Bucovina Ultra Rocks - The Beast

Nutriția: Maurten + Tailwind. 90% din ce am consumat au fost calorii lichide.

Mi s-au format bășici pe tălpi, le-am simțit pe la km 40 dar nu mă deranjau prea tare. De la km 70, după ce a început ploaia, a început să doară foarte tare bășicasei de pe talpa stângă și nu mai puteam călca decât pe călcâi și exteriorul tălpii. La km 80, în post, am descoperit pe talpa stânga o bășicasei mare cât un sfert din talpă în zona din spatele degetului mare. Am tăiat pielea cu o foarfecă pentru a elibera lichidul, am curățat-o și am pus benzi kinesio pentru a proteja zona. Am plecat mai departe pe traseu dar după 500-600 m m-am întors pentru că nu mai puteam călca bine pe piciorul stâng și mai aveam 100km de parcurs.

Mă voi informa despre cum se formează bășicile și voi căuta soluții pentru a le preveni.

Abandonul.

Încă nu am reușit să trec peste el.

Alte momente notabile au fost:
1. Descoperirea lipsei posturilor de hidratare de la km 7 și km 21 pe care mă bazam pentru apă. Am făcut greșeala de a pleca fără apă în flaskuri și a trebuit să reduc ritmul pe prima urcare pe Rarău ca să nu mă deshidratez puternic. Același lucru și pentru secțiunea Moara Dracului - Slătioara.
2. Din cauza umidității mari din pădure urcările mi s-au părut extrem de solicitante, tot echipamentul fiind ud ca și când aș fi făcut duș îmbrăcat. A trebuit să sap adânc să găsesc resurse pentru a mă motiva.
3. Lupta pe întuneric cu câinii de la stână. Aceasta, pe lângă frica de a sfârși mușcat, a adus cu sine frustrare deoarece același lucru s-a întâmplat și anul trecut.

Tot echipamentul a funcționat bine. Nu am simțit că au fost piese inutile.

9

9

 BUR The Beast 2022 sau Abandonul Revine.
M-am înscris în primăvară la această cursă. Cea mai frumoasă cursă din România în ce privește peisajele și voluntarii. Dacă anul trecut am abandonat din cauza frustrării cauzate de luptele cu câinii de la stâni, lipsa marcajelor reflectorizante pe timp de noapte în Călimani, track-ul greșit și lipsa posturilor de control din Șaua Negoiu și Pietrosul Călimaniului, anul acesta eram convins că voi duce cursa până la capăt, bucurându-mă de o experiență frumoasă, fără incidente.
Am ajuns miercuri, cu 36 de ore înaintea startului, în Câmpulung Moldovenesc, obosit după un drum de peste 7 ore pe șoselele aglomerate ale patriei.
Joi, după ce am ridicat kit-ul de start, am avut ocazia de a cunoaște doi oameni foarte calzi și prietenoși, Anca și Edi, despre care am aflat mai pe urmă că sunt și alergători extraordinari. Am petrecut ziua alături de ei, relaxându-ne și împărtășind tot felul de povești, fiecare dintre noi entuziasmați pentru cursa ce urma.
Vineri dimineață, după un somn suficient de odihnitor, m-am echipat de cursă și am plecat către start la ora 07.30. Știind de anul trecut că va fi un post de hidratare la km 7 al cursei, am luat decizia de a pleca fără apă la mine, urmând să alimentez acolo pentru urcarea pe Rarău. În drum spre start am băut 500ml de apă pentru a fi hidratat. Înainte de startul cursei Sergiu, unul dintre organizatori, a ținut o mică ședință tehnică. Deoarece are o frică inexplicabilă de microfon iar volumul vocii sale nu este unul puternic, tot ce am reținut a fost că track-ul este 99% precis, lucru care m-a bucurat, și că marcajele sunt făcute cu spray portocaliu iar pe alocuri verde. De ce această inconsistența? Nu știu. Dar atât timp cât sunt vizibile și nu mă pierd, nu mă voi plânge.
1. Start - Izvorul Alb
Ora 08.00 - start. S-a plecat destul de tare, în special ținând cont de panta străzii care duce alergătorii pe potecă. Am lăsat lumea să treacă pe lângă mine știind că vor obosi destul de repede și îi voi depăși pe mare parte dintre ei. Mi-am găsit un ritm în care mă simțeam bine, fără să simt că trag. Pe plat și fals plat alergam ușor, la vale alergam mai tare iar la deal mers susținut cu ajutorul bețelor. Prima surpriză a venit la km 4 acolo unde pe o urcare ușoară am depășit echipa norvegiană despre ale cărei performanțe mă minunam cu o zi înainte. M-am gândit dacă nu cumva merg prea tare dar mă simțeam bine cu ritmul pe care îl aveam pe dealurile sinuoase. I-am lăsat în spate și, în scurt timp, am ajuns să alerg în paralel cu concurenta de pe primul loc la feminin. Am coborât la Izvorul Alb, acolo unde de abia așteptam să beau puțină apă rece și să umplu flask-urile cu apă și Maurten 160 pentru urcarea pe Rarău. Am coborât dealul, am traversat izvorul, am ieșit în drumul acum asfaltat și... surpriză. Postul nu era.

