pe 12. Deci era nevoie fie să alerg mai bine decât alți 2, fie ca ei să abandoneze.
Mă hidratez, iau fructe la purtător și încep urcarea. Eu eram motivat, picioarele fresh, dar n-aveam respirație.
Între timp, un răsărit grandios e alături de noi.
Trag tare pe urcare, trag tare pe coborâre. Recuperez cel puțin 7 minute față de cei din față. Lucrurile devin optimiste, iar eu încep să zâmbesc odată cu gândurile pozitive.
În ultima parte a cursei mă bazasem doar pe fructe / smothie-uri și începuse să mă doară ficatul de la atâta fructoză. Așa că, pe porțiunea asta, mi-am propus să iau cu mine și niște cola.
Un flask cu apă și un flask cu cola. Am crezut că sunt suficiente lichide.
De circa 5 ore nu mai consumasem electroliți din lichide (Na, Mg, Cl, Ca) Aceștia au rolul de a reține apa în organism. Atunci, nu m-am gândit la asta. Isotonicul nu mai intra, îl vomitasem cu vreo 30km înainte.
Eram de 9 ore în cursă și simțeam cum se încălzește vremea. Ajung la Roque Nublo și îl văd pe Jared Hazen, unul dintre favoriți, că abandonează lupta.
Mă așteptam la asta. În fiecare an, TGC pune capac unui american.
Pentru că nu trebuia să respir foarte tare, accelerez pe coborâre. Sunt la maxim 3 minute de alți 2 alergători pe care eram convins că îi voi prinde până la următorul CP.
Însă nu i-am prins, așa că am început să fiu dezamăgit, obosit, irascibil și cvadricepșii să mă doară. Toate semne clare ale unui om răsfățat sau deshidratat.
Urmează 40 de kilometri de coborâre. Pe urcarea anterioară, am tot făcut calcule în minte în cât timp voi alerga ultimul maraton.
Cel mai probabil 3h30-3h45. Am fost optimist.
Ajuns în checkpoint, ca să fiu cât mai ușor, iau un singur flask cu apă. Greșeală fatală.
Ies din CP abia alergând, lovit deja de căldură. Mă chinui pe urcări, mă chinui pe coborâri. Totuși încerc să prind alergătorii din față.
Dar până a reuși asta, sunt prins de alergătorii de la maraton și depășit de primii 100. Se formează un trenuleț alimentat parcă de praf, iar eu intru printre ei ca unul din vagoane.
O țin într-un ritm lejer, dar după 4 kilometri rămân fără apă. Căldura mă lovește din plin, iar eu nu am nicio măsură de protecție împotriva ei.
Abia mă țin pe picioare pe coborâre, mă simt din ce în ce mai amețit.
Sunt întrecut de prima fată, de alți 2 băieți de la proba mea. Înainte cu 200m de CP, văd un scaun și simt nevoia să mă așez.
Pentru 10 minute mă uit în gol la alergătorii de la maraton care suferă la fel de mult ca mine de la căldură, dar care parcă refuză să se oprească.
Mă ridic și mă îndrept către CP. Acolo mă așteptă Ergo și Maria. Când mă văd, sar în ajutorul meu cu apă, gheață și alte fructe.
Le spun că am să mă opresc și că vreau să mă întind.
Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră din antrenamente, din timpul concursului și de după, când scriem aceste articole.
Alergător cu alergător, vom strânge o comunitate care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor celorlalți alergători prin proprile povești, despre cum ne antrenăm, cum concurăm, cum relaționăm, cum îi putem schimba pe cei de lângă noi prin sport.
Povestea lui Bogdan Ibanescu de la Cluj Eco Trail si cum a reusit sa obtina locul 1 la ultramaratonul de 50 de kilomeri de Ziua Națională
Nu există niciun rezumat deoarece acesta este un articol protejat.
Cum au decurs testul maximal de efort si cel de transpiratie de la Universitatea din Loughborough. Mai dificil decat un concurs.
Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti
Cea mai așteptă cursă a anului! Pentru cursa asta m-am antrenat 9 luni.
Bucovina Ultra Rocks urma sa fie highlight-ul acestui sezon pentru mine și sunt convins că și pentru alți participanți acum că am trait experiența acestui eveniment.
M-am antrenat mult și din greu pentru cursa asta, dar initial doar cu scopul de a o termina. Știam că e o cursă foarte grea, mi s-a repetat în nenumerate rânduri. Chiar Robert m-a întrebat de câteva ori dacă răman la 88K. M-a pus pe gânduri întrebarea lui, dar am rămas ferm pe alegerea facută, plus că rezultatele de la cursele lungi din sezon mi-au întărit dorința de a participa și mai tare.
Mărturisesc că mi-a fost frică de această cursă. Din mai multe motive…că e grea, că n-am alergat niciodată atâția km, dar și pentru că undeva în adâncul sufletului nu voiam să fie ăsta un eșec al sezonului.
Obiectivul începea să se schimbe pe măsură ce se apropia ziua cursei. Progresul meu de anul ăsta m-a făcut din ce în ce mai încrezător, dar nu atât de încrezător încât să scap de temerile că poate nu reușesc să termin cursa, ori că o termin cu un rezultat dezamăgitor.
Am început cu câteva săptămâni bune înainte să mă gândesc la strategia de cursă și am studiat fiecare participant din lista disponibilă pe site. Firește că am exclus dintre adversarii mei pe Robert Hajnal și Pau Capell, două nume grele care se aflau pe listă.
Ar fi fost o mega onoare pentru mine sa alerg în aceeași cursă cu doi dintre cei mai muni alergători din lume, dar recunosc că m-am bucurat când am aflat că totuși s-au mutat la cursa de 48K.
M-am bucurat pentru că obiectivul meu se sculpta ușor ușor din dorința de a termina cursa în dorința de a face o surpriză placută. Și fără Robert si Pau competiția era mai aproape de nivelul meu.
Frica s-a reinstalat atunci când au apărut așteptările mari cum că am șanse să termin cursa pe podium, primul care m-a provocat la asta fiind chiar Robert. Încurajările și încrederea lui în mine mi-au dat o mega satisfacție care m-a împins cumva în dorința de a scoate un rezultat excelent. Dar aveam mixed feelings pentru ca frica de cursă nu dispărea nici cum. Nu reușeam să îndrăznesc să sper la un asemenea rezultat.
A fost prima cursă în care mi-am calculat fiecare aspect logistic, având în vedere că urma să am și crewing făcut de Laura și erau multe lucrui de pregătit.
La Câmpulung am întâlnit mulți oameni, mulți TRA-iști, și de la prima oră a dimineții de Vineri a fost un vibe fain care m-a motivat și mai mult.
Presiunea a crescut și mai mult când am aflat că și alți oameni au aceleași așteptări de la mine, ba chiar unii m-au întrebat: tu caștigi mâine? Mărturisesc că am avut o noapte grea și agitată înainte de cursă…
N-am dormit prea mult și nici măcar adânc cu o noapte înainte, așa că m-am trezit nerăbdător la ora 04:40.
Cursa începea la 06:00.
Încă nu reușisem să mă dezmeticesc când am ajuns la start, așa că am pornit la o încalzire de vreo 10 minute înainte.
Ora 05:57, mă așez la Start lângă Gicu la care îi urez succes.
Ora 06:00, nu mai e cale de întoarcere, cursa a început!
Am rămas surprins, ritmul cu care s-a pornit era lent, nu mai participasem la nici o cursă cu asemenea start, mi s-a parut wow! Urcam prima pantă spre direcția Runcului și puteam să alerg la nivel conversational.
Mă îndreptam ușor spre primii 2-3 alergători fără să depun vreun efort prea mare. În gândul meu suna cam așa: Pai dacă așa se aleargă înseamnă că am șanse la podium.
Cred ca după 2 km eram deja în grupul de primii 3 oameni, m-am bucurat și când s-a apropiat Paula Dogaru să mă salute și am chat-uit preț de câteva minute.
După ce s-a îngustat poteca și am intrat în pădure parcă s-a accelerat puțin ritmul, dar nu ceva de speriat. Eram 4 care luasem avans și stăteam destul de apropiați.
Pădurea era minunată la ora aia și sălbăticia prin care treceam parcă mă încărca cu mai multă energie de care aveam nevoie pentru restul zilei.
Am întâlnit și căprioare pe care presupun că le trezeam din somn de apăreau așa de nicăieri.
Pe la jumatea traseului înainte de prima urcare pe Rarău m-a abordat Emanoil Apărece care m-a întrebat dacă eu sunt Cosmin Lambă. Surprins i-am răspuns ca da, am făcut cunoștință și din vorbă în vorbă aflu că știa multe lucruri despre mine și că știe că sunt bun și m-a felicitat :)) mi-am mai luat un pic de energie și de la el.
