Publicat pe Un comentariu

Cum mi-a îmbunătățit procesul de antrenament un antrenor de alergare

Why to have a running coach - Diversity Skimo
Devino un atlet mai puternic, mai în formă, în mai puțin timp, cu risc minim de accidentare.

Cum mi-a îmbunătățit procesul de antrenament un antrenor de alergare

Începând din decembrie 2021 am ales un antrenor cu care să colaborez pentru un proces eficientizat. Cum am ajuns la el? Ce plusuri mi-a adus un antrenor? Ce este și ce nu este un antrenor? De ce ar trebui să faci și tu pasul acesta, voi detalia în acest articol.

Prima amintire o am despre mine, în alergare, în curtea școlii. Primul concurs de alergare a fost acum 10 ani, în Retezat, 28 de kilometri cu 2200 diferență de nivel. A fost dureros, dar m-a prins sportul acesta al suferinței, chiar dacă mi-am spus că nu voi mai face asta niciodată. De atunci până în prezent, am luat startul la peste 50 de competiții de alergare pe diferite distanțe și diferite suprafețe. La unele m-am descurcat chiar bine, mai ales la cele din „nișa mea” de ultramaratoane de peste 100 kilometri, pe munte.

În tot acest timp, mi-am structurat singur planul de antrenament, mi-am ales singur competitiile și am avut dorința continuă de a-mi îmbunătăți procesul, atât de a concura, cât și de a mă antrena. 

Cred că o schimbare la ceva timp este binevenită, mai ales că alerg de fix 10 ani.

Începând din decembrie 2021 am ales un antrenor cu care să colaborez pentru un proces eficientizat. Cum am ajuns la el? Ce plus-uri mi-a adus un antrenor? Ce este și ce nu este un antrenor? De ce ar trebui să faci și tu pasul acesta, voi detalia în acest articol.

Eu nu aș fi făcut pasul acesta nici în 100 de ani. Îmi spuneam „doar nu o să știe altcineva ce e mai bine pentru mine”, mai ales că fac asta de atâta vreme.

Ce-mi spuneam de fapt este că nu sunt pregătit de un astfel de angajament și nu aș vrea să dezamăgesc pe cineva în procesul meu de antrenament și de concurs. Că este dreptul meu să aleg când să sufăr la alergări sau când să-mi iau o zi de pauză. Spoiler alert! Chiar dacă acum am un antrenor, încă am acest drept și am mai multe zile de pauză decât mi-aș fi acordat eu mie.

La alergare în Tășuleasa Social cu Cristi Bilegan
La alergare pe dealurile Tășuleasa Social cu Cristi Bilegan

Cum am decis să am un antrenor de alergare și 

cum l-am ales?

Eram în București pe masa de masaj a lui Mihai. În stânga mea, pe altă masă de masaj, Florin, un triatlonist, povestește despre antrenamentul lui de biclă din ziua aceea. Cadență, watts, puls, părea foarte totul foarte precis. L-am întrebat cine îi e antrenor și mi-a spus că el are un plan de antrenament de pe Training Peaks pe care-l urmează.

Atunci când ne-am cunoscut, printre primele conversatii pe care le-am avut cu Maria despre alergare a apărut întrebarea dacă am sau nu antrenor. I-am spus că nu și că prefer să-mi fac singur planul de antrenament, și, cu lipsă de modestie, i-am spus că, dacă am luat câteva podiumuri, înseamnă că sunt bun la asta. Mi-a confirmat că sunt bun la asta (ego boost), dar mi-a zis și că totuși poate ar trebui să am pe cineva care mă ghidează și care mă motivează. 

În plus, mi-a spus că eu ar trebui doar să alerg și să nu-mi mai bat capul (și) cu asta. Că e ușor să fii biased când vine vorba de planul tău de antrenament, că e mai ușor să faci un plan potrivit pentru alții, dar mai greu să-ți faci ție propriul plan și să-l urmezi întocmai. Deșteaptă fată. Acum, îi dau dreptate.

Această discuție a fost o discuție recurentă între noi, mai ales în zilele în care ziceam „azi o las mai moale că nu mă simt pregătit de un antrenament intens” și aceste zile erau din ce în ce mai dese în ultima vreme. 

Anul 2021 a fost un an plin de competiții pentru mine, însă un an ce putea a fi mai bun în antrenamente. După MIUT unde am luat locul 5 mi-am spus că trebuie să fac un alt pas către înainte, ca să mă lupt pentru un loc pe podium (top 3) la fiecare ultramaraton la care iau startul. Ascultând sfatul Mariei, amintindu-mi de discuția cu Florin, mi-am spus că pentru următoarea competiție, îmi voi lua un plan de antrenament pe care-l voi urma cu sfințenie de pe TrainingPeaks.

După vreo două ore de scroll printre planurile de antrenament, găsesc un plan potrivit pentru nevoile mele. „Plan de antrenament de 16 săptămâni cu 18-20 de ore de antrenament pentru competiții de 100 de mile, pe munte. Suna foarte potrivit pentru ce aveam eu nevoie.

În plus, îmi plăcea cum arăta săptămâna „demo” ce o poți vedea în TrainingPeaks. Era foarte bine structurată și-mi împărtășea din principiile pe care le consideram eu sănătoase. Suficient volum, suficientă intensitate, suficientă recuperare. Nici prea mult, nici prea puțin din fiecare.

Planul nu era însă perfect pentru mine. 

Era de 16 săptămâni, iar până la Transgrancanaria mai erau doar 12 săptămâni. Cumpăr planul și îi dau un email antrenorului care a făcut planul de antrenament să îl întreb cum ar trebui adaptat planul pentru Transgrancanaria, să tai din primele săptămâni, să tai din săptămânile de volum, ce să tai, cât să tai, cum să tai? Nu m-aș fi gândit și eu că poate trebuie să adaug una-alta.

Antrenorul îmi răspunde la email, mă felicită ptr UTMB și-mi spune că mă cunoaște și că ar putea să-mi restructureze planul, dar în același timp, că dacă sunt interesat putem începe o colaborare în care el să-mi supervizeze procesul de antrenament. În plus, îmi poate face și un discount de 50% pentru prima lună. 

Am stabilit un call după MIUT și am fost prins. 

