Publicat pe 24 comentarii

Bucovina Ultra Rocks și Vocea din capul meu

Pietrele Doamnei - Bucovina Ultra Rock

Bucovina Ultra Rocks și Vocea din capul meu

Bucovina Ultra Rocks este un ultramaraton de 108 kilometri cu 6500 +. Concursul are 5 urcări pe cele mai înalte 3 vârfuri ale Bucovinei: Rarău (1651m), Pietrosul Bistriței  (1791m), Giumalău (1858m). Citește cum am câștigat cursa în 13 ore 16, minute alergând cot la cot cu Cristi Manole, Cătălin Șorecău și Vocea din capul meu.

Timp de citire:  14 minute;

Fotografii: Pixel ProSport, Bucovina Fotogenică, Suceava.Media;

Fiecare dintre noi avem un zgomot de fundal, un ton înfipt între urechi, în mijlocul creierului. Dacă suntem norocoși, vocea conștiinței este identică cu vocea noastră. Altfel, avem o altă voce în cap care ne îndrumă către diverse acțiuni. La o competiție,  pe lângă ceilalți concurenți, e nevoie să alergi cu ea, indiferent că îți dorești sau nu asta.

Este ora 18:30, ziua competiției. Sunt în camera de la etaj din casa lui Costin, directorul de cursă. Geamul este deschis și aud un câine al cărui job full time pare a fi a lătra. Pare că nu ia nicio pauză de la asta, ba mai mult, face și ore suplimentare. Eu sunt cu planul de cursă pe ultima sută de metri. Gelurile sunt în pungi, pungile aranjate în ordinea check-point-urilor. Mă pregătesc de un power nap. Somnul ar trebui să dureze cel puțin două ore.

Închid geamul să dau volumul câinelui mai încet. Pâș-pâș mă pun în pat lângă M., care după un drum lung doarme neîntoarsă cu o pernă sub cap și alte două îmbrățișate.

În 30 de ani m-am învățat să mă adorm: îmi realizez un scenariu – o zi ce mi-ar plăcea să o (re)trăiesc, o rememorare a unei amintiri sau o reclădire a acesteia. În general, ating o stare de somn în scurt timp, dacă nu sunt distras de zgomot, căldură sau alte g̶â̶n̶d̶u̶r̶i̶ anxietăți. Dacă au trecut mai mult de 30 de minute și nu reușesc cele de mai sus, înseamnă că ceva mă neliniștește. Ceea ce nu m-ar lăsa să adorm înainte de o competiție ar putea fi un plan incomplet, neîncrederea în puterile mele sau Vocea ce-mi produce alte gânduri pe care nu le pot controla sau conștientiza.

Se face ora 20 și eu încă mă zvârcolesc. Am eșuat în a câștiga câteva ore de somn. Pulsul în repaus îmi este (prea) ridicat. Mă simt mai obosit decât aș vrea să fiu înainte de un concurs.

În capul meu a luat naștere o Voce ce nu-mi aparține. Vocea îmi spunea cât de mult s-au antrenat ceilalți și cât de concentrați au fost pentru acest concurs. „Le vei face față?”, „Vei ține pasul?”, „Te-ai antrenat suficient?”, „Te-ai antrenat prea mult?”, „Ai fost dedicat?”, „Ai băut prea multe beri / prea mult vin?”. 

Ar fi fost de ajutor un buton să o fac să tacă, un buton să mă facă să mă gândesc la altceva. 

De obicei, start-ul are puterea asta.

Start Bucovina Ultra Rocks,

KM O - cu Cristi manole

Start- Rarău (I)

km 0 – km 14, 1H33MIN,  1200 (+)

Îi urez succes lui Cristi care are #2, batem palma și plecăm cu 15 secunde înaintea tuturor într-o călătorie de 110 kilometri ce urma să dureze 13 ore. 

Am o atitudine antisocială, nu intru în conversație cu el în timp ce alergăm. Mă mai întreabă câte una-alta printre pașii de alergare, dar îi ofer tot ce am la dispoziție: răspunsuri scurte și tăioase. 

În schimb, port un dialog cu Vocea din capul meu, pe care în continuare mă străduiesc să o fac să tacă. Încerc să-mi răspund îndoielilor prin ritmul ce-l impun. 