Am rămas împreună și am ajuns primii sus pe Rarău unde mă aștepta Laura cu reîmprospătarea. Mă simțeam super bine la km 14, mâncasem tot ce am avut la mine, dar nici nu am tras prea tare. Am ajuns cam cu 10 min mai târziu decât planul.
Am stat în post 1 min cred și am pornit pe coborârea spre Slătioara.
Traseul mi s-a părut super fain prin Moara Dracului, pădurile pline de mușchi și gălbiori, eram foarte entuziasmat de ce văd!
A doua urcare pe Rarău însă m-a solicitat destul de tare, multe obstacole, trunchi de arbori căzuți peste care trebuia să sărim, și am mărit și ritmul pentru că Emanoil a rămas un pic în urmă când am ieșit iar din pădure, și am zis ca poate e momentul sa mă depărtez puțin. Asta cred că fost prima greșeală, pentru că aproape de vârf am lăsat-o moale și m-a și prins din urmă, deci energie irosită degeaba până acolo. Apoi am și greșit amândoi puțin traseul de urcare pe vârf.
Mi-am zis atunci că nu e încă momentul să trag pentru distanțare și că o să mai alerg în ritmul lui vreo 20 km.
Km 34: nutriția merge bine, încă nu sunt obosit, doar un pic solicitat de ultima urcare.
După ceva dificultăți de a urma marcajele la coborârea de pe vârf, am început să mă simt mai bine decât eram după ultima urcare și parcă simțeam nevoia sa-l forțez un pic pe Apărece așa ca am mărit ritmul, dar numai cât sa-l țin aproape de mine fără să mă distanțez.
A urmat apoi coborârea prin albia râului unde eu m-am odihnit și distanțat (mie îmi plac coborârile tehnice), iar după ce am ieșit în forestier am mărit pace-ul la 4:30-5:00 la mie. Din spate venea și Apărece care m-a prins din urmă iar. Atunci am înțeles ca de fapt și el se folosea de ritmul confortabil și mi s-au derulat în minte momentele de dinainte în care mă tot invita să trec în fața lui. Am înțeles că am un adversar puternic și că e momentul să atac.
La CP Zugreni (km 42) el s-a oprit să ia apă, însă eu am continuat pentru că pe Rarău 2 primisem 3 flaskuri de la Laura și încă aveam 2 pline plus ceva apă în al treilea.
Am speculat momentul și am zis că trebuie să mă distanțez.
Dar a fost o decizie pe care aveam sa o regret mai târziu, deci făcusem a doua greșeală.
M-am dus tare în față, iar când am ajuns la asfalt m-am blocat pentru că nu știam in ce direcție să o iau. Nu vedeam marcaj iar track-ul de pe ceas nu mă prea ajuta.
Am decis să fac stânga la vale, dar nevăzând nici un alt marcaj am decis sa mă întorc după vreo 200m. Atunci l-am zărit pe Apărece cum gonea dinspre forestier la dreapta pe asfalt. Pffff, am dat tare la deal să îl prind din urmă pentru că știam că urmează urcarea spre Pietrosul Bistriței și nu voiam sa îi las avans.
L-am ajuns la poarta de la capătul podului și l-am surprins că vin din spate, părea și el cam dezorientat de ce se întâmplă și l-am simțit și un pic obosit.
Urcarea spre creastă a fost foarte grea, dar mi-a plăcut foarte mult natura, plus ca ieșirea în creastă a fost pur și simplu o recompensă pentru mine.
Priveliștea era minunată, mi se părea ca sunt pe o bucată de traseu din TMB după Champex Lac spre Fenetre d’Arpette cu multe tufe de afine si merișoare, plus că luasem și avans, Apărece rămăsese deja mult în urmă.
Decizia sa nu mă opresc la ultimul CP sa fac refill la apă era deja regretată sus în creastă pentru că mai aveam foarte puțină și gelurile nu intrau fără. Mai mult, deja aveam mici probleme cu stomacul după urcarea abruptă și nici nu știam dacă mai am vreo altă sursă până la Rusca unde mă aștepta Laura.
Pe vârful Pietrosul am întrebat de apă și mi s-a spus de un izvor în 2 km la vale.
N-au fost doi, au fost vreo 4km, iar eu i-am simțit ca 20.
La izvor am reușit sa-mi revin un pic și am început să mănânc iar, dar încă nu mă simțeam foarte bine, iar coborârea până în Rusca mi-a pus capac. Mă uitam din km în km la ceas și îmi spuneam cu voce tare: încă un pic și ajungi la Laura. Doar asta mă mai ținea pe picioare.
Simțeam cum se formează bășicile în adidași, nu mai reușeam sa alerg pe urcări foarte line, mi-era extrem de cald, mă simțeam deshidratat… cred ca am pierdut minute bune pe o coborâre unde aș fi putur să-mi construiesc un avans foarte bun.
La Rusca km 60 era Laura pregătită să mă resusciteze. Mi-a zis că n-am voie să stau mai mult de 3 min în post, indicațiile veneau de la Robert: “menține un ritm ok pe urcări și forțează pe coborâri.”
La mine era fix invers. Parcă aveam mai multă vlagă pe urcări decât pe coborâri.
După mai puțin de 5 min în care am schimbat șosete, tricou, am băut bere cu ghimbir și cola și am mâncat covrigei să mai reduc din aciditate apare și Apărece care părea și el istovit.
M-am ridicat rapid, am pus vesta pe mine și am luat-o din loc. Urcarea spre Giumalău a fost un alt factor care nu mă mai lăsa să mănânc. Nu mai reușeam să-mi revin, dar m-am forțat, mai ales să beau apă. Probabil asta a fost a treia greșeală pentru că mai târziu aveam să nu mai mănânc deloc.
Era foarte cald, eram încins tot deși aveam gheață la brâu în pantaloni. Bine…s-a topit in 7 min, dar măcar încă simțeam rece…
Pe Giumalău km 60 am urcat ok-ish, dar sus deja începeam să mă simt deja rău cu stomacul.
Am văzut pastilele de sodiu pe masă în post și am sărit pe ele pentru că știam cât transpirasem în ultimii 10km.
M-am simțit ușurat știind că am trecut și de ultimul vârf, însă mai aveam în focus și ultima urcare pe Runc.
În următorii 5 km nici apă n-am mai putut să beau, parcă aveam o supapă închisă în gât și îmi era super greață. La Stâna Transrarău îmi doream tare să vomit, deși nu puteam. Acolo a fost primul moment în care îmi doream să mă opresc. Aveam deja o oră de când nu mai mâncam, iar apa pe care o beam mai mult o plimbam prin gură fără vreo dorință să o înghit.
Am stat 1-2 minute pe loc să-mi revin și părea că ies din nou la lumină. Părea că intră totuși apa așa că am speculat momentul și am înfipt repede și un gel cu ochii închiși .
Am început iar să alerg…sa merg….intr-un ritm mai alert….și simțeam cum revin la viață. Gelul își făcea efectul.
Ușor ușor am început să-mi revin și parcă atunci când suna ceasul pentru masă nu mai pica cerul pe mine și am început să reiau nutriția….mă simțeam din nou în cursă.
Am coborât prin pășunile si Forestierul spre pârâul Mesteacăn fericit că mi-am revenit, treceam pe lângă cei de la 110k, ba chiar unii fugeau de mine crezând că mă întrec cu ei.
Într-un final am ajuns și la baza Runcului unde am avut un șoc când am văzut ce mă așteaptă! Un pieptiș sănătos preț de 32 de minute care părea că nu se mai termină.
M-am simțit înfrânt de Runc!
Sus în culme era o doamnă drăguță și fericită că vede un țap de la 4Summits care m-a felicitat, mi-a făcut o poză cu copiii care m-au și scanat, și m-a zorit să pornesc la vale pentru că domnul Apărece trecuse și el deja de CP de la pârâu.
Din vale se auzea tare în boxe numele meu unde știam că mă așteaptă multă lume la finish, și parcă picioarele mi se înmuiau de emoții.
Energia mea era la -1, dar am găsit forță să alerg la vale și să trec linia de sosire învingător! km
Cosmin L. Este antrenat cu mândrie de Robert Hajnal din Octombrie 2022.
Află cum poți alerga mai rapid la următorul tău concurs!
Povestea lui Bogdan Ibanescu de la Cluj Eco Trail si cum a reusit sa obtina locul 1 la ultramaratonul de 50 de kilomeri de Ziua Națională
Nu există niciun rezumat deoarece acesta este un articol protejat.
Cum au decurs testul maximal de efort si cel de transpiratie de la Universitatea din Loughborough. Mai dificil decat un concurs.
Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti
Prima amintire o am despre mine, în alergare, în curtea școlii. Primul concurs de alergare a fost acum 10 ani, în Retezat, 28 de kilometri cu 2200 diferență de nivel. A fost dureros, dar m-a prins sportul acesta al suferinței, chiar dacă mi-am spus că nu voi mai face asta niciodată. De atunci până în prezent, am luat startul la peste 50 de competiții de alergare pe diferite distanțe și diferite suprafețe. La unele m-am descurcat chiar bine, mai ales la cele din „nișa mea” de ultramaratoane de peste 100 kilometri, pe munte.
