Animo campeon!* Transgrancanaria 2022

Povestea lui Gicu Petrovay de la Transgrancanaria 2022

Alătură-te Tribului!

La finalul fiecărei luni trimitem un newsletter care te ține la curent cu evenimentele importante din lumea alergării, îți oferă idei de antrenament și te motivează pentru următoarea ta competiție.

Mă antrenez aproape întotdeauna cu căști în urechi și ascult podcasturi. În toți anii de alergare am adunat și învățat multe, dar sunt câteva care rămân scrise cu litere mari și pe care le ții minte pentru totdeauna. 

Cineva zicea la un moment dat că:

 Într-un ultra ai un moment în care știi sigur că vei termina. 

A fost primul ultra la care am avut acel moment.

“Am făcut jumătate din urcările din cursă. Mai avem încă pe atât!” le-am spus băieților. Imediat după ce am spus asta am știut că voi termina. Am știut că creierul, cel mai important organ într-un ultra, mă va duce până la final. Nu reușesc nici acum să îmi explic de ce și cum, dar am știut atunci și acolo că va fi bine. Urcam printr-o pădure de pini cu Paul și cu Gabi și verificam datele de pe ceas.

Era dimineață, încheiasem probabil cea mai cruntă noapte din viața mea. 

Ploaia făcea o pauză și, fiind în pădure, ceața nu mai era atât de vizibilă. Rămăsese doar frigul, pătrunzător și persistent, frig de care nu mă mai apărau nici hainele, nici alergarea.

Dar să începem cu începutul.

Transgrancanaria este una din cursele mari de trail din lume, făcând în fiecare an parte dintr-un circuit, ca Ultra-Trail World Tour sau Spartan Trail Race.

Traversează insula de la nord la sud, din Las Palmas, una din cele două capitale ale Insulelor Canare, până în sud, în Maspalomas, stațiune scăldată de soare tot anul.

Fiind de origine vulcanică, centrul insulei este un masiv muntos, cu multe ramificații. Ce este specific pentru Gran Canaria este faptul că pe o suprafață foarte mică găsești extraordinar de multe tipuri de climă și vegetație. În 30 de minute cu mașina ajungi de la păduri tropicale la dune de nisip, de la climatul umed și ploios din jumătatea nordică la deșertul din sud. Cursa are aproape 130 km lungime și aproape 7000 m diferență de nivel pozitivă.

 

Am ajuns pe insulă cu două zile înainte de concurs și din clipa când am aterizat am avut un sentiment de “acasă”. M-am conectat de la început cu locul și sunt sigur că mă voi întoarce de mai multe ori. În puține locuri am mai simțit asta. Programul celor două zile a fost încărcat, cu multe drumuri organizatorice legate de echipament, planuri de nutriție și întâlniri cu colegii de cursă. Am reușit să dorm bine, unul din cele mai importante lucruri înainte de un asemenea efort.

 

Startul este un moment festiv, un spectacol organizat pentru alergători și miile de spectatori care stau aliniați pe cei 2 km din Playa de las Canteras unde începe totul. Sunt trupe de percuție, un cor ce cântă imnul insulei și jocuri de lasere și lumini. Ne întâlnim cu Robert și schimbăm ultimele informații și ne ducem spre locurile noastre de start. Robert e setat pe modul cursă, întotdeauna mi-a plăcut asta la el, că poate fi în același timp relaxat și pregătit să funcționeze ca o mașină de alergat timp de 14 ore. Înainte de start, un selfie cu Paul și Bogdan. Ultima poză în care arătăm decent…

TrailRunning Academy - logo

Alătură-te!

Planurilor de antrenament,

sfaturilor de cursă,

comunității!

 

3, 2, 1 și am plecat! 

Începem cu Paul într-un ritm prea rapid, dar încercăm să ieșim din pluton, pentru că știm că urmează zone unde nu vom mai putea depăși. E 11 noaptea și plaja și faleza sunt pline, e o atmosferă de carnaval. Tricourile noastre tricolore cu ROMÂNIA scris mare pe spate produc efecte, aud diverse remarci simpatice de la cei cu care alergăm. Ne întâlnim și cu o alergătoare din Republica Moldova și ne urăm succes reciproc. Ieșim din oraș și începe urcarea. Las Palmas ramâne scăldat în lumină, îl lăsăm să adoarmă.