2. Izvorul Alb - Rarău 1
Deși în interiorul meu știam că nu va mai fi vreun post până pe Rarău, speram totuși că au mutat postul puțin mai sus. Am continuat să merg într-un ritm susținut la deal dar, după scurt timp, mi-am dat seama că păstrând acel ritm m-aș fi deshidratat puternic ținând cont de volumul de apă pe care îl pierdeam transpirând în pădurea a cărei umiditate mă făcea să mă gândesc la cele tropicale. Am încetinit ritmul și până în postul Rarău 1 am fost depășit de doi concurenți. După o urcare ce a trecut nesperat de repede am ajuns în postul de control. Oameni minunați, atmosferă caldă, masa plină cu tot felul de bunătăți, nimic nu te îmbia să pleci mai departe către Moara Dracului. Am băut pe nerăsuflate un flask cu apă, am umplut un altul cu Tailwind și apă, am reumplut flaskul pe care tocmai îl golisem și, o felie de pepene mai târziu, încurajat de insistențele porții ce scana chip-urile de concurs ale concurenților ce îi treceau pragul, am pornit la vale către postul de control Moara Dracului.

3. Rarău 1 - Moara Dracului
Coborârea e minunată foarte ușoară și doar pe alocuri suficient de tehnică pentru a îți întrerupe ritmul. Poteca unduiește leneș prin pădure până în canionul răcoros. Izvorul cu apă limpede și rece e mai tentant decât sirenele din Odiseea. M-aș arunca în el și aș rămâne 10-15 minute în acest spa dacă aș știi că nu mă așteaptă nimeni câteva sute de metri mai departe pe traseu. Ud șapca în izvor, senzația șepcii reci pusă pe capul înfierbântat îmi trimite fiori de plăcere prin tot corpul. La o altă trecere a izvorului calc în apă pentru că nu voiam să mă opresc să caut cel mai bun loc de traversat. Apa rece mă face din nou să mă trezesc la viață și să văd culorile mai vii și mai vibrante decât oricând până atunci. Ultimul pod traversat, câțiva zeci de metri alergați pe un drum forestier și ajung în postul de control Moara Dracului. Apă, Tailwind și mai departe către Slătioara. Ăsta era planul meu. Eu am ajuns în post dar postul nu era. Încă o lovitură. Din dorința de a nu avea probleme din cauza deshidratării am băut cu religiozitate din flask-uri iar acum mai aveam doar vreo 200 ml de apă pentru următorii 6km.

4. Moara Dracului - Slătioara
6km cu o urcare scurtă dar abrupta prin pădure, acolo unde umiditatea și căldura aveau să mă facă din nou să sufăr. Am ajuns într-un final în postul de control Slătioara. Ușor epuizat, m-am hidratat în timp ce vedeam concurenții care m-au depășit plecând din post. Am stat puțin mai mult în post pentru a-mi reveni după care am plecat către codrii seculari cu urcarea către Rarău 2.

5. Slătioara - Rarău 2
Umiditate infernală, urcare abruptă, ce ți-ai putea dori mai mult de la o zi de vineri? Am simțit că am urcat greu, lent, aproape târându-mă. Pe urcare m-a depășit Edi care părea într-o formă mult mai bună decât mine. După ce am schimbat două vorbe a trecut energic pe lângă mine. Dezamăgit de nivelul meu și de felul în care mă simțeam am continuat să împing în bețe la deal visând la coborârea spre Zugreni. După o urcare ce părea fără sfârșit am reușit să ajung al 10-lea în postul de control Rarău 2.

6. Rarău 2 - Zugreni
Coborârea a mers ceas. Deși pădurea era devastată de tăieri de copaci iar marcajul era greu de observat, am reușit să ajung la pârâu în același timp cu Edi. Alte câteva vorbe, o pauză de răcorire cu apă rece turnată pe cap din pârâu și, în scurt timp, am ajuns în postul de control Zugreni.

