A funcționat excelent planul de nutriție stabilit cu Robert, gelurile Maurten și-au spus cuvântul, de asemenea și planul de hidratare a fost calibrat la perfecție, am plecat cu 1 litru de apă și am avut suficient cât să ajung la fiecare checkpoint( la o temperatura medie afară de 15-18 grade, dacă temperatura crește peste 20-25 grade, cred că trebuie suplimentat cu plosca rucsacului). A mai funcționat și echipamentul avut și decizia să alerg doar în tricou și pantaloni scurți încă de la începutul cursei deși temperatura la ora aceea era de 8 grade.
Planul de antrenament a funcționat cum trebuie și datorită diversității puse de Robert, am putut susține un ritm decent pe zonele de plat și de gradient moderat( urcare și coborâre).
Am ajuns la concluzia că acei gummy bears de la Haribo trebuie să existe în viață mea în fiecare rucsac pregătit pentru ultra runs, pe lângă ciocolată neagră topită printre nuci și alune, mi-au uns sufletul fix când aveam nevoie mai mare de încurajare emotionalo-psihologică.
Că să nu uit, pentru mine cea mai excelență decizie a fost de a folosi ciorapi cu degete Injinji, împreună cu crema anti frecat între degete toate astea băgate într-un extra fabulos Salomon Ultra Glide, care și-a făcut treaba cu atâta minune încât nu am nicio bătătură, nicio bășică, nicio unghie neagră, zero dureri de piele la tălpi și picioare.

Nu a funcționat subsemnatul, a cărui vină este în totalitate pentru orice n-a mers cum trebuie.

În primul rând cel mai important lucru e că nu mi-am antrenat mușchii de la picioare suficient de mult pe urcări și coborari, și oricât am încercat eu să evit sala de sport, mi-am dat seama că nu am cum, trebuie să merg acolo pentru toate exercițiile specifice fiecărui mușchi.
Și din faptul de mai sus, a rezultat o deficiență majoră pe urcări și coborari.
Deși am început bine cursa și am ținut ritmul destul de bine pentru primii 20 km ( primii 50-70), la primul deal foarte abrupt am început să pierd teren și să fiu depășit de cei din spate.
Și asta nu ar fi fost o problema în sine dar din acest punct până la finalul cursei am fost depășit constant de alți alergători, depășit în orice fel de condiții, fie urcare, coborâre sau plat.
Și în toată perioada asta, de la km 20 până la final, am simțit că sunt cu mușchii la limita, mai mult nu voiau orice aș fi încercat să fac.
Altă problema majoră cred că a fost greutatea echipamentului, și e clar că sunt multe decizii de luat pentru a eficientiza greutatea totală, începând de la trekking poles, acum am unele de 300 grame în total, ori renunț de tot la ale folosi ori caut unele și mai ușoare.

Voi începe lucrul la sala de sport ptr picioare și trunchi, fără așa ceva nu cred că pot debloca următorul nivel la care aș putea fi.
Alt pas ar fi schimbarea echipamentului în ideea de al eficientiza, redus greutatea și numărul de lucruri luate la mine (fără schimbi de haine termice, baterie de rezervă , plosca de apă, etc)
Alt lucru care trebuie schimbat este nutriția, să fac un plan strict de ce, cum, cât, când mănânc, plus fără băuturi alcoolice cu o săptămâna înainte de cursă.

Cel mai greu moment a fost după o lungă urcare interminabilă, cu ploaie, vânt și ceață, și chiar și când am ajuns în vârful muntelui, tot am simțit deznădejdea supremă, fiind cu ceva probleme la stomac, mâinile înghețate și față biciuită de vânt cu stropi de apă reci.
Am găsit un colț adăpostit cât de cât de vânt, m-am așezat, am deschis un baton de alune cu ciocolată care mi-a mai dat o liniuță la viață, între timp parcă începeam să simt și degetele și am zis să continui, stătusem deja 2 minute.

Sincer să fiu nu am știut niciodată unde și când a fost jumătatea cursei, de teamă nu m-am uitat niciun moment pe timp și kilometri, de frică să nu-mi spună că mai am 1000 km.
Dar starea mea generală era stabilă deși cu mușchii de la picioare foarte încordați, foarte împietriți și care cu greu voiau mai mult decât ritmul actual.
Dincolo de picioarele împietrite, nicio problema avută la nicio altă parte a corpului, fără probleme de respirație, și asta m-a ofticat cel mai tare, că doar mușchii de la picioare nu mă lăsau să merg mai repede.

Nu voi mai lua plosca de apă, nici trekking poles, nici schimburi termice, nici protecții ptr pietre împrejurul adidasului, nici baterie de rezervă.
Geacă waterproof e de departe cea mai importantă piesă de echipament, bineînțeles pe lângă adidași și ciorapi.
Excelente bidoanele de apă Salomon, dintre care una dintre ele cu filtru de apă, bună decizie!

