Devino membru activ TrailRunning Academy

Ai acces la toate articolele. Gratuit primele 15 zile. 

Feedback post-curse Daniel Ieray

Curse

Daniel Ieray

 

„Mai sunt poteci ce trebuie străbătute.

Mai sunt dureri ce trebuie simțite.”

Bucovina Ultra Rocks 110k

Detalii cursă

Data cursei : 2022-07-29
Distanța și diferența de nivel : 6500
Locul obținut: 11 open 9 categorie
Timpul Realizat: 21h25m

Ce a funcționat la cursă?

Nutriția nu a funcționat decât 60-65%.
Ultimele 7 ore am „funcționat” doar cu 3 portocale și maxim 1l de apă.

Ce nu a funcționat // Ce probleme ai întâmpinat?

Am atins ceva plantă sau m-a pișcat ceva de picior și pe ultimele 2h30 tibia de la piciorul drept s-a înroșit și mușchiul părea că se contractă și nu îl mai pot folosi.

Durerea din timpul cursei. Nu știu încă să "atac" zonele din cursa.

Mă entuziasmez prea tare pe plat și vreau să trag și nu-mi rămâne destulă energie pentru urcări.

Ce facem la următoarea cursă, sau până atunci, pentru a evita problemele avute?

Nu știu dacă mai vreau o asemenea cursă (cel puțin momentan). Probabil antrenamentele mai lungi și mai multă pregătire pe trail.

Care a fost cel mai greu moment al cursei și cum ai trecut peste?

La km 88 când pur și simplu nu am mai putut. După ce am lăsat tot echipamentul jos și m-am întins pe iarbă mi-am revenit un pic.

Am păcălit și corpul că abandonez când văd următorul punct, dar cel mai probabil oprirea totală pentru câteva minute a ajutat cel mai mult.

Ce ți-ai spus când ai ajuns la jumătatea cursei, care era feeling-ul, starea ta generală?

La jumătate eram ok. Trecusem peste primul hop al nutriției și părea că totul va merge uns.
Starea generală era bună.

Ce piesă de echipament nu o vei mai lua la următorul concurs, ce piesă de echipament a fost foarte utilă la acest concurs?

 Șorțul pe care l-am avut mi-a făcut niște iritații groaznice deci cu siguranță nu-l voi mai folosi la cursele lungi.
Bețele au fost foarte utile pe urcări dar și pe coborâri.

Cât de mulțumit ești de procesul de antrenament până la cursă?

9

Cât de mulțumit ești de rezultatul obținut?

10

Spune-ne povestea cursei:

Să începem cu începutul.

După primul meu ultra maraton din mai (cel din Apuseni) am fost numit nebun de mulți prieteni și probabil, că orice alergător de anduranță am luat-o că pe un compliment.

Problema mea e că mi-a plăcut atât de mult încât am vrut să fiu și mai nebun. Și cum poți fi mai nebun? Alergând o cursă mai lungă și cu mai multă elevație.

Așa că m-am înscris la Bucovina Ultra Rocks 110k. Antrenorul meu (Robert Hajnal) m-a avertizat că urcările sunt lungi și incomparabil mai grele decât cele din Apuseni, dar când ești căpos … ești până la capăt.


Pe 29 iulie înainte de miezul nopții eram pregătit la start alături de alți nebuni să ne luptăm cu oboseală, distanța și fiecare cu proprii lui demoni. Prognoza meteo nu arăta deloc bine, dar ce nebun se uită la prognoze? Am luat startul pe o ploaie măruntă pe muzică celor de la Bucovina. Toată cursa am parcurs-o alături de Irina Stoica deoarece ne antrenăm împreună (în plus Sorin, soțul ei, urmă să ne aștepte în unele puncte de control de pe traseu).
Primele 4 ore am mers foarte bine (urcarea pe Rarău și coborârea în Slătioara), dar din păcate acolo ceva s-a rupt. Din dorința de a fi mereu în formă am consumat mai mulți carbohidrați decât aveam nevoie (poate chiar prea mulți) și stomacul s-a supărat și s-a întors pe dos.