Antrenament lung pe bandă pe timp de iarnă. De fapt un Uptempo ce mi-a dat încredere că pot să fac un maraton sub 2h:30.
Prima alergare lungă a anului în pregătire pentru Transgrancanaria.
Cea mai lungă alergare a anului înainte de Transgrancanaria. O alergare ce eu nu aș fi făcut-o atât de devreme în an, dar ale cărei beneficii le-am simțit la Transgrancanaria reușind să am un finish în forță
Între Transgrancanaria și Istria aveam o altă alergare de 6 ore, am preferat să urc de 6 ori în Postăvaru, pe schiuri de tură păstrând specificul antrenamentului. Chiar dacă nu a fost alergare a fost o zi solicitantă.

Cu ce plusuri a venit un antrenor de alergare?

Testare. Consecvență. Diversitate. Volum. Focus. Recuperare. 
Atenție la detalii. Progres.

Cel mai mare plus pe care l-am resimțit de când am un antrenor este că pot să împărtășesc cu cineva reușitele, momentele dificile, un plan de cursă, un plan de nutriție. Am pe cineva în această călătorie care privește în aceeași direcție, cu aceeași viziune. 

Testare. După o săptămână de recuperare cu alergări ușoare după MIUT și stabilit obiectivele pentru 2022, planul a început cu testări de alergare pe plat, pe bandă cu înclinație și cu o testare a forței. Pentru că era finalul sezonului și pentru că mâncasem multe pastel del nata în Madeira, prăjituri cu portocală și sandviciuri cu ouă, încă de la început m-am simțit greoi și ieșit din formă. Nu m-am descurajat, știind că dacă mă țin de treabă, este foarte greu să cobor mai jos decât atât. „The only way is up”, mi-am spus. 

Treadmill 30min Test
Test de 30minute cu 15% pe bandă, la începutul colaborării

 

Consecvență. M-am ținut de treabă mai mult decât aș fi făcut-o dacă mă antrenam singur. Am ieșit mai des, chiar dacă nu aveam chef, ceea ce e din start un bonus. 

Și nu pentru că mă urmărea cineva și simțeam că trebuie să-i dau socoteală, ci pentru că odată făcut pasul acesta, trebuia să-mi asum procesul. Dacă făceam aceleași lucruri ca până atunci,voi fi avut parte de aceleași rezultate. Chiar și Andrei a rămas surprins că mă vede la sală, pe seară, după un antrenament de alergare, ziua.

Diversitate.  Am alergat pe pistă, pe trail, pe bandă, pe șosea. Am făcut schi de tură. Am folosit vesta cu greutăți, am pedalat pe trainer, am fost la sală. În toată această perioadă de 4 luni am făcut toate acestea fără să simt că pierd din distracția ce mi-o oferă iarna, fără să simt că mă antrenez prea mult sau că mă accidentez. 

UpTempo pe pista de alergare. Chiar dacă alerg ultramaratoane e bine să păstrez câteva antrenamente în care pace-ul este mai crescut față de alergările pe trail. 

 

Volum. Nu doar că m-am antrenat mai mult, că a fost mai distractiv, dar am și făcut alergări mai lungi în această perioadă a anului, față de cum aș fi făcut de unul singur. 

Focus. Fiecare antrenament a avut scopul lui precis și ceasul Coros Vertix2 îmi confirma că obiectivul antrenamentului a fost atins. 

Recuperare. Deseori antrenorul m-a informat că trebuie să mă recuperez în ziua respectivă sau să nu trag prea tare sau prea mult. Îmi amintesc că la primele ieșiri cu vesta cu greutăți alergam pe coborâre și antrenorul mi-a spus să nu mai fac asta. Sau când aveam sesiune de pedalat pe trainer, o făceam prea intensă, însă antrenorul mi-a spus să o las mai moale și să trag când trebuie.

Atenția la detalii. După TGC am fost pus în situația practică de a-mi nota ce a mers bine, ce a funcționat, ce nu a funcționat și ce pași ar trebui să facem pentru a îmbunătăți procesul de dinaintea cursei. Pentru Istria am ținut cont de aceste aspecte și sper la un rezultat îmbunătățit.

Progres. De la primul test până la ultimul test de acum câteva zile, progresul nu a încetat să apară. Atât în viteză, forță, cât și în percepția mea asupra efortului. Atâta vreme cât avem progres de proces sau de rezultat, eu sunt încântat și „mai bine” se poate mai tot timpul. 

Ce face și ce nu face un antrenor de alergare?

Un antrenor nu te va scoate din casă, dar dacă ești o persoană care se simte motivată atunci când e supravegheată, atunci acest serviciu s-ar putea să fie pentru tine. Să știi că multe persoane simt nevoia unui antrenor ca să fie mai motivate, să dea randament și să comunice despre antrenamente și obiective. 

Un antrenor nu te va certa pentru că nu ai ieșit la o alergare, ci îți va înțelege motivul.

Un antrenor îți va adapta planul de antrenament nevoilor tale și momentelor neprevăzute. 

Un antrenor îți înțelege „luptele” prin care treci, te motivează să le depășești.

Sub nicio formă un antrenor nu ar trebui să te pedepesească. El este alături de tine, împărtășește cu tine acest proces. Un antrenor vede potențialul ce-l ai, nu se rezumă la pasele negative care sunt trecătoare. 

Un antrenor îți (re)dă încrederea în tine.

După 16 săptămâni de antrenament, cu câteva zile înainte de startul cursei, îi mulțumesc Mariei că a rămas la ideea de a avea un antrenor și că m-a motivat să fac acest pas.

Cu câteva zile înainte de 100 de mile, mă simt mai în formă, mai motivat și mai pregătit ca niciodată pentru a alerga cu succes această distanță.

Și este bine pentru că, deși nu am fost niciodată singur în asta, acum am (și) o altă persoană cu mine cu care să împărtășesc această călătorie.

Ți-a plăcut ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră din antrenamente, din timpul concursului și de după, când scriem aceste articole. 

Alergător cu alergător, vom strânge o comunitate care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor celorlalți alergători prin proprile povești, despre cum ne antrenăm, cum concurăm, cum relaționăm, cum îi putem schimba pe cei de lângă noi prin sport.

De pe blog.

Citește și:

Testare cadriometabolica in alergare in Loughborough

Cunoașterea de sine in alergare

Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti

Publicat pe Un comentariu

Povestea Primului Podium

Cosmina Jelea - Făgăras Rocks

Povestea Primului Podium

După aproape 6 luni de antrenamente intense a fost prima cursă mult așteptată: Făgăraș Rocks.