10

9

La această cursa am ajuns într-un mod absolut firesc din dorința de a ajunge să concurez la UTMB cel puțin la cursa CCC.
De anul acesta schimbându-se metodă de selecție la UTMB, necesitatea de a avea acele running stones obținute la curse de calificare, cu ocazia această am ajuns la acest Ultra Trail Snowdonia by UTMB, singură cursa de calificare din UK, și cum eu locuiesc aici a fost un no brainer să mă înscriu.
Toate bune și frumoase, Robert mi-a spus să-mi organizez două ture de recunoaștere al traseului, câte o jumătate de traseu la fiecare tură.
Am făcut prima tură, mi-am selectat jumătate de traseu, am terminat și tură într-un timp foarte decent, așa încât mi-a dat o încredere falsă că pot duce tot traseul foarte ok și am luat decizia că tură a două nu o voi mai face acolo cu cealaltă jumătate de traseu( proastă alegere pentru că a două jumătate era de fapt cea mai grea).
Ajunși în prima seară a evenimentului în ziua în care avea loc startul la cursa de 165km, o vreme absolut oribilă, încât după 10 ore de la începerea cursei, organizatorii au luat decizia foarte grea dar înțeleaptă de a opri cursa, lucru ce m-a panicat teribil în ideea să nu cumva să anuleze și cursa mea de a două zi.
Din fericire bărbosul din văzduh a ținut cu mine și vremea a două zi a fost fără de ploaie sau cel puțîn așa vedeam cu ochii în dimineață respectivă.
La startul cursei am făcut ce face fiecare alergător, am spionat pe toți ceilalți să văd ce echipament au, ce adidași au, m-au făcut să mă îndoiesc de 200 de ori de alegerile personale dar în fine, am trecut și peste asta.
Pornește cursa, încerc să mă abțin în a alerga foarte tare, să nu mă consum prea timpuriu, deși menținând un ritm decent și aproape de plutonul fruntaș.
Fast forward 20 km mai târziu și un checkpoint, știam că vine un deal interminabil, cu multiple vârfuri false, un deal dintr-ăla nemernic care te amăgește că cică “gata boss, aici e vârful” da’ de unde?
Aici am început să pierd teren și să fiu depășit de cei din spate, situație care a continuat până la sfârșitul cursei.
După dealul asta nesfârșit a urmat o coborâre abruptă încât talpicii din adidași s-au strâns în față încât mă enervau la alergat( notă mentală, de lipit talpicii de talpa)
După coborârea asta, a urmat o altă coborâre pe o potecă prin pădure cu nămol până la genunchi, nămol că ciocolată, am zis că rămân acolo cu tot cu Injinji, Salomon și labele piciorului cu totul.
Am ajuns la checkpoint care mi-a mai dat o liniuță la viață după coborârea asta aprigă, m-am spălat pe picioare, adidași, ciorapi și am așezat talpicii, și aprovizionare full, știind că va urmă partea cea mai dificilă, o urcare de jos până în vârful muntelui, acea urcare la care nici nu vrem să ne gândim.
Pe la jumatea urcării, a început să plouă împreună cu un vânt rece de pe versant și ceață, absolut oribil, eu mă știu cu probleme de circulație la extremități, evident că mi-au înghețat degetele de nu le mai simțeam.
După o urcare lentă și chinuitoare, ajung în vârf total demoralizat și fără niciun chef să mai fac ceva( se adaugă un discomfort la stomac).
Fast forward după alte trei urcări și alte trei coborari de pe același munte din toate direcțiile posibile, am ajuns la coborârea finală, o coborâre lungă de 7 km.
Printre alte dorințe ascunse ce nu vreau să mai experimentez este să merg/alerg pe poteci montane cu lespezi cu diferența de nivel între trepte de juma de metru, e absolut chinuitor ptr picioare, plus potecile aranjate cu pietre de un diametru de minim 10-15 cm, îți fuge piciorul printre ele în toate direcțiile, nu știi cum să aterizezi piciorul pe așa ceva.
Și de aici începe o coborâre lentă pe zonele mai abrupte cu încercări de sprint pe zonele mai plane.
Dar ce mă oftic cel mai tare e faptul că doar mușchii de la picioare m-au ținut pe loc, că să fiu mai precis, mușchii utilizați la urcare, respectiv și mai ales cei pentru coborâre.
Cea mai mare lecție din acest run este să mă antrenez pentru coborari cel mai intens, vreau să pot să zbor la vale, precum îi vedeam pe cei care m-au depășit.
Finalul a fost frumos, a fost că o ușurare imensă a sfârșitului unui mare efort și a unei neputințe de a putea alerga mai repede fie pe urcare, fie pe coborâre.
Am tras multe lecții și multe concluzii și singur am ajuns la ideea că nu merge cu “ei lasă că merge și fără aia”, ei bine nu, trebuie disciplină de fier și antrenat absolut tot corpul, începând cu creierul.
Cu aceste lecții sper să atac altfel următoarele 3 luni care mă despart de alt eveniment UTMB din Nisa, la cursa de 100 km.