A două urcare pe Rarău a fost mai dificilă pentru că nu mai puteam consumă nici un gel. Când am ajuns sus, pe Rarău 2, am reușit să păcălesc stomacul să primească un piure de fructe și totul a părut că revine la normal. Deja în coborârea spre Zugreni am reușit să iau din nou geluri și să mă pregătesc mental și fizic pentru urcarea de pe Pietrosul Bistriței.

Aproape de vârf orizontul a devenit negru și se auzeau tunetele în depărtare. M-am făcut că nu le aud și am continuat. Problema e că eu am ignorat furtună ce era pe cale să înceapă, dar ea nu ne-a ignorat pe noi. Cum am ieșit pe creastă a început o ploaie torențială însoțită de descărcări electrice și mai și suflă un vânt de simțeai că îți iei zborul. Nu aveam unde să ne adăpostim așa că am pus foițele de ploaie și am continuat. Pe coborârea spre Ruscă furtună s-a oprit iar noi am coborât atenți pe potecile și pietrele ude. În Rusca am luat haine uscate, am mâncat o supă de pui și mă pregăteam de prima urcare spre Giumalău.

Evident nu mult după ce am început urcarea a început din nou să plouă (doar aveam haine uscate). După aproape 13 ore am ajuns pe Giumalău. Cât timp voluntarii din punctul de control mi-au umplut flask-urile cu apă eu am scos niște pietricele din papuci și m-am îngrozit de cum arătau picioarele. Le-am băgat repede înapoi în papuci și m-am ridicat (ca un moș sprijinindu-mă în bețe) și am plecat spre Valea Putnei. Jos în Valea Putnei am mâncat ceva și am pornit din nou spre Giumalău. Pe urcarea spre Giumalău ceva nu a mai funcționat. Din nou stomacul meu se revoltă, dar de dată asta n-am mai reușit să-l păcălesc cu nimic, nici măcar apă nu o mai acceptă. Am continuat tot căutând cu ochii vârful unde poate voi reuși să păcălesc stomacul din nou. Dacă în Valea Putnei era frumos afară aici deja au început să vină avertizările de vreme extremă și norii ce mă înconjurau erau din ce în ce mai negri. După aproape 2 ore în care nu am băut nici apă aproape de vârful Giumalău după 88 de km de chin corpul a hotărât să între în shutdown. Eram atât de aproape de check-point (maxim 7-800m), dar în același timp atât de departe. Am pus bețele jos, am dat jos rucsacul, am dat jos și foița de ploaie (cu toate că deja începuse din nou ploaia) și m-am întins pe iarbă verde. I-am zis Irinei să continue deoarece eu aici voi rămâne cel puțîn o vreme. Am scos telefonul și am sunat-o pe Cristina, soția mea, să-i spun că pentru prima oară în viață abandonez. Nu mai țin minte exact ce mi-a spus dar am “simțit” îngrijorarea în glasul ei. I-am zis că trebuie să închid și că o voi sună după ce abandonez dintr-un loc ferit de ploaie și vânt. Întins pe iarbă și privind norii negi am realizat că nu pot rămâne așa mult timp așa că m-am ridicat și m-am echipat din nou. Spre surprinderea mea Irina mă aștepta câțiva metri mai încolo. Mi-a zis că îi este frică să continue prin furtună cu descărcări electrice. Nu știu dacă a spus asta pentru a mă motiva sau dacă era adevărat. Am continuat spre vârf unde am ajuns în câteva minute. Aici am reușit și am mâncat 2 portocale, dar apă tot nu am reușit să beau. Știam că în Transrarău ne asteaptă Sorin și m-am gândit că mai pot merge cam 6km până la el unde să mă retrag și să opresc tortură. Ploaia era din ce în ce mai puternică, dar am simțit că prind puteri și că poate voi reuși să