Eram nerăbdătoare și curioasă să văd cum mă voi descurca. Povestea s-a încheiat neașteptat

Timp de citire:  17 minute;

 

Poveste trăită și scrisă de:

Cosmina Jelea Alexandra

Cosmina Jelea Alexandra

Înainte de cursă

M-au cuprins valuri de emoții când m-am trezit în săptămâna ”cea mare”. Ingredientele de bază ce făceau obiectul stărilor mele erau: nerăbdarea, curiozitatea, panica, gândurile și scenariile legate de ziua cursei. Era haos în mintea mea, trăirile alea diverse și intense mă cuprindeau pe rând ca și cum erau blocate într-un sens giratoriu și niciuna nu voia să-l părăsească. 

Mai erau câteva zile până plecam la drum, însă deja începusem să adorm greu noaptea, iar ziua tot nu reușeam să fur niște ore de odihnă chiar dacă îmi era somn. Într-una din nopți am visat că eram pe urcare pe traseu și nu aveam bețele, le uitasem! Asta m-a făcut să fiu foarte atentă să nu se întâmple și în realitate, pentru că pentru mine ele sunt baza pentru trail. Am mai avut și alte vise mărunte referitoare la ziua concursului, însă mi le amintesc foarte vag, așa că mă opresc aici cu ele. 

Noaptea cu visele, ziua cu gânduri și analize. Am aruncat o privire pe lista de participanți (participante, mai exact)…și mi-am dat seama care era nivelul. Din categoria mea de vârstă deja erau 3 fete foarte bune (din date rapide găsite pe net). Nu am mai căutat în rest, îmi era suficient ce aflasem. Eram conștientă că vor mai fi și alte fete foarte bine pregătite. Problema nu era asta, deoarece cu cât lupta e mai grea, cu atât satisfacția finish-ului este mai mare. Problema era presiunea pe care mi-am instalat-o în minte și care avea să mă urmărească aproximativ 14 km din cursă (cei de la început). Presiunea de a fi în jumătatea superioară a clasamentului. Așa mi-am dorit, într-o primă fază. Până la urmă cu toții cred că pornim la drum având un obiectiv. 

TrailRunning Academy - logo

Elite membership

Articole, Vo2max Calculator,

Bursa TrailRunning Academy

Ce mă amuză este felul în care analizam din ochi dificultatea traseului pus pe site de echipa Făgăraș Rocks – eram departe de realitate…cum că până la km 17 va fi destul de ușor (pentru mine), părea o urcare ușoară. Greul începea abia după km 17. Urma să rămân surprinsă. 

Până una alta, a început distracția. M-am pus pe făcut bagaje cu vreo 2 zile înainte….și când fac bagaje…nu mă încurc! Făceam ce făceam și mai adăugam câte ceva ce ”trebuia” să iau cu mine. ”Strictul necesar” în ceea ce privește bagajele reprezintă un studiu de caz pentru mine. Momentan nu l-am deslușit, însă uneori simt că fac progrese.  

La rucsacul de hidratare pe care aveam să-l car după mine pe traseu m-a ajutat Robert să renunț la ce nu era strict necesar, încât să nu îmi îngreunez alergarea. Am schițat împreună lista pentru echipament și nutriție, și fiecare cu ”pronosticul” lui legat de timpii pe care aș putea să îi scot: Robert a fost ceva mai optimist, eu un pic mai pesimistă. 

Cosmina Jelea - Făgăras Rocks - Before

Echipament făgăraș rocks

Toate bune și frumoase, planul de bătaie era gata, totul pus la punct. Mai aveam doar să îmi stăpânesc emoțiile și să intru într-o stare mai echilibrată, mai liniștită. S-a și întâmplat asta, chiar în ziua dinaintea cursei, când eram pe drum. Mai exact, când am început să zăresc munții. Bucegii stăteau să cadă pe mine și îmi furau privirile încât eram cu greu atentă la drum. M-am oprit de câteva ori ca să-i pot admira liniștită și să fac niște poze.

În apropiere de destinație, munții Făgăraș ofereau o altfel de priveliște, tot minunată, dar diferită. Scenariul cu opriri pentru a savura peisajele a fost la fel însă. Nu se poate reda în poze sau video realitatea magică ce o oferă natura. Și nici senzația trăită. Aia se simte atunci, pe moment, și e foarte fain să te încarci pozitiv din ea de câte ori ai ocazia.

 

Contactul de dinainte de concurs cu munții făgăraș

Momentele cursei

Mă trezesc dimineață pe la 6:15 (startul era la 8:30). Execut rutina de dimineață, îmi verific încă o dată bagajul și plec spre Recea. Am ajuns acolo la 7:30. Emoțiile și nerăbdarea erau intense, așteptam să vină momentul. Am dat o tură mică de încălzire, să mai treacă timpul.

Vine startul, iar eu plec în forță (cred că e una din greșelile pe care le fac frecvent și la antrenamente). Eram purtată de valul de emoții și energie. Pe la km 4-5 constat că alerg fix în spatele fetei care avea să iasă pe primul loc (la open) – Andreea Pîșcu, o atletă cu rezultate semnificative în acest domeniu. Știam deja că va scoate 4 ore și un pic, iar eu eram cu mult departe de ea. Începeam să conștientizez că am pornit prea tare, iar faptul că eram așa aproape de ea m-a făcut să îmi dau seama că ea își doza efortul, iar eu nu. Ne aflam pe partea ușoară a traseului, iar eu deja începeam să mă simt epuizată. Cred că pe la km 10 deja mi-am scos bețele, deși erau ”programate” pentru a fi scoase mult mai târziu.

Primii 14-15 km care aveau diferență mică de nivel m-au doborât. De fapt, eu m-am doborât singură, pentru că am început prea tare și apoi am lăsat gândurile negative să își facă loc în mintea mea. Aveau să mă urmărească toată cursa, chiar înainte de a începe greul: după km 17.

Dacă inițial am pornit cu gândul de a ajunge în jumătatea superioară a clasamentului, de pe la km 14 până la final am ajuns să mă gândesc doar la finish, să ajung neaccidentată și cu ceva noroc…nu singură.

