De unde a pornit toată această pasiune pentru alergare?
La mine sportul a venit târziu, după 35 de ani. Chiar dacă întotdeauna am fost harnică, activă, pasionată de ceea ce făceam, mi-am folosit aceste atuuri în alte direcții: de exemplu, am fost o elevă iar mai apoi studentă foarte bună.
Întotdeauna mi-au plăcut provocările, mai ales cu mine însămi… să fac mai bine, mai mult, să reușesc să-mi ating obiective impuse de mine pentru mine. Într-adevăr, lupta aceasta cu tine de multe ori te duce în vârful clasamentelor când ajungi să te compari cu alții, chiar dacă nu e un scop în sine. Cam așa a fost și cu alergarea la mine.
Primul km în alergare l-am făcut în anul 2011 pe malul Mureșului la Arad. În acea perioadă, datorită unor schimbări la muncă, era nevoie să rămân cazată foarte des în alte orașe, iar timpul liber câștigat astfel după-amiaza să fie o apăsare datorită problemelor personale din acea perioadă.
Singurul obiectiv la început era să alerg fără oprire minim 25 minute, nu conta deloc viteza, pulsul sau orice altceva. În acele minute, datorită efortului nu puteam gândi nimic, singura preocupare era să nu cedez, să nu mă opresc. A fost mai ieftin și mai sănătos decât la psiholog pentru că după alergare mă simțeam extraordinar.
Nu am evoluat spectaculos, cu 2-3 alergări pe săptămână, însă nici nu am dat nici un pas înapoi. Ajunsesem după ceva vreme să tot cresc distanța, timpul și îmi era tare frică să nu pierd ce am câștigat cu așa mare greutate.
Care a fost prima ta cursă? Cum a fost tranziția către distanțele mai lungi?
Prima dată când am depășit 10km a fost prin 2014-2015, iar primul concurs Semimaratonul Wizz Air în 10 aprilie 2016, unde mi-am dorit foarte mult să duc medalia de finisher fiului meu pentru că era ziua lui.
Când îmi amintesc întrebarea ce mi-a stat în cap tot concursul acela „Cine m-a pus să mă chinui în halul ăsta?” realizez că deși fac la fel și azi, chiar merită chinul. Nu mi-am imaginat niciodată că voi putea ajunge să fac sport, de podium nici nu mi-ar fi putut trece prin cap în urmă cu 10 ani.
Anul 2020 a fost un an nesperat pentru că deși am participat la 8 competiții fizice, la toate am fost pe podium la open sau categorie cu 3000km alergați până la finalul anului. Credeam că acela a fost apogeul și îmi propusesem ca în 2021 să alerg mai puțin ca volum (nu mai aveam luxul de a sta acasă ca în pandemie), dar să fac antrenamentele mai calitative.
Până la urmă și în 2021, dacă nu făceam pauză, ajungeam tot la 3000km, dar categoric am schimbat mult la felul în care mă antrenez și asta a contribuit mult la performanța mea. Pe lângă cele 7 victorii, cel mai mult m-au bucurat timpii obținuți pe 10km (44min) și 21km (1h:38min), în cadrul competițiilor virtuale.
Rezolutia mea de anul nou a fost „nici o săptămână fără intervale” . Însă la această rezoluție s-a mai adăugat după intrarea în liga SYR pe grupul „Share your run” în primele luni și „nici o săptămână fără o alergare de care să mă mândresc – viteză sau distanță”.
Aici, în acest grup, a apărut șansa de a fi norocoasa care să aibă parte de 3 luni gratuite cu Trail Running Academy. Așa că toate rezolutiile mele s-au transformat intr-una singură: să fac 100% antrenamentele indiferent de vreme, oboseală, timp limitat.
Cum reușești să îmbini viața sportivă cu cea profesională, personală?
Anul 2021 categoric a însemnat revenirea la normal cu programul de lucru și deplasările obișnuite dinainte de pandemie, așa că în zile trezită de la 6 dimineața cu 5-6 ore la volan pe lângă cele de vizite la medici în diverse orașe nu prea îmi venea să alerg seara când ajungeam acasă.
În alte zile pur și simplu aveam programul atât de încărcat încât nici nu știam cum să le împac pe toate.
Având antrenamentul de alergare pe lista de priorități din fiecare zi, de cele mai multe ori îmi stabilesc ora la care aș putea rupe timpul necesar și așa, nu am nici o șansă să ezit. Dacă nu îl fac la ora stabilită știu că nu mai am când să îl fac.
Astfel am ajuns să am zile când mă trezesc foarte devreme pentru antrenament și zile în care mă antrenez după-amiaza după muncă, iar având în vedere importanța intervalului fix de antrenament, vremea devine un factor mult mai puțin luat în calcul.
Totul in urma rezoluției „100% antrenamente conform planului”. Am foarte mare încredere în antrenorul meu Andrei și planul făcut pe măsura mea.
În urmă cu mai bine de un an povesteam cu un prieten Peter Schuller ce se antrena cu Robert și era atât de încântat încât m-a făcut să visez și eu să mă antrenez cu TRA.