În tot acest timp, mi-am structurat singur planul de antrenament, mi-am ales singur competitiile și am avut dorința continuă de a-mi îmbunătăți procesul, atât de a concura, cât și de a mă antrena.
Cred că o schimbare la ceva timp este binevenită, mai ales că alerg de fix 10 ani.
Începând din decembrie 2021 am ales un antrenor cu care să colaborez pentru un proces eficientizat. Cum am ajuns la el? Ce plus-uri mi-a adus un antrenor? Ce este și ce nu este un antrenor? De ce ar trebui să faci și tu pasul acesta, voi detalia în acest articol.
Eu nu aș fi făcut pasul acesta nici în 100 de ani. Îmi spuneam „doar nu o să știe altcineva ce e mai bine pentru mine”, mai ales că fac asta de atâta vreme.
Ce-mi spuneam de fapt este că nu sunt pregătit de un astfel de angajament și nu aș vrea să dezamăgesc pe cineva în procesul meu de antrenament și de concurs. Că este dreptul meu să aleg când să sufăr la alergări sau când să-mi iau o zi de pauză. Spoiler alert! Chiar dacă acum am un antrenor, încă am acest drept și am mai multe zile de pauză decât mi-aș fi acordat eu mie.
Eram în București pe masa de masaj a lui Mihai. În stânga mea, pe altă masă de masaj, Florin, un triatlonist, povestește despre antrenamentul lui de biclă din ziua aceea. Cadență, watts, puls, părea foarte totul foarte precis. L-am întrebat cine îi e antrenor și mi-a spus că el are un plan de antrenament de pe Training Peaks pe care-l urmează.
Atunci când ne-am cunoscut, printre primele conversatii pe care le-am avut cu Maria despre alergare a apărut întrebarea dacă am sau nu antrenor. I-am spus că nu și că prefer să-mi fac singur planul de antrenament, și, cu lipsă de modestie, i-am spus că, dacă am luat câteva podiumuri, înseamnă că sunt bun la asta. Mi-a confirmat că sunt bun la asta (ego boost), dar mi-a zis și că totuși poate ar trebui să am pe cineva care mă ghidează și care mă motivează.
În plus, mi-a spus că eu ar trebui doar să alerg și să nu-mi mai bat capul (și) cu asta. Că e ușor să fii biased când vine vorba de planul tău de antrenament, că e mai ușor să faci un plan potrivit pentru alții, dar mai greu să-ți faci ție propriul plan și să-l urmezi întocmai. Deșteaptă fată. Acum, îi dau dreptate.
Această discuție a fost o discuție recurentă între noi, mai ales în zilele în care ziceam „azi o las mai moale că nu mă simt pregătit de un antrenament intens” și aceste zile erau din ce în ce mai dese în ultima vreme.
Anul 2021 a fost un an plin de competiții pentru mine, însă un an ce putea a fi mai bun în antrenamente. După MIUT unde am luat locul 5 mi-am spus că trebuie să fac un alt pas către înainte, ca să mă lupt pentru un loc pe podium (top 3) la fiecare ultramaraton la care iau startul. Ascultând sfatul Mariei, amintindu-mi de discuția cu Florin, mi-am spus că pentru următoarea competiție, îmi voi lua un plan de antrenament pe care-l voi urma cu sfințenie de pe TrainingPeaks.
După vreo două ore de scroll printre planurile de antrenament, găsesc un plan potrivit pentru nevoile mele. „Plan de antrenament de 16 săptămâni cu 18-20 de ore de antrenament pentru competiții de 100 de mile, pe munte. Suna foarte potrivit pentru ce aveam eu nevoie.
În plus, îmi plăcea cum arăta săptămâna „demo” ce o poți vedea în TrainingPeaks. Era foarte bine structurată și-mi împărtășea din principiile pe care le consideram eu sănătoase. Suficient volum, suficientă intensitate, suficientă recuperare. Nici prea mult, nici prea puțin din fiecare.
Planul nu era însă perfect pentru mine.
Era de 16 săptămâni, iar până la Transgrancanaria mai erau doar 12 săptămâni. Cumpăr planul și îi dau un email antrenorului care a făcut planul de antrenament să îl întreb cum ar trebui adaptat planul pentru Transgrancanaria, să tai din primele săptămâni, să tai din săptămânile de volum, ce să tai, cât să tai, cum să tai? Nu m-aș fi gândit și eu că poate trebuie să adaug una-alta.
Antrenorul îmi răspunde la email, mă felicită ptr UTMB și-mi spune că mă cunoaște și că ar putea să-mi restructureze planul, dar în același timp, că dacă sunt interesat putem începe o colaborare în care el să-mi supervizeze procesul de antrenament. În plus, îmi poate face și un discount de 50% pentru prima lună.
Am stabilit un call după MIUT și am fost prins.
Cel mai mare plus pe care l-am resimțit de când am un antrenor este că pot să împărtășesc cu cineva reușitele, momentele dificile, un plan de cursă, un plan de nutriție. Am pe cineva în această călătorie care privește în aceeași direcție, cu aceeași viziune.
Testare. După o săptămână de recuperare cu alergări ușoare după MIUT și stabilit obiectivele pentru 2022, planul a început cu testări de alergare pe plat, pe bandă cu înclinație și cu o testare a forței. Pentru că era finalul sezonului și pentru că mâncasem multe pastel del nata în Madeira, prăjituri cu portocală și sandviciuri cu ouă, încă de la început m-am simțit greoi și ieșit din formă. Nu m-am descurajat, știind că dacă mă țin de treabă, este foarte greu să cobor mai jos decât atât. „The only way is up”, mi-am spus.
Consecvență. M-am ținut de treabă mai mult decât aș fi făcut-o dacă mă antrenam singur. Am ieșit mai des, chiar dacă nu aveam chef, ceea ce e din start un bonus.
Și nu pentru că mă urmărea cineva și simțeam că trebuie să-i dau socoteală, ci pentru că odată făcut pasul acesta, trebuia să-mi asum procesul. Dacă făceam aceleași lucruri ca până atunci,voi fi avut parte de aceleași rezultate. Chiar și Andrei a rămas surprins că mă vede la sală, pe seară, după un antrenament de alergare, ziua.
Diversitate. Am alergat pe pistă, pe trail, pe bandă, pe șosea. Am făcut schi de tură. Am folosit vesta cu greutăți, am pedalat pe trainer, am fost la sală. În toată această perioadă de 4 luni am făcut toate acestea fără să simt că pierd din distracția ce mi-o oferă iarna, fără să simt că mă antrenez prea mult sau că mă accidentez.
Volum. Nu doar că m-am antrenat mai mult, că a fost mai distractiv, dar am și făcut alergări mai lungi în această perioadă a anului, față de cum aș fi făcut de unul singur.
Focus. Fiecare antrenament a avut scopul lui precis și ceasul Coros Vertix2 îmi confirma că obiectivul antrenamentului a fost atins.
Recuperare. Deseori antrenorul m-a informat că trebuie să mă recuperez în ziua respectivă sau să nu trag prea tare sau prea mult. Îmi amintesc că la primele ieșiri cu vesta cu greutăți alergam pe coborâre și antrenorul mi-a spus să nu mai fac asta. Sau când aveam sesiune de pedalat pe trainer, o făceam prea intensă, însă antrenorul mi-a spus să o las mai moale și să trag când trebuie.
Atenția la detalii. După TGC am fost pus în situația practică de a-mi nota ce a mers bine, ce a funcționat, ce nu a funcționat și ce pași ar trebui să facem pentru a îmbunătăți procesul de dinaintea cursei. Pentru Istria am ținut cont de aceste aspecte și sper la un rezultat îmbunătățit.
Progres. De la primul test până la ultimul test de acum câteva zile, progresul nu a încetat să apară. Atât în viteză, forță, cât și în percepția mea asupra efortului. Atâta vreme cât avem progres de proces sau de rezultat, eu sunt încântat și „mai bine” se poate mai tot timpul.
Un antrenor nu te va scoate din casă, dar dacă ești o persoană care se simte motivată atunci când e supravegheată, atunci acest serviciu s-ar putea să fie pentru tine. Să știi că multe persoane simt nevoia unui antrenor ca să fie mai motivate, să dea randament și să comunice despre antrenamente și obiective.
Un antrenor nu te va certa pentru că nu ai ieșit la o alergare, ci îți va înțelege motivul.
Un antrenor îți va adapta planul de antrenament nevoilor tale și momentelor neprevăzute.
Un antrenor îți înțelege „luptele” prin care treci, te motivează să le depășești.
Sub nicio formă un antrenor nu ar trebui să te pedepesească. El este alături de tine, împărtășește cu tine acest proces. Un antrenor vede potențialul ce-l ai, nu se rezumă la pasele negative care sunt trecătoare.