Încă ne aflăm cu povestea pe drumul forestier, cu ceva km înainte de km 17 (unde urma să fie și primul punct de control) Deja nu mai pot vorbi concret de pauzele luate sau km la care mă aflam, ori alte detalii exacte, pentru că energia mea puțină era direcționată spre ”supraviețuire” până la finish.

Bun…eram praf cu alte cuvinte. Numai la gândul că încă nu începuse greul, iar eu nu știam cum să îmi păcălesc mintea sau să o încurajez. Eram sleită de puteri și pe lângă asta, super panicată să nu rămân singură pe traseu. Dacă mai vedeam câte-un alergător în fața mea, trebuia să țin ritmul lui încât să nu rămân singură. Dacă nu puteam ține ritmul cu el, trebuia să aștept pe cineva din urmă. Chiar și-așa era riscul să nu țin ritmul. Adică…eram așa de praf încât…așteptam să vină cineva din urmă, după care eram depășită și cam aia era. Tot ce îmi doream atunci era să vină finish-ul la mine, atunci! Și să găsesc pe cineva cu ritm apropiat de al meu…încât să terminăm împreună. Nu mai concepeam ideea de a continua singură traseul. Eram prea vulnerabilă la gânduri de a renunța și la frici. Trebuia să apară cineva! Și a apărut Simona. O tipă super faină care mi-a purtat noroc. Urma să parcurgem mai bine de jumătate de cursă (până la finish) împreună.

De aici începe partea cea mai grea a poveștii, dar și cea mai frumoasă. 

Simona a fost fix ce aveam nevoie la momentul ăla. Ambiția și cuvintele de încurajare cu care era dotată erau molipsitoare.

Simona a fost fix ce aveam nevoie la momentul ăla: aveam ritmul de alergare asemănător încât să nu ne ținem pe loc reciproc (deci panica de a fi singură dispăruse – un punct în plus pentru gânduri mai bune) + ambiția și cuvintele de încurajare cu care era dotată erau molipsitoare.

Cu chiu, cu vai am ajuns și eu să le absorb. Când vedeam atâta putere în ea, și în alți alergători care mai treceau pe lângă noi, îmi era efectiv rușine să mă opresc, deși îmi doream asta la fiecare pas. Cred că cel mai mult am suferit psihic. Fizic da….se vedea/auzea că mă chinui, că am respirația grea și toate cele, însă picioarele au ajuns să-mi tremure abia pe la ultimii 3 km (când deja eram foarte aproape de finish)…deci până atunci a fost îngrozitoare lupta mentală (”offfff„…în sus, ”offfff„ în jos, ”hai cu finish-ul”, ”haide!…..haide!….” – principalele vorbe de duh atunci când ne era urcarea mai grea) 

Ajunse în primul punct de control  la km 17.4 (cred că acolo am făcut cea mai lungă pauză), ne-am umplut recipientele cu apă și tras sufletul. Eu am avut ceva dificultăți în a pune înapoi în rucsac recipientul de hidratare cu 2 litri fresh de apă. Până aici cred că am consumat cam așa: 1 shot de magneziu, 2 litri de apă și un gel. Am făcut și vreo 2 opriri la râu, dar chiar nu mai știu pe la ce km. Ziceam ca idee de pauze si refresh.

Mergem mai departe, în călătoria lungă și grea ce bătea la ușă. Simona avea o „fițuică” pe care erau schițate momentele cheie ale traseului, deci ea era ”responsabilă” de a ne ține informate în legătură cu dificultatea traseului, iar eu eram cea care anunța când trecea fiecare km (ca la mijloacele de transport în comun: ”urmează stația x”; așa eram și eu: ”urmează km-ul y”).

Fițuica Simonei

Urmau vestita urcare abruptă până pe la km 21 (fie vorba între noi…cam toate urcările mi s-au părut ”abrupte” sau grele, cu mici excepții), apoi ceva urcări pe creastă care erau mai ”dulci”. Glumesc! nu a fost nimic dulce, nici măcar coborârile de la final :)).

Puncte cheie de pe durata urcărilor: vârfurile Pietrele Popii și Belia Mare. Peisajele…absolut superbe, ireale. Ne-am oprit de mai multe ori să facem niște poze și să filmăm un pic. Dar tot cu ochiul și sufletul se simțea mai bine magia oferită de munți. Iar noi eram fix acolo, în poveste. Cumva prindeam aripi, chiar dacă eram terminate de oboseală. Priveliștea minunată ne făcea să constatăm că merită efortul.

Analizând situația acum când scriu, eram chiar amuzante în suferința noastră. Am ajuns să ne încurajăm pe rând, la fel și cu demoralizatul. Era tot un sens giratoriu cu stări și acolo. Și așa a fost până la final, nu am avut stări constante, au alternat. Ba eram puternice, ba eram căzute. Partea bună a fost că ne completam. Le ”consumam” pe rând. 

Încă ceva amuzant de la urcări (amuzant acum, nu atunci :d), apoi trec la coborâre. De mai multe ori spuneam: ”asta cred că este ultima urcare, apoi …mai urma încă una, și încă una…” Și uite așa am ajuns la ultima urcare, spre refugiul Scoarța – ultimul punct de alimentare – km 28.65 

”Fițuica” Simonei ne anunța că urmează aproximativ 4 km de coborâre bruscă (pe Piciorul Bătrân), apoi coborâre lentă până la finish – km 37 (nu a fost nici lentă, nici dulce; așa simțeam noi atunci).

Eu îmi făceam planul în minte și îi spuneam Simonei că vom „rupe” pe coborâre, însă nu am avut cum. A trebuit să fim foarte atente cum călcăm, să nu ne accidentăm. Eu mi-am scrântit glezna dreaptă de vreo 4-5 ori și nu îmi permiteam să o mai fac încă o dată. Deja mă durea destul de tare. 

Simona era și ea atentă, așa că scopul nostru era clar: să terminăm cursa cu bine – nu ne mai gândeam nici la clasament, nici să scoatem sub 6 ore (la un moment dat ne-am gândit la asta, într-un moment al nostru de glorie și forță, nu mai știu de pe la ce km) 

Am avut mare noroc de bețe. Le-am folosit non-stop, de pe la km 10 până la final. Da, și pe coborâre. Mă sprijineam efectiv în ele când mă dezechilibram. Nu stau foarte bine la capitolul stabilitate și forță în picioare, deci bețele pentru mine sunt minunate, atât pe urcări (care mă rup), cât și pe coborâre (dacă e zona accidentată, cum a fost aici)  

Referitor la nutriție și hidratare, am consumat per total cam 5 litri și ceva de apă (am avut și 2 flask-uri de câte 500ml), 3 geluri, 1 shot de magneziu și 1 baton de cereale. Planul era de ceva mai mult, însă era un efort prea mare pentru mine să mă pot ține de el, așa că am dus-o și așa. 

