Deși după ce termin un ultra, în următoarele săptămâni țin minte foarte clar toate urcările, toate coborârile și discuțiile cu colegii, noaptea din Gran Canaria a fost cu totul altfel. Nu mai are un fir cronologic, e doar o colecție de imagini, unele mai puternice, altele mai șterse, o beție din care revin senzații și trăiri. Văd păduri de Aloe Vera și cactuși, sate adormite, unele cochete, altele dărăpănate, păduri de pini, văi pline de bolovani, o urcare de peste 25% cu noroi atât de mult încât mă trăgeam de copaci ca să pot înainta, o creastă pe care vântul bătea atât de tare încât nu puteam merge în linie dreaptă, multe căzături și incredibil de multă apă și NOROI. Peste toate un frig pătrunzător și o ploaie rece care îți intră pe sub haine și îți îngheață sângele.
Un lucru a funcționat însă în timpul nopții: nutriția. Au fost 3 puncte de alimentare și hidratare, Arucas, Teror și Fontanales. Mi le amintesc vag, la Fontanales am încercat o supă caldă nereușită din care am gustat și am aruncat-o. În rest, geluri și batoane la 30 de minute, apă și electroliți, iar pe măsură ce se golea flask-ul cu electroliți îl umpleam cu Pepsi.
Dimineața ne-a prins pe o coborâre abruptă pe stânci ude și apoi o urcare la fel spre punctul de hidratare El Hornillo, un punct mic unde am stat sub 5 minute. Încă eram prin ceață și ploaie dar lumina zilei mi-a dat un boost de energie și încet încet lăsam noaptea în urmă. După El Hornillo, în timp ce urcam printr-o pădure de pini, am avut momentul descris la început. De atunci încolo am știut că voi termina, abandonul era exclus!
Artenara este punctul de alimentare situat aproximativ la jumătatea cursei, la km 65, amenajat într-o sală, ferit de ploaie și frig, dotat cu mâncare, pături, scaune, medici și, cel mai important, posibilitatea de transport spre start sau spre sosire. Din cauza asta a fost un prag greu de trecut de foarte mulți concurenți căci din cele 262 de abandonuri din cursă, 85 au fost în acest punct. După o noapte de frig, ploaie și chin, l-am înțeles perfect pe fiecare alergător care a ales să se oprească aici.
Pentru mine, Artenara a fost un moment bun. Am satisfacția conceperii unui plan și a execuției perfecte a acestuia. Chiar dacă planul în sine nu a fost cel mai bun, așa cum urma să aflu pe propria-mi piele, m-a ajutat să merg mai departe și să las chinul de peste noapte în urmă. Știam că în partea de sud a insulei este zonă aridă, deșertică și plouă foarte rar. Rămas singur, mi-am propus ca singurul lucru pe care îl fac să fie trecerea munților, să ajung pe versantul sudic. Nu mai conta nimic după, aveam un singur obiectiv. Așa că ambiționat de acest nou plan, am luat toate hainele pe mine, deși erau ude și am început să îmi pun în aplicare planul. Am găsit un ritm constant și, ajutat de faptul că ploaia era tot mai rară, am crescut ritmul și am început să depășesc concurenți. Am urcat și apoi am coborât spre Tejeda, unul dintre cele mai frumoase sate ce le-am văzut până acum, iar după punctul din piața centrală din Tejeda am început urcarea spre campingul El Garañon, unde aveam drop bag-ul. A fost prima urcare din cursă unde am simțit că nu mai merge. Creierul voia să merg într-un ritm, dar picioarele nu reușeau. Am avut câteva pauze fără ploaie și chiar cu soare, dar, o dată ajuns pe creastă, a reînceput vântul puternic, ploaia și ceața.
Drop bag-ul ajută la ultra atât logistic, cu echipament și mâncare, cât și psihologic. Am ieșit din camping El Garañon cu pantofi noi, uscați, iar o parte din oboseală și uzură au rămas la drop bag cu echipamentul vechi. Am dat un reset și am început ultimul maraton. Vremea era deja mult mai bună, era de-a dreptul cald, iar noroiul a fost înlocuit de praf și bolovani uscați. Rămăsese doar vântul puternic. Urma cel mai emblematic punct al traseului, Roque Nublo.