Am alergat primii 7 kilometri cu dorință și frică. 

Am vrut să-mi arăt că pot ține ritmul, că sunt antrenat, că știu traseul și că sunt dispus să dau ce am mai bun. Că am #1 pe piept și că trebuie să mă comport ca atare, că nu e o coincidență că am cel mai mare punctaj ITRA. Voiam să arăt că sunt mai bun decât ceilalți, voiam să-mi fac Vocea din cap să tacă.

Sărim peste un gard prin care trece curent și-l anunț și pe Cristi de asta. În rest, alerg și mă hidratez. Sunt extra atent la porțiunile ce mi le amintesc a fi tehince. 

Mă simt cam balonat de la risotto-ul pe care l-am mâncat cu 2 ore înainte de start. Pentru  asta, în prima oră de alergare am băut doar apă. Zero geluri, zero calorii ingerate, peste 800 de calorii arse. Atipic pentru planul meu de cursă. Dacă o țineam încă vreo două ore așa, eram pe minus.

După primii 7 kilometri, ajungem în primul CP și suntem prinși din urmă de #5, Cătălin Șorecău. 

Întind mâna după o sticlă de apă de 0.5l, dar Vocea mă face să mă răstesc – „Dar desfă-i capacul!” – ca răspuns la faptul că voluntarii nu au desfăcut capacul bidoanelor cu apă de la kilometrul 7. 

Cu 3-4 metri în fața celor doi, Cristi și Cătălin, țin ritmul către primul vârf, Rarău I. 

Ajungem pe pârtia de schi. Lumina nocturnei arată 3 alergători, cu 3 voci din capul lor, cu 3 stiluri diferite de alergare. Cristi face powerhike cu bețele, Cătălin aleargă cu pas ușor și constant, iar eu încerc să combin hike-ul cu alergarea. 

Încă nu am scos bețele și pare că nu îmi găsesc ritmul. Se anunță o seară lungă în care nu-mi va fi la fel de ușor pe cât se aștepta majoritatea să-mi fie. 

Nu a fost nici măcar atât de ușor pe cât mă așteptam eu să-mi fie. 

KM 21, CHEILE MOara DRACULUI

Rarău (I)- Slătioara

km 14 – km 27, 2H38MIN, 1560 (+)

Punctele de alimentare în care ne așteaptă echipa de suport a fiecăruia sunt locuri de bătălii. Cine și-a planificat bine acest moment, cine știe ce are de făcut, cine iese primul din „zona roșie” câștigă câteva secunde prețioase. Acestea au un impact psihologic asupra adversarului la fel de mare ca puterea de a sprinta pe o urcare.

La kilometrul 14 avem prima șansă să arătăm cât de bine ne descurcăm cu asta.

Ajungem pe vârful Rarău, toți 3, cot la cot. Eu am portbagajul mașinii Mariei ce mă așteaptă fix cum am planificat cu câteva ore înainte. Cristi are portbagajul mașinii soției, iar Cătălin pare că primește gelurile și flask-urile „din aer” de la prietenii lui. 

Vocea preia comanda și-mi spune: „electroliți”, „suc de portocale”, „apă minerală”, „alergare”. 

E prima dată când Vocea mă îndrumă către ceva constructiv, când parcă realizează că este mai bine pentru amandoi să colaborăm. La kilometrul 14, încetează să-mi pună bețe-n roate și începem să conlucrăm pentru un rezultat cât mai bun. 

Îi respect instrucțiunile și ies primul din check-point cu moralul și pulsul ridicate. 

Prima urcare, primul check-point, prima coborâre – toate sunt de control. Stabilesc un baseline de ritm și de intensitate ce încerc să-l mențin pentru următoarele ore de alergare. 

Alergăm pe coborâre cu mușchii încălziți. Tălpile pantofilor de alergare nu fac față fricțiunii cu iarba și ritmului ce încercăm să-l avem. Fiecare dintre noi trei vrem să profităm de câte un dâmb, de câte o curbă bruscă pentru a câștiga un mic avantaj psihologic.

Să obținem câte o încurajare din partea Vocii. 