Mi-aș fi dorit și eu așa mult să am planul meu de antrenament, adaptat pentru plusurile și minusurile mele, însă nu mă vedeam putând urma un plan de antrenament având în vedere problema mea cu anemia de la alergare și programul încărcat. Nici nu mi-aț fi putut imagina atunci că Andrei poate rezolva aceste probleme, găsind soluția atât pentru a evita anemia cât și un plan adaptat după programul meu.
Însă cel mai mare câștig îl am în motivația de a urma un plan bine gândit și faptul că am absolut tot timpul răspuns la orice intrebare, la orice preocupare, simt că am pe cineva alături căruia îi pasă de mine și își dorește la fel de mult ca și mine să evoluez.
„Atentie ce îți dorești că s-ar putea să ți se întâmple!” la mine a funcționat, am primit cele 3 luni de antrenament gratuit, însă știam deja după primele săptămâni că voi continua. Dacă la început speram doar la un plan de antrenament, pe parcurs am realizat că primesc mult mai mult.
Tot Andrei m-a făcut să am încredere că nu pierd nimic ci câștig dacă fac o pauză, așa că în decembrie fac cea mai mare pauză de la alergare din ultimii 10 ani.
Ce schimbări aduce noul an pentru tine? Cu ce ți-ai dori să vină în plus?
Nu trag o linie între ani deoarece voi alerga și la anul. Alerg în primul rând pentru că mă face să mă simt bine (după 
), de dragul comunității de alergători și a prietenilor pe care mi i-am făcut alergând. Pentru mine Strava e mai tare decât Facebook.
Nu vreau să mă opresc din alergat de frică să nu pierd ceea ce am câștigat ca și nivel de performanță, de frică să nu mă las. Deja după prima săptămână de pauză aveam impresia că dacă aș încerca să alerg nu aș mai ști să o fac… pare hilar, știu, dar atât de mare îmi este frică.
Mi-aș dori să am parte de mai multe antrenamente în care să nu fiu singură, să am pe cineva să mă „tragă” și în realitate, nu doar vocea lui Andrei din mintea mea. Aș vrea să îmi bat recordul la maraton și să scot timpul corect nivelului meu de antrenament și pentru asta m-am gandit la Maratonul de la Praga.
Însă cel mai mult îmi doresc să mă bucur de alergare în orice context, antrenament sau concurs. Sunt conștientă că în condițiile în care nu întineresc și am trecut la partea descendentă a vieții obiectivele trebuie să fie cât mai realiste. Podiumul nu este un obiectiv, însă mă voi bucura de câte ori ajung și acolo.
Pentru final, știm că ai avut o experiență interesantă în cadrul Primavera Trail Race 🙂
Am început anul 2021 cu primul obiectiv, cursa “Primavera Trail Race” ce urma să aibă loc în 30 martie. S-a anunțat doar cu puțin timp înainte că se amână pentru 10 iulie, așa că am apucat să mă antrenez specific pentru acest concurs aproape 3 luni la începutul anului și apoi încă o dată pentru varianta din iulie.
Aș putea spune că am muncit cel mai mult pentru acest concurs ce deși măsoara doar 16-17 km, este foarte tehnic și provocator, adunând și 1000m+ elevație. În mod normal în zona Vadu Crișului, unde s-a ținut concursul, primăvara e superb, plin de flori și o temperatură numai bună pentru alergat, în schimb vara poate fi foarte cald.
Am prins o vreme sufocantă, înnorată, părea că va veni furtuna, așa că toți alergătorii am transpirat cumplit de tare, fiind într-o stare de disconfort destul de mare (transpirația îmi picura de pe marginile fustei de alergare și mie și unei fete ce a alergat o vreme în fața mea).
Am pornit poate puțin cam tare, entuziasmul cu reîntâlnirea traseului fiind destul de mare, iar din cauza căldurii, nopții nedormite dinainte, pulsul mi-a rămas cam mult timp peste 160, așa că pe la km 8 am avut senzația că mi s-au terminat bateriile.
Am fost și depășită de mulți, inclusiv o fată, iar dacă la fete fusesem prima până atunci, mă obișnuiam deja cu ideea că voi fi pe locul 2. Nu aveam un obiectiv clar nici ca loc pe podium și nici ca timp total deoarece traseul era schimbat de la ediția anterioară, voiam însă o cursă în care să merg pe anumite segmente mai bine.
A venit ultima urcare grea și lungă pe care am dus-o mai greu decât mi-aș fi dorit, însă acceptam că astea erau condițiile și mă gândeam cu bucurie că vine o coborâre lungă de 4 km ce îmi plăcea maxim. După doar câteva sute de metri în jos mi-am revenit complet și am prins aripi, am depășit cel puțin 10 persoane, inclusiv fata.
Când am ajuns la finish cu papucii rupți dar euforică nici nu îmi mai aminteam că am avut cel putin 30 de minute în care m-am prăbușit atât fizic cât și emoțional.