ajung la finish. Când ne-am întâlnit cu Sorin l-am rugat pe el să o anunțe pe soția mea că voi încerca să termin cursa deoarece plouă afară și nu voiam să mai scot telefonul. O motivație în plus a fost că în timp ce vorbeam împreună cu el a trecut pe lângă noi o Bestie (Titus Ablorh participant și câștigător la cursa de 180k). M-am ridicat din nou și am continuat cu urcarea spre Stâna Transrarău. Aici vântul era atât de puternic și picăturile de ploaie atât de mari încât fiecare picătură ce lovea corpul părea o lovitură de bici. Cu greu am ajuns la punctul de control de la km 95. De aici urmă doar coborâre și înainte de final urcarea de aproape 400m de pe Runc. Cu gândul la finish am mers pe coborâre că la marș, deoarece picioarele deja erau supărate că le-am păcălit din nou după ce le-am amăgit că mă retrag și că vor avea parte de odihnă binemeritată. Aproape de ultimul punct de control de la Pârâul Mesteacăn ne-a întâmpinat din nou Sorin să ne anunțe că urcarea pe Runc este anulată din cauza furtunii și că vom ocoli prin oraș până la finish. La punctul de control ne-au notat manual numerele deoarece nu mai funcționa cititorul de cipuri. Ne-au rugat să rămânem până îl resetează, dar am refuzat. Orice oprire putea fi finală pentru picioarele obosite. Am continuat spre finish prin oraș cu o urcare ce părea interminabilă, dar după 21 ore și 25 minute am trecut linia de sosire. Acolo m-am oprit, am căzut în genunchi cu gândul că nu mai trebuie să fac așa ceva niciodată. Cristina m-a ajutat să mă ridic și m-a ajutat să merg spre mășina ce era parcată destul de departe pentru picioarele mele ce parcă refuzau să mai asculte de mintea mea încăpățânată. Ajuns acasă am dormit puțin dar bine.
După ultra maratonul din Apuseni am zis că mai sunt cărări de umblat și mai sunt dureri de simțit. Cărări de umblat mai sunt, dar la capitolul dureri cred că le-am simțit aproape pe toate la această cursă.
Mulțumesc Cristinei care mă susține și îmi înțelege această pasiune și mă încurajează chiar și atunci când o sperii cu distanțele pe care vreau să le parcurg.
Mulțumesc antrenorului Robert Hajnal care m-a ajutat să mă pregătesc fizic pentru această cursă.
Mulțumesc Irinei Stoica, cea alături de care am alergat toată cursa și alături de care fac unele antrenamente.
Mulțumesc lui Sorin Stoica, cel care mi-a oferit suport în punctele de control.

MSG Maraton Apuseni 88 de kilometri

Detalii cursă

Numele cursei: MSG Apuseni Ultra
Distanța : 87.6
Data cursei : 2022-05-28

Ce a funcționat la cursă?

Nutritia

Ce nu a funcționat // Ce probleme ai întâmpinat?

Am atins ceva plantă sau m-a pișcat ceva de picior și pe ultimele 2h30 tibia de la piciorul drept s-a înroșit și mușchiul părea că se contractă și nu îl mai pot folosi.

Durerea din timpul cursei. Nu știu încă să "atac" zonele din cursa.

Mă entuziasmez prea tare pe plat și vreau să trag și nu-mi rămâne destulă energie pentru urcări.

Ce facem la următoarea cursă, sau până atunci, pentru a evita problemele avute?

Trebuie să studiez mai bine traseul. Acum am mers fără a ști nimic despre el. Să încerc să mă odihnesc mai bine înainte de cursă (a fost prima cursa la care am luat startul la ora 00:00 și chiar dacă am crezut că mă voi putea odihni, emoțiile nu m-au lăsat).

Care a fost cel mai greu moment al cursei și cum ai trecut peste?

 Momentul când mi s-a blocat mușchiul de la tibia piciorului drept. La primul izvor întâlnit am spălat bine piciorul cu apă rece și apoi am încercat să mă gândesc la orice altceva numai la durere nu.

Am "alungat" gândurile clasice: de ce fac asta? cu ce-am greșit de mă pedepsesc în halul asta? și am încercat să admir peisajul, să mă concentrez pe nutriție și să nu ratez să-mi iau gelurile sau electroliții.

Ce ți-ai spus când ai ajuns la jumătatea cursei, care era feeling-ul, starea ta generală?

Când am ajuns la basecamp simțeam eram destul de obosit dar eram motivat să continui. Am zăbovit un pic cam mult să beau supe și cafea și să-mi fac realimentarea cu geluri. Un pic dezorganizat din punctul asta de vedere fiind prima oară la o cursa cu drop bag

Ce piesă de echipament nu o vei mai lua la următorul concurs, ce piesă de echipament a fost foarte utilă la acest concurs?

Voi renunta la frontală pe care o am acum. E destul de puternică dar are fascicolul prea „concentrat” și nu văd cum trebuie potecile noaptea.

Foarte utile au fost bețele. Pe urcări mă ajută foarte mult!

Cât de mulțumit ești de procesul de antrenament până la cursă?

10

Cât de mulțumit ești de rezultatul obținut?

10

Spune-ne povestea cursei:

MSG Apuseni a fost cea mai mare distanță parcursă vreodată de mine până acum cu propriile picioare, detronând fostul record de "doar" 48km la Bucovina Ultra Rocks.

Spre deosebire de BUR unde m-am antrenat „după ureche", aici am avut șansa sa fiu elevul lui Robert Hajnal.

La început m-au mirat un pic antrenamentele deoarece nu mi se păreau pentru elevație. Dar după doar 2 luni de antrenament am mi-am luat inima in dinți si am participat la Ultra MSG Apuseni.


Despre emoțiile dinainte nu are rost sa vorbesc, ca probabil toți trecem prin ele prima oară, poate si a doua sau a treia. La start m-am simțit ca atunci când eram copil si îl așteptam pe Moș Crăciun.

Cadoul era chiar startul și faptul că am avut curajul  fiu acolo.
Pe traseu nu-mi aduc aminte tare multe din timpul nopții, doar ca eram atent la nutriție si încercam sa fiu foarte atent la potecă deoarece frontala mea nu era cea mai adecvată pentru alergare.

Am gafat un pic la primul punct de hidratare deoarece aveam impresia că este punct și la km 19. Și când am văzut punct la km14 am zis ca nu trebuie sa mă opresc că mai am apă si sunt ok și următorul punct la la km19.

Prostia pe care am făcut-o a fost sa nu întreb la cați km este următorul punct. Când am ajuns pe la km 20 mi-am dat seama că nu e bine ce am făcut.

Norocul meu a fost un izvor pe la km 22 sau 23 unde am umplut flask-urile si m-am răcorit un pic. După asta la fiecare punct aveam aceiași întrebare: „Câți km sunt până la următorul punct?” plus mi-am „imprimat” pe creier  nu mai fac greșeala asta vreodată și  nu studiez traseul și punctele de hidratare cum trebuie.


O data ce a răsărit soarele si am ajuns si in basecamp am renunțat la frontală, m-am schimbat, am băut mai multe pahare cu o supa grozavă (sau poate era doar foamea care își spunea cuvântul). Lipsa experienței și-a spus cuvântul și aici. Am stat un pic mai mult decât trebuie până mi-am aranjat batoanele și gelurile in rucsac, până am mâncat și am fost la baie. Dar am plecat cu forțe proaspete.


De aici s-au schimbat un pic lucrurile. Traseul nu a mai fost atât de alergabil ca în prima jumătate și a intervenit un pic frica. Mă temeam că nu voi putea  îl duc până la capăt. Știam ce dureri am suferit pe la km 46 la Ultra Rocks și așteptam cu frică urcările.

