MSG Apuseni a fost cea mai mare distanță parcursă vreodată de mine până acum cu propriile picioare, detronând fostul record de "doar" 48km la Bucovina Ultra Rocks.
Spre deosebire de BUR unde m-am antrenat „după ureche", aici am avut șansa sa fiu elevul lui Robert Hajnal.
La început m-au mirat un pic antrenamentele deoarece nu mi se păreau pentru elevație. Dar după doar 2 luni de antrenament am mi-am luat inima in dinți si am participat la Ultra MSG Apuseni.
Despre emoțiile dinainte nu are rost sa vorbesc, ca probabil toți trecem prin ele prima oară, poate si a doua sau a treia. La start m-am simțit ca atunci când eram copil si îl așteptam pe Moș Crăciun.
Cadoul era chiar startul și faptul că am avut curajul să fiu acolo.
Pe traseu nu-mi aduc aminte tare multe din timpul nopții, doar ca eram atent la nutriție si încercam sa fiu foarte atent la potecă deoarece frontala mea nu era cea mai adecvată pentru alergare.
Am gafat un pic la primul punct de hidratare deoarece aveam impresia că este punct și la km 19. Și când am văzut punct la km14 am zis ca nu trebuie sa mă opresc că mai am apă si sunt ok și următorul punct la la km19.
Prostia pe care am făcut-o a fost sa nu întreb la cați km este următorul punct. Când am ajuns pe la km 20 mi-am dat seama că nu e bine ce am făcut.
Norocul meu a fost un izvor pe la km 22 sau 23 unde am umplut flask-urile si m-am răcorit un pic. După asta la fiecare punct aveam aceiași întrebare: „Câți km sunt până la următorul punct?” plus mi-am „imprimat” pe creier să nu mai fac greșeala asta vreodată și să nu studiez traseul și punctele de hidratare cum trebuie.
O data ce a răsărit soarele si am ajuns si in basecamp am renunțat la frontală, m-am schimbat, am băut mai multe pahare cu o supa grozavă (sau poate era doar foamea care își spunea cuvântul). Lipsa experienței și-a spus cuvântul și aici. Am stat un pic mai mult decât trebuie până mi-am aranjat batoanele și gelurile in rucsac, până am mâncat și am fost la baie. Dar am plecat cu forțe proaspete.
De aici s-au schimbat un pic lucrurile. Traseul nu a mai fost atât de alergabil ca în prima jumătate și a intervenit un pic frica. Mă temeam că nu voi putea să îl duc până la capăt. Știam ce dureri am suferit pe la km 46 la Ultra Rocks și așteptam cu frică urcările.
Dar pe măsură ce timpul trecea și km rămâneau în spatele meu mi-am dat seama ca durerile respective nu vor veni. Sau daca vor veni, vor veni muuuult mai târziu.
Așa că am încercat să trag in continuare și să nu o las pe Irina Stoica să se îndepărteze. Am uitat să scriu la început, dar 95% din cursă am fost umbra ei. Cunoscându-i stilul și antrenându-ne de multe ori împreună îmi propusesem să țin pasul cu ea prima jumătate, iar după măcar încă 2 km, încă 5.
Pe drumurile prin iarba înaltă ori am fost pișcat de vreo insectă, sau am atins ceva plantă gen iederă, deoarece pe la km 72-73 simțeam cum mușchiul tibiei de la piciorul drept începe să nu mai funcționeze corect și să nu mai pot împinge cu el normal în pământ. Am continuat și la primul izvor întâlnit am spălat tibia și am răcorit-o. Am văzut că e un pic mai roșie decât cea a piciorului stâng, dar am continuat.
Deja pe la km 77 durerea începea să fie mai puternică dar știind ca mai sunt doar 10km și tot fiind urcări am folosit foarte mult bețele și am încercat să concentrez împingerea în piciorul stâng. Când am ajuns la ultimul punct de hidratare deja in capul meu își făcea loc gândul abandonului. Durerea era acum una generala, mușchii nu mai voiau să asculte, creierul mă certa că îmi torturez corpul și mă amenința cu “shut-down”.
Norocul meu a fost un voluntar, care ca toți ceilalți de pe traseu m-a încurajat, dar pe lângă încurajări mi-a spus că sunt undeva în top 15. Când am pornit cursa tot ce voiam era să o termin și poate chiar POATE să zic așa sa fiu în primii 50 din 65 de înscriși. Când am auzit in că aș putea să termin în primii 15 n-am mai stat.
Am umplut doar un flask și am plecat. Mai erau vreo 600m de urcare, urcare pe care nu am mai simțit-o. Sus la un punct foto cred voluntarii mi-au spus ca mai sunt 1.8km de vale până la finish. De aici am alergat. Abia după finish am văzut ca am reușit chiar pace de sub 5 pe ultimii 600m. După 12h 49m și 27 am trecut finișul m-am prăbușit. Dar durerea dispăruse. Si-a făcut loc gândul că mi-am depașit limitele, limite care credeam că nu pot fi depășite. Înainte de cursă speram la un timp între 15h și 15h 30m.
După ce m-am ridicat m-am dus să văd panoul. Am văzut rezultatul afișat si poziția pe care terminasem. Nu-mi venea să cred. Nu au fost mulți alergători, dar reușisem cumva să termin pe locul 12! După ce mi-am tras sufletul am plecat spre cabana unde eram cazat. Tot corpul mi-a mulțumit că am oprit tortura și că îi dau în sfârșit odihna pentru care a trebuit să lupte. Am adormit imediat.
A fost un somn ca in copilărie. Un somn care deși scurt mi-a încărcat bateriile repede. Am mâncat ceva dulce și am plecat înapoi spre start.
Voiam să fiu acolo lângă ceilalți alergători care au suferit pe traseu și alături de care probabil voi suferi din nou pe alte poteci.
P.S. Tibia de la piciorul drept a doua zi devenise roșie și caldă.
Dar cu gheață și cremă recomandată de dermatolog am îngrijit piciorul. Sper să se vindece repede.
Mai sunt poteci ce trebuie străbătute.
Mai sunt dureri ce trebuie simțite.