Din cauza ritmului și a nopții, am reușit să fiu la fel de împiedicat ca un puști ce are șireturile desfăcute. Am călcat strâmb, am căzut în fund, am alunecat și m-am afundat în noroi până la glezne. Am trecut prin tot atât de multe provocări ca Ulise în Odiseea.  

Ajungem în cheile Moara Dracului, trecem peste podul săltăreț, iau din zbor o sticlă cu apă și scot numărul ale cărui ace au cedat și pe care îl țin acum la piept.

Urmează o porțiune de alergare pe plat, prin Slătioara. O porțiune optimă în care pot verifica respirația celorlalți doi alergători. Cristi pare că respiră cam tare, dar pe Cătălin nu-l aud – fie pentru că e foarte fit, fie pentru că e prea în spate. 

Primesc indicații exacte: „Nu întoarce capul, că te arăți slab”. 

Slătioara-Zugreni

km 27- 43, 4H37MIN,  2400 (+)

Blitzgrieg. Acesta e cuvântul ce mi-a caracterizat atitudinea din punctele de control. În Slătioara, la fel ca la celelalte puncte, m-am rezumat la a-mi da numărul pentru a fi scanat, a pune mâna pe o sticlă cu apă și a pleca în trombă. Până ca ceilalți doi alergători să se prindă ce pun la cale, eu deja am un avans de 200 metri.

A funcționat, dar de fiecare dată ei au reușit să mărească ritmul și să mă ajungă din urmă. 

„Incredibil! E prima oară când alergi cu alți doi alergători din România, pentru atât de mult timp, la un ultra”  îmi zice Vocea, cu respect. Îi dau dreptate, și cu admirație pentru Cătălin și Cristi, îmi scot bețele pentru un efort cât mai eficient. 

Cătălin a reușit să-mi sufle în ceafă, fără efort, pe coborâri, iar Cristi se descurcă grozav la urcări. Asta a făcut ca pe urcarea către Rarău II să rămân alături de Cristi. Îl compătimesc pe Șorecău că nu și-a luat bețele, dar are timp suficient să recupereze.

Nutriția până în acest punct funcționează bine, dar nu grozav. Fiecare gel pare că mă umple și mă balonează, dar fac ce ar face fiecare alergător într-un punct ca ăsta: râgâi și mă debalonez. Cristi râde, nu doar în sinea lui, și încearcă să intre iar în vorbă cu mine, dar eu sunt prea concentrat pentru small talk. 

5 minute mai târziu, karma mă lovește și simt primul low al cursei. Picioarele îmi devin moi, brațele nu mai înfig bețele bine în pământ și îmi e greu să mențin un pas de alergare chiar și pe porțiuni de urcare ușoară.

Cristi simte sânge și ia avans. În nici 2 minute ajunge în CP, se alimentează și pleacă. Eu am 200 metri în spatele lui. Pare că totul din jur se desfășoară pe fast forward, în timp ce eu mă mișc în reluare. 

Fluier la M. să iasă din mașină și să-mi deschidă portbagajul să mă alimentez. Ea verifica online pe unde sunt în timp ce eu îi băteam în geam.

Beau un Red Bull din 3 înghițituri, cu electroliții regulamentari, îmi iau gelurile pentru următoarea secțiune și plec. Uit de bețe. Mă întorc după ele după câțiva zeci de metri și pierd circa 2 minute.

Îl pierd pe Cristi din câmpul vizual. 

Nu intru în panică, pentru că nu au trecut nici măcar 40 de kilometri. Încă se pot întâmpla foarte multe. 

Îmi mențin viteza de croazieră. Îmi vine o idee îndrăzneață să bag un baton. Încerc să îl îndes între obraz și măsele și să-l dizolv cu înghițituri mici de apă. Dar fie că ritmul e prea intens (aproximativ 04:30 min/km), fie că nu am de fapt nevoie, vomit batonul și câteva guri de Red Bull odată cu el. 

Pentru un moment, îmi trece prin minte că Manole poate s-a rătăcit și că sunt în fața lui – am avut timp să mă gândesc la asta pe forestierul care părea interminabil. Ajung totuși în CP-ul din Zugreni și voluntarii mă anunță că am 20 secunde în urma lui. 