Un antrenor îți (re)dă încrederea în tine.
După 16 săptămâni de antrenament, cu câteva zile înainte de startul cursei, îi mulțumesc Mariei că a rămas la ideea de a avea un antrenor și că m-a motivat să fac acest pas.
Cu câteva zile înainte de 100 de mile, mă simt mai în formă, mai motivat și mai pregătit ca niciodată pentru a alerga cu succes această distanță.
Și este bine pentru că, deși nu am fost niciodată singur în asta, acum am (și) o altă persoană cu mine cu care să împărtășesc această călătorie.
Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră din antrenamente, din timpul concursului și de după, când scriem aceste articole.
Alergător cu alergător, vom strânge o comunitate care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor celorlalți alergători prin proprile povești, despre cum ne antrenăm, cum concurăm, cum relaționăm, cum îi putem schimba pe cei de lângă noi prin sport.
Povestea lui Bogdan Ibanescu de la Cluj Eco Trail si cum a reusit sa obtina locul 1 la ultramaratonul de 50 de kilomeri de Ziua Națională
Nu există niciun rezumat deoarece acesta este un articol protejat.
Cum au decurs testul maximal de efort si cel de transpiratie de la Universitatea din Loughborough. Mai dificil decat un concurs.
Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti
Am scris un articol despre ce inseamna RPE aici
–>Continuarea maine 01.10.
Povestea lui Bogdan Ibanescu de la Cluj Eco Trail si cum a reusit sa obtina locul 1 la ultramaratonul de 50 de kilomeri de Ziua Națională
Nu există niciun rezumat deoarece acesta este un articol protejat.
Cum au decurs testul maximal de efort si cel de transpiratie de la Universitatea din Loughborough. Mai dificil decat un concurs.
Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti
La finalul fiecărei luni trimitem un newsletter care te ține la curent cu evenimentele importante din lumea alergării, îți oferă idei de antrenament și te motivează pentru următoarea ta competiție.
Cea de-a 126-a ediție a maratonului de la Boston a avut loc pe 18 aprilie. Evenimentul de anul trecut a fost mutat din aprilie în octombrie din cauza pandemiei COVID-19, în timp ce iterația din 2020 a competiției s-a desfășurat virtual.
Campionii de anul trecut au fost Benson Kipruto (open masculin), Diana Kipyokei (open feminin), Marcel Hug (scaun cu rotile masculin) și Manuela Schar (scaun cu rotile feminin), Zachary Stinson (handbike masculin), Wendy Larsen (handbike feminin), Chaz Davis (paraatletism masculin) și Misato Michishita (paraatletism feminin).
Furnizăm soluții fotovoltaice integrate, la cheie, care le permit clienților noștri să genereze energie verde, accesibilă și cu mentenanță minimă, totul respectând exigențele proiectului și ale mediului înconjurător.
| Finish | Racer (Country) | Time |
| 1 | Daniel Romanchuk (USA) | 1:26:58 |
| 2 | Aaron Pike (USA) | 1:32:49 |
| 3 | Johnboy Smith (United Kingdom) | 1:32:55 |
| 4 | Kota Hokinoue (Japan) | 1:34:06 |
| 5 | Patrick Monahan (Ireland) | 1:34:38 |
| Finish | Racer (Country) | Time |
| 1 | Manuela Schär (Switzerland) | 1:41:08 |
| 2 | Susannah Scaroni (USA) | 1:46:20 |
| 3 | Madison De Rozario (Australia) | 1:52:48 |
| 4 | Yen Hoang (USA) | 1:55:27 |
| 5 | Jenna Fesemyer (USA) | 1:55:59 |
| Finish | Racer (Country) | Time |
| 1 | Alfredo Delossantos (USA) | 1:08:40 |
| 2 | Dustin Baker (USA) | 1:15:52 |
| 3 | Steve Chapman (USA) | 1:21:33 |
| 4 | Edmund Pires (USA) | 1:24:34 |
| 5 | John Masson (USA) | 1:26:50 |
| Finish | Racer (Country) | Time |
| 1 | Wendy Larsen (USA) | 1:35:10 |
| 2 | Devann Murphy (USA) | 1:48:23 |
| 3 | Dianne Leigh Sumner (USA) | 2:03:43 |
| 4 | Corey Petersen (USA) | 2:12:42 |
| 5 | Jessica Hayton (USA) | 2:20:32 |
| Finish | Runner (Country) | Time |
| 1 | Evans Chebet (Kenya) | 2:06:51 |
| 2 | Lawrence Cherono (Kenya) | 2:07:21 |
| 3 | Benson Kipruto (Kenya) | 2:07:27 |
| 4 | Gabriel Geay (Tanzania) | 2:07:53 |
| 5 | Eric Kiptanui (Kenya) | 2:08:47 |
| Finish | Runner (Country) | Time |
| 1 | Peres Jepchirchir (Kenya) | 2:21:02 |
| 2 | Ababel Yeshaneh (Ethiopia) | 2:21:06 |
| 3 | Mary Ngugi (Kenya) | 2:21:32 |
| 4 | Edna Kiplagat (Kenya) | 2:21:40 |
| 5 | Monicah Ngigi (Kenya) | 2:22:13 |
Notă: Aceștia sunt primii cinci clasați de la toate categoriile de para atletism.
| Finish | Runner (Country) | Time |
| 1 | Michael Roeger (Australia) | 2:25:42 |
| 2 | Marko Cheseto Lemtukei (USA) | 2:37:01 |
| 3 | Chaz Davis (USA) | 2:45:45 |
| 4 | Ary Carlos Santos (Brazil) | 2:46:37 |
| 5 | Andrew Thorsen (USA) | 2:49:46 |
| Finish | Runner (Country) | Time |
| 1 | Lisa Thompson (USA) | 3:47:25 |
| 2 | Liz Willis (USA) | 3:56:31 |
| 3 | Melissa Stockwell (USA) | 3:58:36 |
| 4 | Jennifer Herring (USA) | 4:04:29 |
| 5 | Jennifer Byers (USA) | 4:28:03 |
Click aici pentru rezulate complete ale 2022 Boston Marathon.
Maratonul din Boston este cel mai vechi maraton anual din lume și este unul dintre cele mai prestigioase evenimente de curse pe șosea din lume. B.A.A. continuă să gestioneze acest clasic american, care este sponsorizat de John Hancock Financial din 1986. Maratonul din Boston s-a distins ca fiind evenimentul de vârf în cadrul sportului de curse pe șosea datorită tradițiilor sale, longevității și metodei de intrare în cursă (prin calificare).
Când Guy Morse a preluat frâiele B.A.A. în 1985, a primit un telefon rotativ și un birou gol în vechea Grădină din Boston. Zilele Jocurilor B.A.A. de la Boston Garden și ale clubului B.A.A. erau demult apuse, dar organizația a păstrat evenimentul său de marcă, Maratonul din Boston, și Clubul de alergare B.A.A., ca singurele două piese vizibile din ilustrul său trecut.
În calitate de director de cursă, Morse și Consiliul de administrație al B.A.A. au atras un sponsor principal pentru maratonul din Boston, John Hancock Financial, și, cu ajutorul lui John Hancock, au instituit o structură de premii în bani pentru a ajuta la aducerea celor mai rapizi alergători din lume la Boston. Schimbarea nu a adus doar alergători mai rapizi la Boston, ci și mai mulți alergători la Boston. Din 1986, recordurile de traseu ale diviziilor deschise ale bărbaților și femeilor au fost îmbunătățite de opt ori, iar numărul de participanți a crescut de la 4.904 la 30.000 în ultimii ani. Maratonul din Boston atrage, de asemenea, aproximativ 500.000 de spectatori în fiecare an, ceea ce îl face cel mai vizionat eveniment sportiv din lume.
Pentru cea de-a 100-a ediție a maratonului de la Boston, care a avut loc la 15 aprilie 1996, B.A.A. a lucrat cu ani înainte, în cooperare cu cele opt orașe și localități aflate de-a lungul traseului maratonului de la Boston, pentru a comemora în mod corespunzător această piatră de hotar. Printr-o excepție unică de la constrângerile legate de mărimea terenului, un număr record de 38.708 alergători au fost înscriși la Maratonul Centenarului din Boston. Acest număr unic de participanți a rămas timp de șapte ani cel mai mare din istoria maratonului.
Zece ani mai târziu, maratonul din Boston a încheiat un parteneriat cu maratoanele din Londra, Berlin, Chicago și New York pentru a lansa în mod colectiv Abbott World Marathon Majors. Această serie leagă cele mai prestigioase maratoane din lume și oferă o bursă de 1 milion de dolari care se împarte în mod egal între cei mai buni maratoniști și maratoniste din lume în fiecare an. În 2013, Maratonul de la Tokyo s-a alăturat ca al șaselea eveniment din seria Abbott World Marathon Majors.