După ce ne-am chinuit câțiva km buni pe coborâre, ne-am dat un refresh de apă (cred că era vorba de râul Berivoi), apoi am continuat traseul cu un fals plat pe drum forestier care ne-a terminat. Simțeam că nu mai puteam, dar mai aveam aproximativ 4 km până la finish. Dornice să ajungem mai repede am alergat km-ul 34 cam cu pace de 5 min/km, ceea ce era mult prea tare la momentul ăla pentru noi, așa că ne-am îngreunat și mai mult finalul de cursă.

Mai erau încă 3 de parcurs, eram atât de aproape de finish, și totuși atât de departe. Voiam să ne oprim. Ni se părea atât de greu să alergăm constant. Ne-am oprit cred ca 100 de metri, am constatat că mai rău facem (mie una îmi tremurau picioarele), așa că am decis să ne încurajăm, să tragem de noi și să alergăm făra alte opriri. 

Ultimul km până la finish l-am alergat iarăși un pic mai tare, cu ultimele forțe, iar când mai aveam cam 10 metri până la finish am schițat zambete de eliberare și fericire și ne-am luat de mână! 

A fost tare frumos! <3

După cursă

Imediat după ce am primit medalia de finisher, aud de pe fundal: „Ești pe locul 3!” – era prietena mea de la Cluj – Dana (era cu soțul ei – Marius, terminaseră înaintea mea cursa de 20km și mă așteptau la finish, dragii de ei) Nu îmi venea să cred! Eram pe locul 3 la categoria de vârstă. Mai bine de jumătate de cursă nu m-am mai gândit la niciun clasament, m-am gândit doar să termin și să am puterea să nu renunț, iar acum eram pe locul 8 la open, din 29 de fete (adică top 10, așa cum visam) – pentru mine este un rezultat excelent!

M-am trântit pe iarbă și mi-am tras puțin sufletul. Eram fericită, obosită, mulțumită. Am început să îmi revin și să dau semne. Vorbesc cu Robert și îi spun pe scurt cum a fost și cum mă simt. Eram euforică. Îi mulțumesc pentru toată susținerea de până acum și că a avut încredere în mine, a știut să mă îndrume mereu cu mult calm și profesionalism. E o persoană deosebită și un mare campion, așa că mă simt norocoasă că îmi este antrenor!

Am împărtășit bucuria și cu familia mea și câțiva prieteni, am mâncat ceva și am așteptat cu nerăbdare podiumul, care a fost și mai neașteptat, întrucât acolo am fost pe locul 1 la categoria de vârstă (nu știam de regula cum că participanții premiați la OPEN nu vor intra în clasamentul pentru categoriile de vârstă). Iar în cazul meu, cele 2 fete de pe locurile 1 și 2 (de la categoria mea de vârstă) erau premiate deja la open, așa că de pe locul 3, am ajuns pe podium pe locul 1! Oricum ar fi fost, eram pe podium, ceea ce este mare lucru pentru mine. Top 10 iarăși este un alt aspect foarte mulțumitor.

Rezultatul obținut a fost aproape de predicția lui Robert, și mult mai bun decât previziunea mea pesimistă.

Ca încheiere, mă bucur din plin de această experiență trăită la cote maxime, din care am de învățat, dar și de luat satisfacții și bucurii. Am întâlnit oameni tare faini și păstrez într-un colț de suflet fiecare amintire frumoasă.

A meritat tot efortul depus (atât la antrenamente, cât și în concurs) care acum face obiectul unei povești frumoase de care îmi voi aminti cu drag și care îmi dă aripi pentru viitoarele alergări.

Cauți un plan de antrenament?

Cosmina este eleva TrailRunning Academy din Martie 2020. Printre cele mai bune rezultate se numără: 5km în 20:03, 10km în 43 minute 54 secunde și un loc 8 la Făgăraș Rocks.

Poți ocupa și tu unul din locurile dedicate antrenamentelor personalizate.
Cosmina Jelea Alexandra

Cosmina Jelea Alexandra

Până să mă apuc serios de alergare eram o persoană destul de complicată. Acum tind să devin un om echilibrat, fericit și disciplinat datorită alergării.  
Publicat pe Lasă un comentariu

Peter Schuller. O prăjitură de alergător

Peter Schuller

Peter Schuller. O prăjitură de alergător

Pe 1 Noiembrie 2019, în Cluj, la Let’s Coffe l-am întâlnit prima dată pe Peter Schuller. Purta colanți negri de compresie, tricou alb tehnic și un zâmbet relaxat. Vasi, barista, i-a luat comanda întrebându-l dacă dorește „ca de obicei”.

În cafenelele de specialitate întâlnești deseori alergători care sunt niște rockstar-uri ai locului. Mi s-a întâmplat de cel puțin 4 ori să fiu într-o cafenea și în același timp o celebritate să fie în preajmă. Dar când un alergător intră, în colanți, să-și savureze cafeaua înainte de-o alergare, are mari șanse să fure toate privirile.

După ce a scanat locul, Peter m-a recunoscut. Vorbiserăm în urmă cu 8 zile la telefon pentru a-i face un plan de antrenament. Și-a luat dublul espresso și am intrat în vorbă. „Felicitări pentru locul 2 la UTMB și că motivezi oamenii să alerge! Te-am urmărit cu sufletul la gură la ultimele două UTMB-uri”, mi-a spus.

Atunci m-am lăsat să îl cunosc mai bine decât am făcut-o la telefon. Simțeam că el știe mai multe despre mine și ar trebui să echilibrez balanța. Peter este omul care își câștigă pâinea și desertul suflecându-și mânecile, aruncând un pumn de făină pe masă și făcându-le.

Pentru astăzi avea de alergat 10 kilometri (în 42 minute). Un antrenament „test”. Cu amabilitatea ce-l caracterizează m-a invitat, pe seară, la atelierul său pentru o degustare de prăjituri. A vrut să mă ducă dintr-un teren neutru într-un loc familial.