Începe liniștea.

 

E un fel de liniște la un ultra pe care rar o poți găsi în viața reală. E ceva ce vine din interior, când reușești să izolezi zgomotele de afară și rămâi singur cu gândurile tale. E meditație, e introspecție, e renunțarea la stimulii exteriori permanenți ce ne țin zilnic creierul în priză. Liniștea asta creează dependență, e unul din lucrurile care mă fac să revin la curse lungi, în ciuda suferinței care e inevitabilă.

 

Am plecat în pantaloni scurți și tricou dar, pe măsură ce înaintăm în noapte, începe să se lase frigul. Suntem pe o insulă tropicală, ceva nu pare la locul lui. Ba câte o pală de vânt rece venită de niciunde, ba câte o vale din care aerul rece de la bază nu iese și îți intră pe sub haine. Începe încet încet și ploaia, care va fi cu noi toată noaptea. Pe măsură ce urcăm spre munți e tot mai rău, parcă natura încearcă să ne oprească.

Deși după ce termin un ultra, în următoarele săptămâni țin minte foarte clar toate urcările, toate coborârile și discuțiile cu colegii, noaptea din Gran Canaria a fost cu totul altfel. Nu mai are un fir cronologic, e doar o colecție de imagini, unele mai puternice, altele mai șterse, o beție din care revin senzații și trăiri. Văd păduri de Aloe Vera și cactuși, sate adormite, unele cochete, altele dărăpănate, păduri de pini, văi pline de bolovani, o urcare de peste 25% cu noroi atât de mult încât mă trăgeam de copaci ca să pot înainta, o creastă pe care vântul bătea atât de tare încât nu puteam merge în linie dreaptă, multe căzături și incredibil de multă apă și NOROI. Peste toate un frig pătrunzător și o ploaie rece care îți intră pe sub haine și îți îngheață sângele.

 

Un lucru a funcționat însă în timpul nopții: nutriția. Au fost 3 puncte de alimentare și hidratare, Arucas, Teror și Fontanales. Mi le amintesc vag, la Fontanales am încercat o supă caldă nereușită din care am gustat și am aruncat-o. În rest, geluri și batoane la 30 de minute, apă și electroliți, iar pe măsură ce se golea flask-ul cu electroliți îl umpleam cu Pepsi.

 

Dimineața ne-a prins pe o coborâre abruptă pe stânci ude și apoi o urcare la fel spre punctul de hidratare El Hornillo, un punct mic unde am stat sub 5 minute. Încă eram prin ceață și ploaie dar lumina zilei mi-a dat un boost de energie și încet încet lăsam noaptea în urmă. După El Hornillo, în timp ce urcam printr-o pădure de pini, am avut momentul descris la început. De atunci încolo am știut că voi termina, abandonul era exclus!

 

Artenara este punctul de alimentare situat aproximativ la jumătatea cursei, la km 65, amenajat într-o sală, ferit de ploaie și frig, dotat cu mâncare, pături, scaune, medici și, cel mai important, posibilitatea de transport spre start sau spre sosire. Din cauza asta a fost un prag greu de trecut de foarte mulți concurenți căci din cele 262 de abandonuri din cursă, 85 au fost în acest punct. După o noapte de frig, ploaie și chin, l-am înțeles perfect pe fiecare alergător care a ales să se oprească aici.

 

Pentru mine, Artenara a fost un moment bun. Am satisfacția conceperii unui plan și a execuției perfecte a acestuia. Chiar dacă planul în sine nu a fost cel mai bun, așa cum urma să aflu pe propria-mi piele, m-a ajutat să merg mai departe și să las chinul de peste noapte în urmă. Știam că în partea de sud a insulei este zonă aridă, deșertică și plouă foarte rar. Rămas singur, mi-am propus ca singurul lucru pe care îl fac să fie trecerea munților, să ajung pe versantul sudic. Nu mai conta nimic după, aveam un singur obiectiv. Așa că ambiționat de acest nou plan, am luat toate hainele pe mine, deși erau ude și am început să îmi pun în aplicare planul. Am găsit un ritm constant și, ajutat de faptul că ploaia era tot mai rară, am crescut ritmul și am început să depășesc concurenți. Am urcat și apoi am coborât spre Tejeda, unul dintre cele mai frumoase sate ce le-am văzut până acum, iar după punctul din piața centrală din Tejeda am început urcarea spre campingul El Garañon, unde aveam drop bag-ul. A fost prima urcare din cursă unde am simțit că nu mai merge. Creierul voia să merg într-un ritm, dar picioarele nu reușeau. Am avut câteva pauze fără ploaie și chiar cu soare, dar, o dată ajuns pe creastă, a reînceput vântul puternic, ploaia și ceața.