Acțiunile progresiste ale B.A.A. de-a lungul anilor au reflectat viziunea Consiliului Guvernatorilor B.A.A.. De la înființarea B.A.A. în 1887, Consiliul Guvernatorilor a condus în mod voluntar organizația prin vremuri bune și rele.
Prin conducerea sa dedicată, B.A.A. și-a demonstrat angajamentul și sprijinul față de zona metropolitană Boston, în special față de cele opt orașe și localități aflate pe traseul maratonului din Boston. În 2013, B.A.A. și-a reînnoit angajamentul financiar față de orașele Hopkinton, Ashland, Framingham, Natick, Wellesley și Brookline, față de orașele Newton și Boston, precum și față de Commonwealth of Massachusetts, promițând un total de 2,7 milioane de dolari pe o perioadă de trei ani, contribuțiile crescând anual.
Alergătorii organizațiilor caritabile selectate în cadrul programului caritabil al B.A.A. pentru Maratonul din Boston strâng anual peste 15 milioane de dolari și deservesc zone de necesitate din zona metropolitană Boston. Fondurile și impactul pozitiv sunt importante pentru succesul misiunii B.A.A., iar B.A.A. este mândră să sprijine aceste organizații caritabile și eforturile lor de strângere de fonduri. În ceea ce privește în mod special câmpul de calificare la Maratonul din Boston, B.A.A. a integrat programul său caritabil în cursă, într-un efort care recunoaște comunitatea de alergători din cadrul și din jurul Maratonului din Boston, precum și eforturile filantropice pe tot parcursul anului ale Asociației Atletice din Boston. Programul caritabil pentru Maratonul Boston a început în 1989, când American Liver Foundation a devenit prima organizație caritabilă care a primit înscrieri oficiale la Maratonul Boston. Dana-Farber Cancer Institute s-a alăturat în 1990, iar de atunci programul a crescut până la a sprijini cel puțin 30 de organizații caritabile în fiecare an.
Lasă-mă să te învăț trucuri de antrenament, nutriție și competiție!
Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră din antrenamente, din timpul concursului și de după, când scriem aceste articole.
Alergător cu alergător, vom strânge o comunitate care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor celorlalți alergători prin proprile povești, despre cum ne antrenăm, cum concurăm, cum relaționăm, cum îi putem schimba pe cei de lângă noi prin sport.
Povestea lui Bogdan Ibanescu de la Cluj Eco Trail si cum a reusit sa obtina locul 1 la ultramaratonul de 50 de kilomeri de Ziua Națională
Nu există niciun rezumat deoarece acesta este un articol protejat.
Cum au decurs testul maximal de efort si cel de transpiratie de la Universitatea din Loughborough. Mai dificil decat un concurs.
Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti
Cu toții ar trebui sa ne punem aceste intrebări însă de cele mai multe ori ne dăm cu părerea ce ar trebui să îmbunătățim și pe ce să ne focusam planul de antrenament, facem asta “după ureche”.
De cele mai multe ori nu știi de ce ai nevoie pentru progres, mai ales dacă esti într-o zonă de platou în performanța sportivă. În plus de asta, pe durata testărilor, văd care este procesul si ce protocoalele sunt de urmat pentru stabilirea parametrilor ca VO2Max sau prag lactic sau rată de transpirație sau concentrația de sodiu din transpirație.
In total această etapă a durat 70 de minute si a fost un efort de 90 % ca intensitate insa m-am bucurat că s-a incheiat. Mi-a prins foarte bine că am simulat in antrenament de două ori acest test
Testul 2: Alergare de o ora, la pragul aproximativ de LT1 (153bpm, 15km/h) într-o camera care simulează 1000m altitudine la 21grade C, 80% umiditate.
Testul acesta l-am facut cu echipamentul de UTMB, vesta de alergare la greutatea ei din timpul cursei.
Am inceput să transpir incă din primele 10 minute insa acesta era scopul alergarii. Din 5 in 5 minute ne opream pentru verificarea temperaturii si a pulsului. La final de alergare am fost mai usor cu 1.8l.
Experiență a fost interesantă și pentru că am alergat în paralel cu colegul meu din Elite Trail Team, Gian Market (Locul 2 Lavaredo în 2022). Astfel am putut vedea diferențele de adaptabilitate între un alergător care aleargă de 13 ani (eu) și un alergător care aleargă ceva mai serios de doar 4-5 ani (el). Am putut vedea calitățile fiecăruia și punctele noastre slabe. Ce probe de alergare ne avantajează și pe care să le ocolim.
Cu alte cuvinte, am învățat despre noi cum să “scoatem maximul din fază”.
Povestea lui Bogdan Ibanescu de la Cluj Eco Trail si cum a reusit sa obtina locul 1 la ultramaratonul de 50 de kilomeri de Ziua Națională
Nu există niciun rezumat deoarece acesta este un articol protejat.
Cum au decurs testul maximal de efort si cel de transpiratie de la Universitatea din Loughborough. Mai dificil decat un concurs.
Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti
Olympus Mytical Trail este un ultramaraton de 108 kilometri și 6800 diferență pozitivă, în Grecia, aflat la a 9-a ediție. Recordul cursei este realizat de Foltopoulos Moysis în 14h20min. Cea mai bună clasare Românească la masculin: Marius Vasilache, 2015, locul 1, 14h57min.
De multe ori simt nevoia să scriu. Se simte la fel ca nevoia de a alerga.
Această poftă reprezintă o externalizare a sentimentelor, o „golire” a acestora pentru a face loc următoarelor sentimente. Pentru a asigura un flux, nu un blocaj. În ultimul timp, îmi doresc din ce în ce mai des doar să stau în fața tastaturii, să-mi las degetele să-mi exprime și să-mi concretizeze gândurile. Îmi doresc asta, însă eșuez în a-mi crea o rutină în jurul acestui obicei.
Eșuez în a-mi crea o rutină în jurul oricărui obicei, pe lângă alergare. Dar asta e altă poveste.
Faptul că sunt plecat într-o localite nouă, singur, sub pretextul unei competiții de alergare, îmi oferă ocazia perfectă să mă las purtat de valul creației. Este un moment bun „să mă așez în fața ecranului și să sângerez”. Sângerarea e oprită doar de mâncare bună și o carafă de apă. Preferam să fie vin, dar…
Este 20 iunie, anul pandemiei, și în exact două săptămâni voi lua startul la al doilea ultramaraton al acestui an: Olympus Mitycal Trail. Un ultramaraton de 105 kilometri aflat la a 9-a ediție. Traseul te duce pe potecile „grădinii” lui Zeus.
Acest concurs nu era pe lista competițiilor la începutul anului. Ergo, un prieten foarte bun, a alergat anul trecut și a fost impresionat de competiție, povestindu-mi lucruri bune. După câteva mesaje schimbate cu Lazaros, organizatorul, mi-am spus că, dacă el e atât de hotărât să țină un concurs în mijlocul pandemiei, atunci și eu pot să fiu la fel de hotărât să-l alerg. Organizatorii și alergătorii par a fi într-o simbioză perfectă de satisfacere a nevoii competitvității.
„Sosirea”
Aventura a început cu un ultra-drum cu autocarul de 12 ore București – Tessaloniki-Litochoro. Îmi permit să-i zic „ultra-drum” pentru că totul pare a fi „ultra” în zilele de astăzi. „Ultra șampon” cu „ultra grijă”, „ultra pastă de dinți” care te „ultra albește”.
Drumul ar fi trecut repede, dacă nu erau opririle dese ale șoferilor. Drumul de 12 ore cu autobuzul ar fi putut fi făcut în 9. Acesta este doar un reminder pentru mine vizavi de beneficiul de a avea o mașină.
Ajuns în Litochoro, Lazaros a fost suficient de amabil încât să mă aștepte în centrul orașului, să-mi facă un mini tur al locului, să salutăm lumea care ne iese în cale, să-mi arate înălțimile care veghează de mii de ani locurile de la poalele muntelui.
„Pare că-i și văd fața liniștită a lui Zeus care râde de noi și de pandemia noastră”, mi-am spus.
Ne-am întins la povești la locul unde voi fi cazat pentru următoarele zile. Am făcut un mini plan pentru weekend care implică alergare și multă diferență de nivel. Apoi mi-am luat doza de somn pierdută în ultimele 24 de ore. Voiam să fie o supradoză, dar căldura și Luna (cățelul) mi-au dat deșteptarea.
Mi-am spus că am ocazia să descopăr locurile, să descopăr mâncarea, să mă așez în fața laptopului și să-mi deschid gândurile.
Ceva-mi spune că va fi o experiență inedită, pentru că am plecat din țară fără așteptări, fără prea multă presiune pe mine, dar mai focalizat și antrenat decât la orice alt concurs de alergare.
Litochoro este un orășel la 5 kilometri de mare, la poalele munților, de aproximativ 7500 locuitori, dintre care fiecare are o poveste inedită.