L-am privit în ochi și mi-am dat seama că este un om mânat de pasiune atât în alergare, cât și în job-ul lui. După doar câteva minute, mi-a arătat fotografii cu deserturile ce le gândește și execută. Mi-a venit în minte un singur cuvânt pe care am simțit nevoia să i-l silabisesc cu voce tare. IM-PE-CA-BIL. „Dacă aș alerga la fel de bine pe cât de bine arată deserturile astea, aș fi campion mondial”, mi-am spus. Câteva ore mai târziu aveam să mă și conving de cât de gustuoase sunt.

Peter este disciplinat. Asta se vede nu doar în prezența constantă la cele 6 antrenamente din timpul săptămânii, ci și în perseverența de care dă dovadă zilnic în pasiunea lui – cofetăria artizanală. A reușit în nici doi ani, de la a găti din propria bucătărie la a realiza peste 100 de produse și a învăța alte 70 de persoane cum să-și câștige pâinea cu propriile mâini.

A început prin a face torturi pentru cei apropiați, ca în cele din urmă să își deschidă, în același an în care i s-a născut fiul, Paul, un laborator de cofetărie – Iris Délice. Prin produsele pe care le prepară, Iris Délice dorește să ofere clienților nu doar deserturi, dar și o experiență inedită.

Peter „empowers people”. Scoate la suprafață partea bună a oamenilor. Are lucruri frumoase de spus despre persoanele cu care se înconjoară. Mi-a spus de soția lui că i-a îmbunătățit viața de 10 ori, de Alex – colegul lui de atelier – despre cât de bine se pricepe la asta, că e un geniu al prăjiturilor.

Nu l-am auzit să spună ceva negativ despre nimeni.

Cauți un plan de antrenament?

Peter Schuller este elevul TrailRunning Academy din Octombrie 2019. Printre cele mai bune rezultate se numără un semimaraton, în antrenament, în 90 de minute și un loc 7 la Bucovina Ultra Rocks4Summit.

Poți ocupa și tu unul din locurile dedicate antrenamentelor personalizate.

„Cea mai mare provocare 

este să ne reinventăm.

Când un atlet completează formularul de înscriere pentru a-i realiza un plan de antrenament, nu știu ce așteptări să-mi setez la rândul meu, pentru că nu vreau să îl dezamăgesc. Vreau să fiu realist și să-i acord suficientă încredere că obiectivele lui se pot îndeplini. Niciun vis nu este suficient de îndrăzneț.

Fiecare atlet are un entuziasm aparte la început, însă ceea ce contează este trăinicia acestui entuziasm. Cu alte cuvinte, nu contează la fel de mult cât ești de exaltat, cât contează cât de consecvent vei fi pe parcurs. E ca în dragoste – toate relațiile sunt frumoase la început, însă după 6-9 luni probabil că vei avea parte de căderea din rai.

Partea bună în relația „antrenor-atlet” este că după cel mult 1 lună de zile se poate vedea dacă relația va funcționa, dacă patosul se va menține. În dragoste durează mai mult. Ceea ce este admirabil la Peter, este că nu și-a pierdut deloc din avânt, chiar dacă a trecut prin antrenamente grele și a transpirat litri de sudoare.

Cu amabilitatea ce-l caracterizează, înainte să alerge cei 10km, la finalul discuției din cafenea, m-a invitat pe seară la atelierul său pentru o degustare de prăjituri. A vrut să mă ducă dintr-un teren neutru într-un loc familial.

Urma să schimbe complet meniul de la cofetărie, să îl reinventeze. Crede că e de datoria lui să facă asta. Doar așa simte o evoluție. Înainte de a fi cofetar-patiser se ocupa de aprovizionarea farmaciilor cu medicamente, iar acum continuă să facă mereu câte un pas în față, să inoveze la alterlier, de două ori pe an. 

Așa a ales să împartă cu mine ultimele prăjituri din „vechea colecție”. A dat un telefon și 5 prăjituri au fost puse la abatitor pentru degustarea ce urma să fie la 19 seara.

Am acceptat invitația. Urma să-mi dau seama că un plan de antrenament are foarte multe în comun cu prăjitura SACHER.

Contradicția stă la baza evoluției.

Când Peter a completat formularul de înscriere pentru a-i realiza un plan de antrenament, nu știam ce așteptări să-mi setez la rândul meu, pentru că nu voiam să-l dezamăgesc. Voiam să fiu realist și să-i acord suficientă încredere că obiectivele lui se pot îndeplini. Niciun vis nu este suficient de îndrăzneț.

Am stabilit că un obiectiv realist pentru următoarele 6 luni este un maraton în 3 ore 10 minute. Pentru asta mi-am propus să-i îmbunătățim personal best-ul de 10 km (de la 43:45 la 40:45) și personal best-ul de semimaraton (de la 1h45 la 1h30).

Fiecare atlet are un entuziasm aparte la început, însă ceea ce contează este trăinicia acestui entuziasm. Cu alte cuvinte, nu contează la fel de mult cât ești de exaltat, cât contează cât de consecvent vei fi pe parcurs. E ca în dragoste – toate relațiile sunt frumoase la început, însă după 6-9 luni probabil că vei avea parte de căderea din rai.

Partea bună în relația „antrenor-atlet” este că după cel mult 1 lună de zile se poate vedea dacă relația va funcționa, dacă patosul se va menține. În dragoste durează mai mult. Ceea ce este admirabil la Peter, este că nu și-a pierdut deloc din avânt, chiar dacă a trecut prin antrenamente grele și a transpirat litri de sudoare – vedeam asta în selfie-urile ce mi le trimitea la finalul antrenamentelor.

La cofetărie, Peter schimba complet meniul, îl reinventa. Crede că e de datoria lui să facă asta. Înainte de a fi cofetar-patiser, se ocupa de aprovizionarea farmaciilor cu medicamente, iar acum continuă să facă mereu câte un pas în față, să inoveze la alterlier, de două ori pe an.

Așa a ales să împartă cu mine ultimele prăjituri din „vechea colecție”. A dat un telefon și 5 prăjituri au fost puse la abatitor pentru degustarea ce urma să fie la 19 seara.