„Începi să te aproii de el, continuă să faci ceea ce faci. Te sprijinim”. Vocea.

Urcare pietrosul Bistritei - Bucovina Ultra Rocks (3)

Pietrosul Bistriței, KM 50

Pietrosul Bistriței, KM 50

Zugreni-Rusca

km 43- 606H47MIN,  3400 (+)

Sunt pe cea mai dură urcare a cursei, către Pietrosul Bistriței. Urcarea asta e pe atât de abruptă pe cât pare din profil. Dacă te apleci către în față, dai cu nasul în rampă.

Pe prima porțiune bețele nu-și au rostul pentru că mergi oricum în patru labe. Mă ajut de mâini la fel de mult cât mă ajut de picioare. Ceasul îmi bipăie și îmi dau seama că ultimul kilometru l-am făcut în 24 de minute – cel mai lent kilometru de până acum.

Atunci când mergi încet, kilometrii trec tare greu. Am puțin sub 6 ore și mă apropii de jumătatea cursei. Atât ca distanță, cât și ca timp petrecut în efort.

Frumusețea răsăritului este ca un bandaj pe rana ego-ului meu. Cristi are cel puțin 5 minute avans. Tipul chiar urcă foarte bine. 

În mintea mea încep să se instaleze îndoielile. Nu mai cred că a fost o idee bună să fi făcut recunoașterea cu doar câteva zile în urmă. Dar hidratarea și alimentația funcționează, chiar tânjesc la un sandwich și la o Cola. 

Termin urcarea, iar peisajul de pe vârf este atât de frumos, încăt poate fi folosit ca răspuns la întrebarea „De ce alergi sute de kilometri pe munte?”. De la competiția asta voi folosi cele două fotografii, ca să arăt motivul.

Cea mai grea urcare este succedată de cea mai spectaculoasă coborâre. Pare că ești într-o simulare de jocuri video. Pășești pe poteci pavate cu mușchi și cu pini de brazi. Muscular, efortul pare inexistent. Singura ce mă oprește „să rup” este lipsa glicogenului și inima care continuă să bată nebunește. 

Hăpăi încă un gel cu maldodextrină și alt gel cu fructe. AMR 30 de minute până la sandwich. Înainte de asta încerc să consum ceva semi-solid (jeleu de la decathlon), pe care-l bag în fălci și îl „sting” cu apă. Intră de minune și-mi alimentează alergarea. 

Aud câinii de la stână care-l latră pe Cristi. Știu că urmează un punct delicat și o las mai moale. Îmi scot un băț ca măsură de siguranță. Câinii mă zăresc și încep să mă latre. Nu sunt agresivi, doar precauți. Mai nervoși decât ei se arată ciobanii care sunt supărați că nu închidem porțile. Nu deschisesem nicio poartă, nu știu despre ce vorbesc. 

Trec și de stână, ajung la asfaltul din sat și sunt întâmpinat de un voluntar cu vuvuzelă. Înainte de check-point, o caut din priviri pe Maria – echipa mea, șeful logisticii și al întregului staff. 

Primul lucru pe care îl fac e să o storc de informații despre Cristi: 

  • Eu: Cât timp are?
  • M.: A venit de 3 minute, dar stă să mănânce și se schimbă.
  • Eu:„A, nu a plecat încă?”, îl văd pe Cristi că se întoarce în CP;
Apoi cer mâncarea la care am visat pe ultima porțiune:
  • EU: Vreau un sandvwich și o Cola + o doză de Cola nedesfăcută să o iau cu mine!

M. îmi urmează instrucțiunile.

  • EU: umple buff-ul cu gheață, am să iau și ochelarii de soare.
  • TOT EU: cât are Șorecău în spate?
  • M.: avea 10 minute la ultimul CP!

Cristi Manole pe Giumalău, pe locul 1

„LA VÂNĂTOARE”

Rusca - Valea Putnei

km 60-79, 8H59MIN,  4550 (+)

Părăsesc punctul de control cu picioarele fresh și cu poftă de alergare. Mă îndrept către a doua jumătate a cursei. E momentul să cresc ritmul și să mă apropii de Cristi. Urcările sunt foarte diversificate, atât abrupte, cât și alergabile. 