 

 

Drop bag-ul ajută la ultra atât logistic, cu echipament și mâncare, cât și psihologic. Am ieșit din camping El Garañon cu pantofi noi, uscați, iar o parte din oboseală și uzură au rămas la drop bag cu echipamentul vechi. Am dat un reset și am început ultimul maraton. Vremea era deja mult mai bună, era de-a dreptul cald, iar noroiul a fost înlocuit de praf și bolovani uscați. Rămăsese doar vântul puternic. Urma cel mai emblematic punct al traseului, Roque Nublo.

Roque Nublo Transgrancnaria - Jordi Saragosa

Roque Nublo este o stâncă de origine vulcanică înaltă de 67 m, amplasată pe un vârf de munte, fiind al treilea vârf ca înălțime din insulă. Este un magnet pentru turiști și este vizibilă din mai multe puncte de pe insulă, în special din partea sudică. Am văzut-o de departe și am început bucla care o ocolea cu o coborâre care a mers bine, după care o urcare chinuitoare pe vânt puternic.

Trecerea de Roque Nublo a fost un nou prag psihologic. Aici se termina planul meu, până aici îmi propusesem să ajung. Dacă până acum aveam ca unic scop să trec munții, o dată ce am reușit asta, am rămas ușor debusolat. Oboseala acumulată a făcut ca toată determinarea și motivația să se topească imediat ce am ajuns la punctul de hidratare de la Roque Nublo. O altă problemă a fost faptul că de aici nu mai știam foarte bine profilul traseului. Știam că urmează în mare doar coborâre, dar îmi scăpase faptul că mai erau 3 urcări care, deși nu foarte mari, la stadiul de oboseală acumulată până atunci au devenit cele mai grele urcări din cursă.

Un alt lucru ce s-a deteriorat constant pe parcursul zilei a fost nutriția. Gelurile și batoanele intrau tot mai forțat și am început să mănânc din puncte pâine cu chorizo și cu brânză.

 A fost o greșeală pentru că, deși bune la gust, nu s-au digerat aproape deloc, cum aveam să aflu mai spre seară.

După Roque Nublo am urcat în cel mai înalt punct al traseului, apoi a început o coborâre lungă și pietroasă, parcă anume pusă acolo ca să toace mărunt ce mai rămăsese întreg din mușchi și ligamente. Cum după 100 km de cursă judecata nu e cea mai clară, eram sigur că mai este un singur punct intermediar, la Ayagaures, iar apoi finish-ul. Știam că ultimul punct e pe barajul unul lac de acumulare, lac care se vedea în depărtare la baza muntelui. Drumul însă o lua în cu totul altă direcție și nu îmi explicam de ce. 

Mi-am dat seama doar când am ajuns jos în sat că uitasem de punctul de alimentare de la Tunte. Am ajuns acolo atât de obosit și demoralizat, încât nu am putut mânca nimic. 

Am stat foarte puțin și am luat-o mai departe.

A urmat urcarea ce m-a consumat cel mai mult psihologic, traversarea unei creste între Tunte și Ayagaures. Pe lângă oboseala extremă se lăsa deja noaptea, nu vedeam pe unde drumul trece creasta, iar corpul mă asculta din ce în ce mai puțin. Am încercat să gândesc cât de puțin, să strâng din dinți și să storc ce energie mai aveam. Ajuns în vârf mi-am pus frontala și am avut prima problemă de echipament din cursă. Deși bateria ține în mod normal 16 ore, datorită frigului extrem din noaptea precedentă acum era aproape descărcată și funcționa pe un mod de avarie. Deci, pe lângă că eram obosit, eram și chior!