Am acceptat invitația. Urma să-mi dau seama că un plan de antrenament are foarte multe în comun cu prăjitura SACHER.

Laboratorul unei cofetării era pentru mine un teren necunoscut. Locul unde se nasc deserturile Iris Délice este pe Dumbrava Roșie nr.7 în Cluj Napoca, într-o casă ce pare mai degrabă a unei familii cu 2 copii decât locul de muncă a 6 angajați. Vitrina de la intrare, unde se expun prăjiturile comandate, este cea care dă de gol scopul locului.

Am intrat într-un hol mic unde se găsea o casă de marcat. Peter ne-a înmânat halatele începând cu prezentarea spațiului, a mașinăriilor și a câtorva măsuri de siguranță. „De cât timp sunteți aici?”, „Abatitorul spui că este ca un cuptor, dar care răcește?”, „ 5000 de euro, atâta costă?” Răbdător și amuzat de inocența întrebărilor, Peter nu a lăsat nicio piatră neîntoarsă.

Dintre prăjiturile pe care le-am mâncat în acea seară „Sacher” i-a atras atenția alergătorului din mine pentru că este prăjitura cu 7 straturi, ce sunt aranjate în funcțe de densitate și intensitate – jos cel mai crocant, sus cel mai moale. M-am întrebat de cât timp e nevoie să se ajungă la produsul final, câte teste eșuate au fost în spatele prăjiturii executate perfect? Câte degustări?

Și straturile unui plan de antrenament se fac în funcțe de intensitate, calitatea și cantitatea kilometrilor.

Primul strat al prăjiturii, de sus în jos, este o glazura de cacao Valrhona, ce are gust intens de cacao și culoare caldă de mahon. Mi-a plăcut atât de tare, încât mi-am spus că am mâncat cacaoa greșită toată viața mea.

Primul strat al planului de antrenament, pentru a-l face un alergător mai rapid pe Peter, dar și pentru îmbunătățirea tehnicii de alergare, a fost clădit în principal din antrenamente de viteză – repetări pe distanță scurtă. În această primă etapă, Peter mi-a trimis video-uri cu tehnica lui de alergare; astfel, mi-am dat seama că își folosește brațele foarte puțin, din lipsa de forță a brațelor, abdomenului, pieptului și că stă prea drept, vertical, poziția corectă de alergare fiind în ușoară cădere, aplecat către înainte. Făcea asta dintr-o dezvoltare insuficientă a musculaturii lombare și a fesierilor.

Al doilea strat al prăjiturii, puțin mai dens, este din cremă supreme de ciocolată Inaya 65% și Alnuga 41%. Pe lângă gustul intens de cacao, găsești un echilibru perfect între gustul amărui și notele citrice.

Pentru al doilea „strat” al planului am stabilit un baseline, un punct de plecare. Peter a dat „teste” pe distanța de 5 km, respectiv de 10 km pentru a putea măsura progresul în viitor. Testele au și efect de creștere a moralului. El a văzut cum, în nici 3 luni de antrenamente, a ajuns pe distanța de 21 kilometri de la 1 oră 45 minute la 1 oră 30 minute.

Al treilea strat al lui Sacher arată ca o fâșie foarte subțire de înghețată. Este făcut din cremă Namelaka cu ciocolată albă Zephyr și bucăți de caise deshidratate.

Al treilea strat al planului a fost făcut din sudoare în sala de forță. Peter și-a făcut abonament la sală și a pus întrebări legate de exerciții. Am urmărit creșterea fitness-ului general, dar și a forței specifice cu exerciții simple, dar eficiente – rutine în care am încorporat exerciții cu greutatea corpului, dar și îndreptări, genuflexiuni. Și exerciții cu kettlebell-ul. Multe.

Al patrulea strat, centrul prăjiturii, ce-i dă și numele, Sacher, este un blat umed cu migdale, insiropat cu un sirop de cacao și lichior Grand Marnier.

Al patrulea strat a fost din antrenamente de durată mai îndelungată cu pulsul în zona pragului lactic (zona în care ficatul reintroduce acidul lactic organism, transformându-l în energie). Am urmărit eficientizarea corpului – întărirea simultană a sistemului cardiovascular și a musculaturii. Acum, aceste două trebuie să lucreze împreună pentru întârzierea absorbției de acid lactic. Cu cât corpul asimilează mai puțin acid lactic în timpul efortului, cu atât performanța este mai mare.

Al cincilea strat este făcut din gem de caise. „Ce caută gemul de caise?”, „De ce nu gem de căpșuni?” El este cel care face legătura cu stratul superior, iar blatul Sacher merge mână în mână cu gemul de caise.

Al cincilea strat al planului a fost ca un text ce trebuie citit printre rânduri. Au fost zile de antrenament ușoare, (05:30/ km, puls sub 135 bpm ) pentru ca în zilele solicitante Peter să poată trage tare.

Al șaselea strat este un ganache de ciocolată Inaya 65% și cacao Valrhona.

Al 6-lea strat a fost axat pe acordarea unei zile complete de pauză în care Peter a ales să meargă săptămânal la un fizioterapeut. Este ziua în care simte un restart.

Ultimul strat este un blat crocant cu migdale.

De la prima mușcătură a prăjiturii simțeai cum dinții străbat toate straturile. Și cum papilele gustative sunt stimulate pe toate părțile.

În plus, urma noua colecție. În acest domeniu, inovația este succesul.

Rețeta planului, ca și cea a prăjiturii, a trebuit adaptată. Au fost și zile prea solicitante, zile în care corpul lui nu se recupera suficient sau zile în care nu se odihnea.

Atât în fața planurilor de antrenament, cât și în fața unei rețete de prăjitură, trebuie să rămâi onest cu tine. Nu ai cum să grăbești drumul către succes, nu ai cum să te păcălești sau să trișezi.

După degustare am zâmbit larg, admirativ. Zâmbetul satisfacției este moneda de schimb și un punct comun ce-l împărtășesc cu Peter – el voia să mă vadă că mănânc cu poftă și că zâmbesc, eu că transpiră și că la final îmi primesc replica ce mă recompensează*„a fost greu, dar foarte fain”*!

„Când aud cuvântul „succes”, mă gandesc la senzatia ce o am după un antrenament reușit sau după un concurs unde am atins ce mi-am propus.”