„Dacă le abordezi corect, vei reuși să te apropii de Locul 1. Dacă nu, e bun și locul 2.”, îmi zice Vocea parcă în șoaptă. Obosise și ea sau nu voia să ne audă nimeni?

Cele 5 minute se transformă în 2 minute, iar pe Giumalău ajungem toți 3 – eu, Cristi și Vocea. Îmi umplu un flask cu apă și bag 2 felii de pepene. Toate astea în 35 secunde. 

„E obosit, a stat mai mult ca tine în CP”, Vocea.

Cu efort, îmi bag bețele în desagă și îl depășesc. Îmi doream asta de la kilometrul 33. După un minut de când l-am depășit, trag o trântă și mă duc de-a dura. 

Mă ridic, mă scutur de praf și încep să preiau frâiele cursei. Alerg fără să mă uit în urmă. Fără să văd dacă se ține după mine sau dacă are dificultăți. 

Se termină coborârea și ajungem pe o secțiune de plat. Îi aud respirația care pare că are nevoie de extra oxigen.

„Dacă îl forțezi acum, îl vei slăbi pe următoarele urcări” – astea au fost cuvintele ce m-au făcut să alerg cât pot de bine. 

Ajungem în Valea Putnei. Maria are mașina pe partea stângă a drumului, soția lui îl așteaptă pe partea opusă. Un alt loc de bătălie. 

Giumalău II, ultimul vârf îmi aduce locul 1

Toate pânzele sus către finish

Valea Putnei - Finish

km 79-110, 13H16MIN,  6450 (+)

Gheața, Red Bull-ul și picioarele fresh m-au făcut să pot alerga pe următoarea porțiune, către ultimul vârf al cursei. Am avut un puseu de mulțumire pentru că am facut recunoașterea traseului și am știut pe ce porțiuni să accelerez și pe ce porțiuni să o las moale. În plus, am avut confortul de a ști „cât mai durează urcarea”. 

Vocea zâmbește și-mi spune: 

În 5 kilometri ai reușit să câștigi cel puțin 7 minute. Dacă ții ritmul ăsta, ai șanse mari să câștigi! Mă bucura gândul că urma să trec primul linia de finish. Tot ce aveam de făcut este să mă hidratez și să mă alimentez

Ceasul mă anunță că au trecut 12 ore de cursă. Trecusem borna de 100 de kilometri. Îmi simt degetul mare al piciorului drept cum mi-a rupt șoseta, îmi e teamă să nu fac bășică. Gambele îmi sunt ca două bucăți de piatră, iar cvadricepșii par că au o mie și unu ace înfipte în ei. Căldura face ca efortul să fie mai greu, iar fiecare pas de alergare necesită extra putere. 

Dar mirosul de fân proaspăt cosit și peisajul verde al Bucovinei îmi fac viața (mai) ușoară. La fel și faptul că alerg alături de concurenții de la cursele mai scurte. Cristi nu mai este în raza vizuală, iar asta mă liniștește. 

Ajung la poalele urcării surpriză – Runc. Unul din bețe nu se deschide. Decid să fac urcarea în powerhike, cu mâinile pe genunchi. Am mers 1,5 kilometri în circa 30 de minute. În tot acest timp Vocea n-a spus nimic. 

Suportul lui Paul și al lui Mateo mă ajută să trec peste momentele de slăbiciune de pe urcare, în care picioarele merg mai mult în lateral decât înspre înainte. 

Împreună am făcut Vocea să tacă, având certitudinea că urmează să trec primul linia de sosire. 

Până la următorul concurs.

Finish - Bucovina Ultra Rocks

Finish Bucovina Ultra Rocks cu Paul și Mateo

MEDALIA ȘI ÎMBRĂȚIȘAREA

Cauți un plan de antrenament?

Antrenează-te după un plan special conceput pentru tine
Robert Hajnal

Robert Hajnal

Sunt om de munte și am o viziune clară despre ce vreau să fac în viața mea. Îmi imaginez o lume în care fiecare om face sport și își pune pe primul loc sănătatea. Locul 2 UTMB in 2018, 862 ITRA points.