Dar pe măsură ce timpul trecea și km rămâneau în spatele meu mi-am dat seama ca durerile respective nu vor veni. Sau daca vor veni, vor veni muuuult mai târziu.

Așa că am încercat  trag in continuare și  nu o las pe Irina Stoica  se îndepărteze. Am uitat  scriu la început, dar 95% din cursă am fost umbra ei. Cunoscându-i stilul și antrenându-ne de multe ori împreună îmi propusesem  țin pasul cu ea prima jumătate, iar după măcar încă 2 km, încă 5.


Pe drumurile prin iarba înaltă ori am fost pișcat de vreo insectă, sau am atins ceva plantă gen iederă, deoarece pe la km 72-73 simțeam cum mușchiul tibiei de la piciorul drept începe  nu mai funcționeze corect și  nu mai pot împinge cu el normal în pământ. Am continuat și la primul izvor întâlnit am spălat tibia și am răcorit-o. Am văzut că e un pic mai roșie decât cea a piciorului stâng, dar am continuat.

Deja pe la km 77 durerea începea  fie mai puternică dar știind ca mai sunt doar 10km și tot fiind urcări am folosit foarte mult bețele și am încercat  concentrez împingerea în piciorul stâng. Când am ajuns la ultimul punct de hidratare deja in capul meu își făcea loc gândul abandonului. Durerea era acum una generala, mușchii nu mai voiau  asculte, creierul mă certa că îmi torturez corpul și mă amenința cu “shut-down”.

Norocul meu a fost un voluntar, care ca toți ceilalți de pe traseu m-a încurajat, dar pe lângă încurajări mi-a spus că sunt undeva în top 15. Când am pornit cursa tot ce voiam era  o termin și poate chiar POATE  zic așa sa fiu în primii 50 din 65 de înscriși. Când am auzit in că aș putea  termin în primii 15 n-am mai stat.

Am umplut doar un flask și am plecat. Mai erau vreo 600m de urcare, urcare pe care nu am mai simțit-o. Sus la un punct foto cred voluntarii mi-au spus ca mai sunt 1.8km de vale până la finish. De aici am alergat. Abia după finish am văzut ca am reușit chiar pace de sub 5 pe ultimii 600m. După 12h 49m și 27 am trecut finișul m-am prăbușit. Dar durerea dispăruse. Si-a făcut loc gândul că mi-am depașit limitele, limite care credeam că nu pot fi depășite. Înainte de cursă speram la un timp între 15h și 15h 30m.

După ce m-am ridicat m-am dus  văd panoul. Am văzut rezultatul afișat si poziția pe care terminasem. Nu-mi venea  cred. Nu au fost mulți alergători, dar reușisem cumva  termin pe locul 12! După ce mi-am tras sufletul am plecat spre cabana unde eram cazat. Tot corpul mi-a mulțumit că am oprit tortura și că îi dau în sfârșit odihna pentru care a trebuit  lupte. Am adormit imediat.

A fost un somn ca in copilărie. Un somn care deși scurt mi-a încărcat bateriile repede. Am mâncat ceva dulce și am plecat înapoi spre start.

Voiam  fiu acolo lângă ceilalți alergători care au suferit pe traseu și alături de care probabil voi suferi din nou pe alte poteci.
P.S. Tibia de la piciorul drept a doua zi devenise roșie și caldă.

Dar cu gheață și cremă recomandată de dermatolog am îngrijit piciorul. Sper  se vindece repede.

Mai sunt poteci ce trebuie străbătute.

Mai sunt dureri ce trebuie simțite.

TrailRunning Academy - logo

Alătură-te!

Planurilor de antrenament,

sfaturilor de cursă,

comunității!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

De pe blog.

Citește și:

Roller-coasterul UTMB

Emotiile și experianța avută pe parcursul celor 170 de kilometri de către atletul TrailRunning Academy, Valentin Bălănescu, pe durata UTMB-ului.