Interviu Peter Schuller

Maestru Cofetar la Patiseria Iris Délice,
plan de antrenament TrailRunningAcademy din 01.10.2019

Cu ce prăjitură ți-ai începe ziua lângă un dublu espresso, Ethiopia?

De obicei nu mănânc nimic lângă o cafea de specialitate, pentru că îmi place să descopăr toate aromele cafelei, fără să fiu influențat de alte gusturi. Dar dacă ar fi să aleg să mănânc ceva lângă un espresso Ethiopia, aș alege checul nostru cu banane sau croissantul nostru cu unt.

Cu ce fel de mâncare le-ai recomanda alergătorilor să facă carb loading?

Cred că acest lucru este destul de subiectiv, având în vedere că avem metabolism diferit; la mine funcționează bine orezul și produsele noastre de patiserie, care sunt ușor digerabile, având în vedere că procesul de producție (dospire lentă) facilitează acest lucru. Dacă ar fi să fac o recomandare, aș spune să aleagă întodeauna mâncare făcută din materii prime de calitate, carbohidrați simpli, ușor digerabili, combinate cu o cantitate mai mică de grăsimi saturate.

În ce fel te-a ajutat alergarea în cofetăria artizanală?

Alergarea mi-a arătat cât de importantă este alimentația. În ultimele 6 luni am învățat și mai multe despre metabolism, biochimie și cum folosește și transformă corpul nostru mancarea în energie, ce ajută și ce îngreunează acest proces.
Acest lucru m-a ajutat să creăm produse care să fie nu numai gustoase, dar să și ajute corpul în acest proces, folosind combinatii echilibrate de macronutrienți.

Care e ultima prăjitură ce ai gătit-o pentru familie?

🙂 Sună ciudat, dar familia mea nu este un fan deserturi. Lor le plac lucrurile simple – gogoși, clătite sau croissant cu unt. Dar ultima dată am adus acasă o selecție de deserturi pe care am facut-o pentru cutii de weekend și spre surprinderea mea au gustat din fiecare 🙂

Ce te face pe tine un alergător diferit față de alți 99% dintre alergători?

Nu cred ca sunt un alergător special, dar faptul ca mă antrenez după un plan foarte bine structurat, că sunt perseverent și atent la orice detaliu ce îmi semnalează corpul, mă face să evoluez mai repede.

E vreun obiectiv (de timp sau câștigarea unei competiții) ce l-ai atins mai repede decât ți-ai fi imaginat?

Acum 6 luni nu am crezut că într-un timp așa de scurt o să ajung să alerg un semimaraton în 1:30. Concurs nu am câștigat, dar mi-a plăcut foarte mult senzația când am alergat în top 20 alergători la concursuri.

Ce știi acum și ți-ar fi plăcut să știi și acum 5 ani și crezi că ți-ar fi făcut viața mai ușoară legat de alergare?

Practic toate lucrurile învățate în ultimele 6 luni :), dar sincer să fiu, aș lăsa totul așa cum a fost. Eu cred ca totul se întamplă în viață la momentul potrivit, nu aș schimba nimic din trecut. Făcând greșeli, învățăm să apreciem lucrurile importante și de folos.

Care e piesa de echipament ce ți-ai cumpărat-o în ultima lună?

Kettlebell-ul.

Care e nemesis-ul tău? Ultimul obiectiv? Ce fac oamenii care au atins obiectivul ce-l visezi și tu nu faci încă?

Un obiectiv al meu ar fi să pot alerga cu timp decent la concursuri de trail renumite, în locuri frumoase (de ex: MIUT, UTMB) – anul acesta cel mai mare obiectiv este OMT100. Eu simt că am început să fac toate lucrurile ce trebuie făcute, diferența stă în timp. Și cred că e important să rămân perseverent.

Care e achiziția (echipament) ce ar trebui să existe în dulapul fiecărui alergător, dar foarte puțini îl folosesc, fie că nu-i cunosc beneficiul, fie că n-au auzit de el?

Dacă pornesc de la mine, cred că un capitol important și neglijat de destul de multi alergători este recuperarea. La acest capitol este de nelipsit o saltea de yoga, foam roller și ulei/sare de magneziu.

Care sunt alergatorii fun de urmărit pe social media?

Nu stiu dacă există o listă oficială cu alergători de urmărit, dar parerea mea este că trebuie să învățăm de la cei mai buni. Eu îi urmăresc pe Robert Hajnal :), Pau Capell, Xavier Thevenard, Jordi Gamito, Kilian Jornet.

Ai vreun antrenament preferat?

Toate antrenamentele îmi plac 🙂

Care crezi că e recordul din alergare cel mai greu de doborât?

Până la urmă, toate recordurile sunt greu de doborât, dacă vorbim de recorduri personale. Dar dacă facem un plan bine structurat, ne focusăm pe ceea ce avem de făcut și punem osul la treabă, o să avem o șansă foarte mare să reușim.

Există un domeniu al vieții tale despre care ți-ar plăcea să ți se ia interviu, pe langă cel de alergare?

Aș vorbi cu mare drag despre domeniul în care activez, cofetărie/patiserie.

Cine e prima persoană care îți vine în minte atunci când auzi cuvântul SUCCES?

Nu imi vine în minte o persoană anume. În schimb, când aud cuvântul succes, mă gândesc la senzatia ce o am după un antrenament reușit sau după un concurs unde am atins ce mi-am propus. Mă gândesc la întregul sistem din spatele reușitei, la oamenii care îmi arată ce am de făcut și mă ajută să reușesc – antrenorul Robert, nutriționista Carmen, fizioterapeuta Mădă și, bineînțeles, familia mea care mă sprijină în acest sport. Cred în puterea echipei, în orice domeniu din lume. Singur nu poți face multe, dar când ai o echipă, poți să faci lucruri frumoase.

Peter Schuller - Iris Delice

Degustare Prăjituri Iris Délice

Ultimele prăjituri din meniul presuprematism

„Cred în puterea echipei, în orice domeniu din lume. Singur nu poți face multe, dar când ai o echipă, poți să faci lucruri frumoase.”

Cauți un plan de antrenament?

Peter Schuller este elevul TrailRunning Academy din Octombrie 2019. Printre cele mai bune rezultate se numără un semimaraton, în antrenament, în 90 de minute și un loc 7 la Bucovina Ultra Rocks4Summit.

Poți ocupa și tu unul din locurile dedicate antrenamentelor personalizate.