7. Zugreni - Pietrosul Bistriței - Poiana Prislop
Urma cea mai grea urcare a cursei. Înarmat cu 2,5 litri de lichid și multă determinare am început să escaladez peretele abrupt de leagă Râul Bistrița de vârful Pietrosului. Aici Edi mi-a dat din nou clasă. Ori eu nu fac deloc față umidității mari, ori am de făcut mai multe genuflexiuni. După 2h30 de chin și agonie, 2 litri de lichide consumați, eram în sfârșit pe vârf, locul din care puteai vedea toată Bucovina, toate satele și orășelele de pe malurile Bistriței. Un peisaj sublim, de vis pentru care merită să faci o pauză de 5 minute. Asta dacă nu ai norocul meu să ajungi pe vârf exact în momentul în care ceața îl învăluie. Oricum nu îmi place să stau. dă-i la vale. Postul Poiana Prislop e la doar 2 km.

8. Poiana Prislop - Izvorul Arinului
Postul din Poiana Prislop m-a așteptat cu soare, apă și o pajiște numai bună de odihnă. Întins pe iarba caldă, trăgându-mi sufletul după calvarul din pădure pe urcarea spre Pietrosul Bistriței, am pierdut noțiunea timpului. Cert este că nu există un loc mai bun de odihnă pe traseu. Au trecut probabil 10 minute până m-am decis să realimenteze cu apă și să plec pe ceea ce e, probabil, cea mai anostă secțiune din traseu. Un drum lung cât o zi de post ce traversează păduri și pajiști, fără urcări sau coborâri prea mari, cu câteva case aruncate ici, colo. Am alergat ușor această secțiune dar a trecut tare greu. Pe această secțiune am început să simt și bășici formându-se pe tălpi. Începeau să usture dar nu le-am dat prea mare atenție. Extrem de plictisit de traseu am ajuns într-un final în postul de la Izvorul Arinului. Aici am avut parte din nou de o primire călduroasă de la niște oameni minunați. M-au făcut să mă simt ca și când eram câștigătorul cursei. M-au anunțat și că au primit alertă cod roșu de furtună cu descărcări electrice, ploaie și grindină. Oh, joy!

9. Izvorul Arinului - Păltiniș
Din Izvorul Arinului am plecat cu moralul sus. Voiam să ajung la drop-bag, să am grijă de bășici și să intru pe secțiunea de traseu din Călimani. Din păcate nu a durat mult și codul roșu și-a făcut simțită prezența. 2 km parcurși prin ploaie și am simțit cum ușor, ușor, durerea din talpa stângă devine insuportabilă. Am început să calc mai mult pe călcâi și să merg cu talpa arcuită pentru a proteja zona dureroasă. Cu toate astea, atunci când călcam ocazional pe o piatră sau creangă durerea îmi străfulgera tot trupul din talpă până în creier. Am continuat cu greu și cu grijă, cu 6 km înainte de post s-a lăsat întunericul. Odată cu întunericul am fost din nou dezamăgit de cât de rare sunt marcajele reflectorizante. În unele locuri picăturile de apă de pe crengi străluceau mai tare decât benzile. Am continuat traseul gândindu-mă dacă situația va fi la fel și în Călimani. Gândul a fost brusc întrerupt de doi câini extrem de agresivi de la o stână. Am trecut cu greu de ei, urlând la ei și aruncând cu pietre. Și anul trecut a fost la fel. Aveam deja experiență. Durerea a devenit din ce în ce mai mare la fiecare pas. Pe coborârea pe drumul spre postul de control reușeam performanța de a merge cu 13:50/km. Am ajuns cu greu în post. Voluntarii de acolo mi-au oferit mâncare caldă și tot ce am avut nevoie pentru a-mi îngriji tălpile. După ce am spart bășicile, cea de pe talpa stângă fiind enormă, am curățat zona și am aplicat benzi kinesio pentru a le proteja. M-am încălțat cu greu și am plecat mai departe pe traseu. Din păcate durerea la fiecare pas era insuportabilă atunci când călcam pe zone denivelate ce puneau presiune pe fostele bășici. M-am văzut nevoit să abandonez. Îmi era imposibil să merg 100 km în aceste condiții.

Dacă anul trecut abandonul a venit după 128 de km, anul acesta am reușit performanța de a-l aduce după doar 80. Dezamăgitor și frustrant. Dezamăgitor și frustrant din cauza faptului că după un an de muncă am fost oprit de un lucru atât de mic. Dezamăgitor și frustrant pentru că toți voluntarii și-au oferit energia și timpul pentru a mă ajuta iar eu nu am reușit să termin cursa.
Anul viitor va aduce Răzbunarea Abandonului?