Locul unde sunt cazat mi-a fost aranjat de Lazaros înainte să ajung. Este o cameră cu două paturi, la etaj, în casa lui Dimitris (Takis) care are o fată, Sellini, și un labrador, Luna.
La prima vedere, încăperea unde m-am cazat pare doar un loc unde pot dormi și aștepta liniștit ziua concursului. E echipat cu o baie a cărei ușă nu se închide, o masă rotundă cu 2 scaune, ventilator de aer în tavan și o curte mare.
Văzând lucrurile ce erau prin curte, mi-am amintit de casa în care m-am mutat de nici 2 luni în Brașov.
După ce m-am întors de la o plimbare scurtă, m-am așezat la masă cu Takis pe semi-întuneric.
Atunci mi-am dat seama că locul este mai mult decât ceea ce pare a fi la prima vedere. Fiecare casă preia din personalitatea celui care-l locuiește, îți poți face o impresie despre personalitatea gazdelor din lucrurile mici ce și le ține la îndemână. Aici erau împrăștiate blocuri de piatră ponce care păreau sculpturi neterminate.
Chiar dacă primul gând a fost că Takis este sculptor, de la prima conversație din grădină, pe muzica lui Miles Davis, mi-a spus că simte și cântă blues. Atunci mi-am dat seama că eu și Takis avem cel puțin un lucru în comun.
El trăiește blues-ul cum eu trăiesc alergarea montană.
Discuția noastră a început de la faptul că muzica e stilul lui de viață și că blues-ul se trăiește înainte de a se cânta. Am discutat despre asta, despre starea de „flow” ce ți-o dau muzica și alergarea, despre cât de important e să faci ceea ce-ți place și să fii o persoană bună.
Mi-am dat seama că sunt un bun ascultător, pentru că-mi făcea plăcere doar să stau și să îl urmăresc atent cum îmi povestește despre viața lui și despre valorile după care își ghidează existența.
M-am ridicat de la masă nerăbdător pentru ziua de mâine. Urma să fac prima alergare, dar și să iau parte la un mini-concert în grădina lui Takis. Îl vizita un prieten împreună cu care va cânta bluess.
M-am adaptat foarte ușor ritmului grecilor de a face lucrurile. Blând și cu tihnă. Unii văd în asta lene, eu văd în asta înțelepciune.
La ora 9, cu adidașii de asfalt în picioare, pe un cer fără nori, am ieșit la alergare cu Greg. Greg e un polonez care a decis să se mute în Litochoro. Alergarea a fost una de acomodare: 5 kilometri în sus, 5 kilometri la vale, pe aceeași rută.
După o săptămână petrecută în parcurile din București și din Sibiu, picioarele mele s-au simțit foarte fresh, atât pe urcare, cât și pe coborâre. Era un semn că le pot utiliza mai mult și cu spor în zilele următoare.
A fost cald și mi-a părut rău că nu mi-am luat apă să mă hidratez. E aspectul ce vreau să-l îmbunătățesc. Vreau să ajung să consum 650-700 ml de lichid pe ora de alergare.
Pe seară, am descoperit că Litochoro are pistă de atletism și m-a dus cu gândul la un posibil cantonament la început de an pentru Transgrancanaria.
„Prima zi de recunoaștere a Olympus Mithycal Trail”.
Litochoro-Apostolidis
Motivul principal pentru care vin mai devreme, înainte de un concurs, e să văd ce-mi rezervă traseul, ca apoi să-mi fac un plan cât mai potrivit pentru o cursă cât mai reușită.
Dar, în entuziasmul de a fi într-un loc nou, aproape că am uitat de asta. Am fost trezit la realitate de propriile-mi gânduri la 55 Peaks, magazinul cu echipament montan din Litochoro. Aici, Lazaros mi-a făcut cadou o hartă cu regiunea montană și atunci mi-a venit în gând să-mi traseze pe ea traseul concursului cu o cariocă roșie.
Harta e de folos atunci când GPS-ul cedează, dar și în momentele de tihnă de la cabane când vrei să te orientezi și să memorezi locațiile pe unde ai trecut și care vor urma.
Am început alergarea la ora 13. Dispăruseră norii care prevedeau furtuna, dar și micul dejun pe care l-am luat cu 4 ore în urmă. Prefer ca la o alergare care durează mai mult de 3 ore să fiu cu stomacul aproape plin, nu greoi, dar să simt că am ceva resurse. Acum am plecat cu rezervele pe minimum.
Traseul începe cu o urcare țeapănă, 4 kilometri cu 700+, care pare că-ți pune plumb în picioare. Oricât de vitezoman ai fi, tot ți le îngreunează încă din primii kilometri. Următorii 10 kilometri sunt alergabili, porțiune pe care mi-am spus că se merită să alergi fără bețe în timpul concursului.
Astfel, în primii 14 kilometri ai timp să te încălzești suficient pentru cea mai lungă urcare din concurs, care nu este abruptă, dar este lungă – 11 kilometri cu mai mult de 1800+. Cu resurse puține, am avut două momente în care am simțit că-mi pierd forțele, iar în secunda doi am băgat vreo 2 geluri.
În tură, am luat cu mine un flask, pe care l-am umplut cu cantitatea a 8 geluri, 2 batoane și 3 porții de isotonic. M-am bazat pe faptul că la refugii voi dormi și voi mânca bine.
4 ore și jumătate mai târziu, după ce am luat start-ul, am ajuns la kilometrul 25, refugiul Apostolidis (foto). Aici am mâncat bine, am dormit și mi-am făcut planul pentru următoarele 2 zile. Ceea ce îmi propusesem să alerg în 2 zile (75 kilometri), am decis să alerg în 3 zile. „Less is more” zice un băiat deștept, nu mai știu care dintre ei.
„A doua zi de recunoaștere pe Olympus Mithycal Trail”.
Refugiul Apostolidis-Karia
De foarte puține ori în viață am povestit cu o altă persoană despre vreme, dar pe munte e una dintre cele mai importante discuții. Pe Olymp, creasta are aproximativ 15 kilometri. Cel mai periculos pentru un turist-alergător este ca aici să fie furtună cu fulgere și el să nu aibă un loc de refugiu.
Pentru a evita cel mai trist scenariu, furtuna, m-am trezit la 7. Am mâncat o omletă cu cașcaval și am băut o cafea mare, mi-am băgat echipamentul în pungile cu zip-lock de la IKEA și cu fluturi în stomac am plecat la alergare, sub creasta din imagine, în jur de ora 8.
Chiar dacă începutul alergării era o porțiune aproape plată, fiind la aproximativ 2700 metri, pace-ul era în jur de 7 min/km, iar urcările mergeau chiar și mai greu. „Sper ca în timpul concursului să fiu mai bine”, îmi zic în gând.
Am început să înțeleg de ce timpul câștigătorilor e undeva apropiat de 15 ore. Se aleargă mult la altitudine, urcările sunt lungi și te consumă de energie, iar pe coborâri e foarte greu „să-i dai blană”. Când traseul devine mai alergabil, glicogenul muscular nu mai este la locul lui, deci efortul resimțit este din ce în ce mai mare.
Am încheiat ziua după 26 kilometri, în Karia, unde m-am refugiat de ploaie. Aici am mâncat un prânz copios și mi-am făcut prieten un profesor pensionat care avea o engleză cu accent britanic. El vizitase acum 2 ani Petroșaniul, locul unde m-am născut.
În Karia am avut o cazare cu cireș în curte, lenjerie curată și apă caldă. La finalul zilei m-am simțit răsfățat și liniștit.
„A treia zi de recunoaștere pe Olympus Mithycal Trail”.
Karia-Litochoro
M-am trezit la 06:30. În câteva minute aveam să mă întâlnesc cu un localnic, Lefteris, pentru a mă ghida către traseu.
Chiar dacă știam drumul până acolo, am stabilit ca el să mă însoțească. Când ne-am întâlnit, mi-a adus o banană și două napolitane. Am alergat cot la cot 3 kilometri, iar la final am vrut să-i dau 10 euro pe care i-a refuzat.
Am început alergarea pe un cer fără nori. Soarele se strecura printre pomi și printre ferigi. Chiar dacă era cea mai alergabilă porțiune din traseu, pace-ul era scăzut, picioarele îmi erau obosite și se afundau în noroi.
În jur de ora 08:30, după 1 oră de alergare, am început să resimt căldura și deja mă gândeam cum să o combat în timpul cursei: „gheață, mai multe lichide, echipament light” erau câteva idei.
Alergarea s-a încheiat cu o baie în Lambada, lagună pe Enipeus, râul ce trece prin Litochoro. Apa era atât de rece, încât abia îmi puteam ține picioarele în ea. Mi-ar fi plăcut să împart singurătatea cu M.
„Două zile de relaxare”
În faza asta, cu 9 zile rămase până la concurs, pauza este mai importantă decât orice antrenament. Este ca spațiul dintre cuvintele unui roman, este momentul ca musculatura să se relaxeze, ca glicogenul să se regenereze. Este momentul pentru un shift de pe focusul antrenamentelor către focusul strategiei de concurs.