 

După câteva înjurături și câțiva “Doamne ajută!” am început coborârea. M-am poziționat strategic în spatele unei fete care alerga constant și avea o frontală mai bună și mi-am propus să mă țin de ea cât de mult pot. Din cauză că alergam pe o cărare foarte pietroasă și nu vedeam mai nimic, mi-am lovit picioarele în toate modurile în care se puteau lovi. A făcut cunoștință fata respectivă cu cele mai întunecate cotloane ale limbii române.

 

În final a fost o coborâre bună, de 7-8 km, alergată încet dar constant. Am ajuns pe baraj la Ayagaures amețit, de parcă pluteam. Nu mai țin minte ce am făcut în punctul respectiv, știu doar că am vrut să plec cu bețele unui neamț, uitând că le aveam pe ale mele pliate în spate în vestă. Mai aveam cam 15 km până la finish și nu eram bine deloc. Picioarele mergeau în ritmul lor, fără să le pot controla prea mult, creierul era în mod de panică, iar stomacul era complet blocat, nu mai puteam nici măcar să beau apă. A urmat o urcare teoretic ușoară, dar care pentru mine a fost cea mai grea din concurs.

 

Am avut norocul să îmi golesc stomacul pe marginea drumului la începutul urcării. Mi-am notat mental că la ultra nu se mai mănâncă chorizo și brânză și am plecat mai departe un pic mai bine. De acolo până la final măcar am reușit să beau apă din nou. Am trecut de ultimul vârf și am început coborârea spre finish. Ceea ce trebuia să fie o alergare de plăcere a devenit un ultim chin, pentru că traseul nu ducea pe vreun drum sau pe cărare, ci prin albia secată a unui râu, plină de bolovani. Nu ajuta nici faptul că nu mai aveam lumină aproape deloc.

 

Am uitat de toate la intrarea în Maspalomas, în luminile din Parque del Sur și în aplauzele spectatorilor de la finish. În uralele mulțimii am fost înconjurat de o grămadă de localnici, am fost felicitat de directorul de cursă și de primar, iar presa locală se înghesuia să scoată câteva cuvinte de la mine. Câteva fete, probabil fotomodele locale, se înghesuiau să facem poze pentru Instagram și câțiva copii îmi cereau autografe!

 

Sau poate nu țin eu minte bine… După linia de sosire, după reflectoarele de pe ultimii 50 de metri e întuneric. Se mai aude announcer-ul de cursă, dar e mai liniște. Am găsit două scaune pe care m-am așezat împreună cu Lutz, neamțul cu bețele de la Ayagaures cu care alergasem împreună ultimii 10 km. Ne-am luat medaliile și vestele de finisheri, ne-am luat apă tot în flaskuri și, pentru prima dată după 24 de ore am stat fără vreun scop anume. Doar am stat.

Partea tehnică pentru alergători, cu întrebări de la Robert:

Creierul m-a ajutat cel mai mult în cursa asta. Am terminat-o din voință, nervi și determinare.

Două lucruri au nevoie de îmbunătățire, nutriția și core strength. Trebuie mai multă forță în trunchi și trebuie să învăț să mănânc la ultra.

Exersare nutriție în timpul long run-urilor, testare mai multe tipuri de geluri. Maurten, oricât de bune ar fi, sunt doar 2 tipuri de geluri.

Probabil noaptea alergată printr-o vreme total anti alergare. Am trecut pentru că aveam un orizont de timp în față, știam că e doar o etapă, trebuie să trec de asta și să ajung într-o zonă unde nu mai e frig și nu plouă.

Am terminat cursa doar pentru că la jumătatea ei am avut revelația din primul paragraf. A fost un moment bun. Eram încă odihnit, oboseala reală a început pe la km 70-80.

Nu am folosit deloc bateria externă, dar ar fi trebuit să îmi încarc frontala. Am luat prea multe geluri și batoane, nu știu dacă trebuia să iau mai puține sau să mănânc mai mult. Hainele au fost cele mai utile, bluza de frig cumpărată anul trecut din Chamonix a devenit haina mea favorită.

Echipament Transgrancanaria 2022

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

De pe blog.

Citește și: