Urmau vestita urcare abruptă până pe la km 21 (fie vorba între noi…cam toate urcările mi s-au părut ”abrupte” sau grele, cu mici excepții), apoi ceva urcări pe creastă care erau mai ”dulci”. Glumesc! nu a fost nimic dulce, nici măcar coborârile de la final :)).
Puncte cheie de pe durata urcărilor: vârfurile Pietrele Popii și Belia Mare. Peisajele…absolut superbe, ireale. Ne-am oprit de mai multe ori să facem niște poze și să filmăm un pic. Dar tot cu ochiul și sufletul se simțea mai bine magia oferită de munți. Iar noi eram fix acolo, în poveste. Cumva prindeam aripi, chiar dacă eram terminate de oboseală. Priveliștea minunată ne făcea să constatăm că merită efortul.
Analizând situația acum când scriu, eram chiar amuzante în suferința noastră. Am ajuns să ne încurajăm pe rând, la fel și cu demoralizatul. Era tot un sens giratoriu cu stări și acolo. Și așa a fost până la final, nu am avut stări constante, au alternat. Ba eram puternice, ba eram căzute. Partea bună a fost că ne completam. Le ”consumam” pe rând.
Încă ceva amuzant de la urcări (amuzant acum, nu atunci :d), apoi trec la coborâre. De mai multe ori spuneam: ”asta cred că este ultima urcare, apoi …mai urma încă una, și încă una…” Și uite așa am ajuns la ultima urcare, spre refugiul Scoarța – ultimul punct de alimentare – km 28.65
”Fițuica” Simonei ne anunța că urmează aproximativ 4 km de coborâre bruscă (pe Piciorul Bătrân), apoi coborâre lentă până la finish – km 37 (nu a fost nici lentă, nici dulce; așa simțeam noi atunci).
Eu îmi făceam planul în minte și îi spuneam Simonei că vom „rupe” pe coborâre, însă nu am avut cum. A trebuit să fim foarte atente cum călcăm, să nu ne accidentăm. Eu mi-am scrântit glezna dreaptă de vreo 4-5 ori și nu îmi permiteam să o mai fac încă o dată. Deja mă durea destul de tare.
Simona era și ea atentă, așa că scopul nostru era clar: să terminăm cursa cu bine – nu ne mai gândeam nici la clasament, nici să scoatem sub 6 ore (la un moment dat ne-am gândit la asta, într-un moment al nostru de glorie și forță, nu mai știu de pe la ce km)
Am avut mare noroc de bețe. Le-am folosit non-stop, de pe la km 10 până la final. Da, și pe coborâre. Mă sprijineam efectiv în ele când mă dezechilibram. Nu stau foarte bine la capitolul stabilitate și forță în picioare, deci bețele pentru mine sunt minunate, atât pe urcări (care mă rup), cât și pe coborâre (dacă e zona accidentată, cum a fost aici)
Referitor la nutriție și hidratare, am consumat per total cam 5 litri și ceva de apă (am avut și 2 flask-uri de câte 500ml), 3 geluri, 1 shot de magneziu și 1 baton de cereale. Planul era de ceva mai mult, însă era un efort prea mare pentru mine să mă pot ține de el, așa că am dus-o și așa.
După ce ne-am chinuit câțiva km buni pe coborâre, ne-am dat un refresh de apă (cred că era vorba de râul Berivoi), apoi am continuat traseul cu un fals plat pe drum forestier care ne-a terminat. Simțeam că nu mai puteam, dar mai aveam aproximativ 4 km până la finish. Dornice să ajungem mai repede am alergat km-ul 34 cam cu pace de 5 min/km, ceea ce era mult prea tare la momentul ăla pentru noi, așa că ne-am îngreunat și mai mult finalul de cursă.
Mai erau încă 3 de parcurs, eram atât de aproape de finish, și totuși atât de departe. Voiam să ne oprim. Ni se părea atât de greu să alergăm constant. Ne-am oprit cred ca 100 de metri, am constatat că mai rău facem (mie una îmi tremurau picioarele), așa că am decis să ne încurajăm, să tragem de noi și să alergăm făra alte opriri.
Ultimul km până la finish l-am alergat iarăși un pic mai tare, cu ultimele forțe, iar când mai aveam cam 10 metri până la finish am schițat zambete de eliberare și fericire și ne-am luat de mână!
A fost tare frumos! <3
Un comentariu la „Povestea Primului Podium”
Esti fantastica Cosmina ! Un om minunat , un suflet curat , ambitioasa , niciodata egoista.
Felicitari pentru performante si “la mai multe “.