Marea, lagunele și Greg, polonezul, mi-au ținut companie.
A fost momentul când am îndrăznit să fac un masaj „cu de toate” la Evanghelia – o fizioterapeută ce-și făcea singură uleiurile esențiale.
Ea m-a tratat cu acupunctură, electrostimulare, cupping. Un meniu complet pentru a mă relaxa și a mă pregăti pentru alergările următoare. Apoi am tăiat-o către mare, care era la doar 5 kilometri. Mi-am rezervat o zi să nu fac nimic. Când a fost ultima dată în care nu ai făcut nimic?
„Recunoaștere Ayanis – Livadachi-Prionia, Prionia-Litochoro”
Costase 40 de euro, dar a meritat – masajul și-a făcut efectul. Următoarea zi a fost o zi cu puțini nori pe cer. O zi în care simți că piesele puzzle-ului se potrivesc. Că planul prinde contur.
Am simțit că e o zi bună încă din primele minute ale alergării. Aveam picioare ușoare și chef de treabă. Atât „în sus”, cât și pe porțiunile de fals plat sau pe coborârile tehnice. Am făcut urcarea de 10 kilometri cu 1800+ în mai puțin de 1h50. Un timp pe care visasem să-l fac și în concurs.
Am încheiat antrenamentul cu o „fasolada” la Prionia (km 95) și cu o baie în laguna din spatele casei. Apa mi s-a părut mai primitoare decât prima dată, nu mă mai dureau tălpile picioarelor de la cât de rece era.
În copilărie am învățat să „sar în cap” într-un lac, la Unex, și mi-am perfecționat stilul în Deltă. Săream de pe o salcie, și pentru că aveam chelie, ieșeam cu mâl pe creștet.
Laguna din Litochoro avea o piatră de 3 metri care era numai bună să-mi exersez skills-urile dobândite pe vremea când mi se spunea Mowgli. Dar în săritura mea de aproape nota 10, am reușit să îmi tensionez un mușchi din zona gâtului.
Ziua următoare am alergat ultimii 13 kilometri ai traseului.
Ultima porțiune te plimbă de-a lungul râului Enipeus, pe cel mai popular drum de munte din Grecia, E4, ce leagă Litochoro de cele mai înalte culmi ale Olympusului. Traversezi râul pe două podețe de lemn.
Atunci când te aștepți mai puțin, ruta cotește dreapta și din senin apar ultimele două urcări care te vor provoca să storci din tine și ultimele picături de glicogen.
În antrenament am alergat ultimii 13 kilometri în aproximativ 1 oră 30 minute, însă știam că în timpul concursului va dura mai mult.
Oare cum mă voi simți pe bucata asta de traseu? Oare voi mai putea alerga? Oare voi mai putea mânca? Ce am să mă fac dacă voi fi pe locul 1 sau pe 3? Voi trage de mine până la finish sau mă voi mulțumi cu atât?
Aveam să-mi răspund la aceste întrebări în câteva zile.
Un ultramaraton este diferit de oricare altă competiție de alergare, pentru că în pregătirea lui sunt implicați mai mulți factori.
Pe lângă un plan bun de antrenament, este indicat să te ocupi de recunoașterea traseului, să ai pus la punct un plan de nutriție diversificat, compatibil cu distanța, gusturile și puterile stomacului tău.
Cu o zi înainte de concurs, am făcut o mică ședință tehnică pentru pregătirea nutriției și a echipamentului, atât pentru mine, cât și pentru alți doi alergători români, Peter și Vlad.
Echipa ce m-a ajutat a fost formată din Ergo și M.. Ergo mi-a eficientizat fiecare aspect al echipamentului și al nutriției. Mi-a băgat gelurile în pungi și electrolitii în degete de mănuși fără talc.
Ajutorul lor de la kilometrul 47, respectiv 75 și 91 urma să fie de neprețuit. Am stabilit fiecare detaliu, fiecare punguță ce voiam să o primesc pentru cele 3 locații unde aveam să ne întâlnim.
Pentru a mă simți cât mai fresh la linia de start, trebuie să apuc să dorm în timpul zilei. Am reușit să ațipesc în două reprize scurte. Între 15:30 -16:45 nu am simțit că am atins o stare produndă de somn, dar între 20:30-21:45 am sforăit și am lăsat chiar și urme de bale pe perna ce o îmbrățișam.
Cu toate detaliile puse la punct și vreo două 2 de somn din ultimele 18, eram gata să încep călătoria de 105 kilometri.
0 – 25 km, 3002 m+
00:00-03:45
Startul a fost stabilit la 00:00. Concurenții urmau să plece în funcție de punctajul lor ITRA. Eu eram al 2-lea pe listă, la egalitate de puncte cu un grec, Fotis.
Mă încălzesc circa 15 minute cu o alergare ușoară și mă așez la start cu o peliculă subțire de transpirație pe brațe și pe frunte.
Spre surprinderea mea, sunt primul, aflu că francezul cu cel mai mare punctaj ITRA nu găsise avion să ia start-ul la cursă.
În primul kilometru, sunt prins de Fotis, cel cu 838 puncte ITRA, și Moysis, câștigătorul ediției anterioare și deținătorul recordului de 14h20 minute al traseului.
Sunt în urcare și îmi spun că mai am 104 kilometri în care-i pot depăși. Continui urcarea în ritmul meu și mă bucur că totuși am luat bețele cu mine. Sunt cele mai ușoare bețe de pe piață, cu doar câteva grame mai ușoare ca ale mele, dar simt diferența.
Ajuns la CP-ul de la km 4, îmi umplu cele 2 flask-uri, beau 3 pastile de electroliti (conform planului), îmi bag bețele în desagă și încep să alerg.
Am vizualizat toate astea înainte să le execut. Îmi repet în gând mișcările, iar când ajung în CP, le pun în practică. Acest exercițiu mă ajută să am un timp cât mai mic în check-point, să fiu cât mai eficient și să fac o diferență între mine și ceilalți alergători.
La kilometrul 12 îl prind pe Moysis și alerg cu el circa 2 kilometri. Ajungem împreună la Koromila, kilometrul 14. Voluntarii sunt călare pe el să-l ajute, dar pe mine mă lasă să mă descurc singur. Cred că nu se vedea pe fața mea cât de grăbit eram.
Am nevoie doar de apă în cele două flask-uri și am plecat, îmi zic în gând. Dar nu ar fi ajutat nici dacă le ziceam răstit în românește. Ei mă întreabă de unde sunt. Fără chef de small-talk, le zic un scurt Romania. Îmi îndes flask-urile în cele două buzunare frontale și încep urcarea cu un power hike.
Urcarea de km 14 la km 25 are porțiuni alergabile, pe care e bine să le cunoști. Mă simt mult mai bine și mai odihnit decât atunci când am făcut aceeași secțiune în antrenament. Anticipez pe unde trebuie să alerg și merge cu un ritm susținut pe urcările mai abrupte. Sunt mulțumit de mine, pentru că m-am distanțat de locul 3 cu 4 minute și în mintea mea mă apropii de locul 1. Dar, în realitate nu e deloc așa. Fotis, care m-a depășit la kilometrul 1, are 8 minute avans la kilometrul 14.
Petrostrougka e la km 19. De aici începe altitudinea, iar alergarea devine din ce în ce mai dificilă. Sunt în grafic cu timpul meu, dar nu mă apropii de locul 1.
La kilometrul 25, la Apostolidis, cabana de la altitudinea cea mai mare (2697m), Fotis are un avans de 10 minute și altitudinea începea să mă amețească.
km 25 – km 50
La check-point îmi umplu flaskurile cu apă și ies în grabă. Respir forțat pentru a-mi oxigena mușchii și creierul și încerc să mențin un ritm bun de alergare.
Kilometrii trec destul de greu, dar totuși trec. Ajung la cea mai solicitantă urcare din traseu. Pe profil pare o glumă, dar sunt 1.5km cu 400+ de la 2500m la 2900m.
Pentru următoarele 25 de minute o dau la pas. Pe vârful Skolio, îmi las geaca de ploaie și mănușile și aflu că Fotis are 15 minute avans. Avea să fie și cea mai mare diferență de timp dintre noi. Cu alte cuvinte, când eu am ajuns pe Skolio, el era cu 2 kilometri în față.
De acum începe vânătoarea. Nu mai suntem doi alergători la un concurs în Grecia. Suntem vânător și vânat, iar viața noastră depinde de cât de bine ne fugărim unul pe celălalt. Astea toate – în capul meu.
Pe prima coborâre îmi simt genunchii tensionați, mai obosiți ca niciodată. Mă doare meniscul și-mi simt mușchii greoi. Să fie de la oxigenul limitat? Să fie de la tipul diferit de efort, necesar coborârilor? Nu știu. Ce știu este că nu vreau să alerg următorii 70 de kilometri cu feeling-ul ăsta.
Inspir-expir puternic, diafragmatic, pun un pas de alergare în fața celuilalt și durerea începe să dispară.
Sunt la kilometrul 31, pe o coborâre ciudat de abruptă. Soarele răsărind luminează luna din dreapta, de parcă ceva din ea sângerează.
Zic un „wow” în gând și continui să alerg. Pentru asta sunt acum aici, și nu să admir peisaje de parcă aș fi la un muzeu.
Vine un alt CP, tot fără echipa mea de suport. Planul e simplu: apă, gel, electroliți și răsărit.
Dau drumul la motoare către kilometrul 50 și reușesc să mă apropii la 8 minute de locul 1.
Planul funcționează.
km 50 – km 75
Ajung la Bichtesi – primul CP în care mă întâlnesc cu Ergo și M. – și mă așez pe scaunul de pescar adus de Ergo.
Dau raportul: „Spring-urile nu intră, vreau doar flask-ul cu geluri GU, shot-ul de ghimbir și gheață la TO GO. Aici vreau electroliții, sucul de portocale cu sare”.
E bine să ai de unde alege.
Ei se adaptează.
Beau sucul de portocale.
ȘI ELECTROLIȚII! aproape că strig la ei.
După nici două minute, mă ridic. Îmi iau ochelarii și buff-ul de pus pe cap, gheață într-un alt buff, pe care Ergo mi-l leagă cu un șiret în jurul gâtului.
Simt cum senzația de prospețime îmi invadează tot corpul. Pielea mi se face de găină și simt cum mă alimentează un val neașteptat de energie.
Sunt la kilometrul 50 și mă simt mai fresh decât la începutul cursei – asta e puterea unui check-point reușit.
Pentru că e cea mai alergabilă porțiune din traseu, îmi propun să să fie și cea mai rapidă, însă chiar dacă alerg cât pot de tare, rămâne prioritar să mă alimentez.
Încep să alerg de parcă cel din fața mea mi-a furat bicicleta. Din 20 în 20 de minute sug din flask-ul cu geluri și omogenizez de fiecare dată cu o gură mare de apă. Sunt precis ca o rețetă de-a Jamilei.
Mușchii funcționează atât timp cât sunt alimentați corespunzător. Mi-am dat silința în acest sens, și chiar dacă deja sunt 25 de grade, simt că planul de acasă, de această dată, funcționează.
km 75 – km 95
După alte 2 ore și 20 de minute de alergare, îmi revăd echipa, pe Ergo și pe M. Chiar dacă eu alerg de mai bine de 8 ore, au avut, ca de fiecare dată, și ei cursa lor.
În concurs, alergătorii trec prin deshidratare, greutatea efortului și a durerii, dar prezența echipei de suport face ca această luptă să fie îndulcită.
Iar ei se luptă cu incertitudinea, dacă vor ajunge în timp util la locul și ora stabilită, cu respectarea planului de acasă, cu adaptare la nevoile mele.
La kilometrul 75 sunt obosit, dar cu rezerve de energie. La ieșirea din check-point, caut gelurile GU și-mi îndes o doză de Cola într-un buzunar frontal, alături de gheață. Îmi iau și 1.5 litri de apă cu mine, căci urmeză o urcare mai lungă de 2 ore.
Chiar dacă rucsacul s-a îngreunat, a fost o decizie bună. Ritmul este unul de mers, cu porțiuni scurte de alergare. Totul parcă se desfășoară în slow motion, însă eu sunt cel care are un ritm greoi.
Întreb la fiecare CP de Fotis, însă acesta își menține avansul de 10 minute.
Încep să realizez, să mă conving.
Eu, el și ceilalți alergători nu suntem vânat sau vânător. Suntem oameni care vrem să facem traseul cât mai repede posibil. Ne-am antrenat, ne-am pregătit fiecare în stilul nostru să parcurgem distanța dintre start și finish. Să ne luptăm cu respirația greoaie cauzată de urcări, să înfruntăm tensiunile, durerile musculare pricinuite de coborâri.
Nu suntem adversari.
În toată treaba asta, suntem colegi, căci avem mult mai multe puncte în comun decât lucruri ce ne diferențiază.
km 90 – km 105
Mindset-ul meu se schimbase. Nu-mi mai doresc să alerg după Fotis, dar îmi doresc un timp cât mai bun. Am încetat să-l mai hăituiesc, dar am continuat să mă hăituiesc pe mine însumi.
Ajung la ultimul check-point unde pot să mă întâlnesc cu echipa. Unde mă pot ajuta, unde îmi pot da un restart.
Ajuns la Prionia (km 95), mă așez pe scaunul de pescar și îmi iau 3 minute de relaxare. Beau 2 sticluțe de lapte cu cacao și îmi rezerv timp de povestit.
M. îmi spune cu zâmbetul pe buze că am 12 minute în avans față de planul meu de acasă (de 13 ore 45 minute ca timp total de cursă). Sunt mulțumit.
La fel și ea, căci a prins încredere în mine. La cum arăt, crede cu tărie că voi duce cursa la capăt. „Vreau doar să ajungi la finish”, îmi spusese înainte de start.
Pentru ultimii 13 kilometri mi-am propus să alerg într-o viteză de croazieră. Fără hăituială. Relaxat și cu zâmbetul pe buze.
Plec cu 1 litru de apă și doza de Cola regulamentară la buzunar, cu gândul să o desfac în vârful ultimei coborâri, pentru a sărbători orele de alergare.
Mențin ritmul lent. Kilometrii trec greu. Sunt la km 95 și mă întreb dacă aș mai fi dus alți 90 de kilometri? Probabil că da, însă sunt fericit că finalul este aproape.
Trec și ultimele două urcări care par nesemnificative din profil, dar care îți storc energia. Desfac doza de Cola și din 3 înghițituri o fac să dispară. A intrat ca apa în nisip.
Ultima coborâre o abordez cu gândul să nu mă accidentez și să nu-mi dau daună prea mare, iar cu 1 kilometru înainte de finish am parte de o surpriză.
Fata din CP îmi spune că sunt primul!
Sunt intrigat, nedumerit de situația creată. Nu înțeleg ce s-a întâmplat cu Fotis. Mi s-a spus că a rătăcit drumul. Bănuiesc că e undeva în spatele meu. Dau de un tip ce voia să mă filmeze și de Ergo, care-mi spune să trag tare că alerg pentru record. Îl întreb de Fotis și atunci aflu că a ajuns deja la finish, dar pe altă rută.
Nu înțeleg mai nimic.
Nedumerit, alerg ultimii 800m. Trec linia de finish cu gândul că am făcut o cursă bună.
Lazaros îmi spune „Even if you came second, you are the first and you have the course record because Fotis had come on another road!”.
Antrenează-te cu robert hajnal
locul 2 la UTMB-UL DIN 2018
Locul 1 la Olympus Mithycal trail
Organizator Olympus Mithtycal Trail
Lazaros este Lucian Clinciu al Greciei.
A primit cetățenia de „munțoman” direct de la zei datorită dragostei de munte. Atent, face tot posibilul ca alergătorii să aibă o experiență inedită. Atât înainte cât și pe durata și după concurs.
Cu 10 zile înainte de start a urcat apă cu măgari. A distribuit fotografii pe Social Media, a curățat potecile concursului, a marcat traseul.
M-a întâmpinat de cum am ajuns pe străzile din Litochoro. S-a ocupat de curățarea potecilor cu c
Fondatorul primului maraton montan din Grecia.
Ai acces la toate articolele. Gratuit primele 15 zile.
Ai cont si abonament activ? Login
Povestea lui Bogdan Ibanescu de la Cluj Eco Trail si cum a reusit sa obtina locul 1 la ultramaratonul de 50 de kilomeri de Ziua Națională
Nu există niciun rezumat deoarece acesta este un articol protejat.
Cum au decurs testul maximal de efort si cel de transpiratie de la Universitatea din Loughborough. Mai dificil decat un concurs.
Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti
Stabilim obiective și drumul pe care trebuie să-l urmezi ca să le atingi.
În 48 de ore, antrenamente personalizate la tine pe ceas
Suntem experți în a fi eficienți și a nu te accidenta.
Am pregătit + 100 atleți și am reușit să îndeplinim alte sute de obiective.
Nemulțumit de colaborare?
Îți returnăm banii.
La finalul fiecărei luni trimitem un newsletter care te ține la curent cu evenimentele importante din lumea alergării, îți oferă idei de antrenament și te motivează pentru următoarea ta competiție.
We set goals and the path you need to follow to achieve them.
In 48 hours, personalised running workouts on your watch
We're experts at being efficient and not getting injured.
We trained 100+ athletes and managed to achieve their goals
Are you unhappy with the collaboration? We'll give you your money back.
At the end of each month, we send out a newsletter that keeps you up to date with important events in the running world, gives you training ideas, and motivates you for your next competition.
