Nutritita și hidratarea, mi se pare că au mers ceas.

Nu prea am avut probleme. Singurul moment de slăbiciune l-am simțit pe coborârea tehnică pe canion după Cabană Piatră Mare, mici crampe care au apărut din cauza mișcărilor mai ample pe care le făceam că să cobor printre stânci, dar a fost gestionabil.

Sincer, nu cred că au fost multe lucruri care să nu funcționeze.
Probabil ar fi trebuit să am mai mult curaj să plec mai tare, pentru că simt că mi-am dictat cumva un ritm mai puțin susținut decât aș fi putut duce. Asta și pentru că am făcut estimări cam conservative pe prima jumătate a cursei și estimări prea optimiste pentru a două jumătate, dacă aș fi echilibrat ceva mai bine timpii între CP-uri, cred că puteam tăia până la 30' din timpul final.

Urcarea pe pârtia Bunloc spre Piatră Mare. Am simțit-o mai grea decât atunci când am făcut recunoașterea de traseu pe această porțiune, ceea ce e cumva normal venind deja după 2500m+ și aproape 40km

Eram într-o stare destul de bună, jumătatea cursei a fost fix la CP unde am avut acces la dropbag. În acel punct începuse și ploaia. Mi-aș fi dorit să ajung aici puțin mai repede aici, dar asta e, lucrăm cu ce avem.

Am folosit în cea mai mare parte echipamentul pe care îl folosesc și la antrenamente, ceea ce mi s-a părut foarte ok.

Dată viitoare o să iau niște gaitere scurte, mi-au intrat multe pietricele în pantof care mi-au provocat câteva basici.

10

7

Al doilea ultra de 70km la care particip, dar totuși primul cu diferența de nivel serioasă (aproape 4000) și mai ales venind la nici o luna după ispravă de la Istria, nu prea părea cea mai deșteaptă alegere.

Cu toate acestea, pentru că îmi doream mult experiență unui ultra montan cu provocări totuși similare cu ce voi întâlni în Italia, i-am propus lui Robert să mă înscriu la prima ediție a probei de ultra din cadrul Brașov Marathon. Din motive pe care încă încerc să mi le explic, a fost de acord cu nebunia mea, și uite așa am ajuns la start într-o dimineață deschisă de Mai, la ora 7 alături de alți aproximativ 60 deschizători de drumuri, ce și-au asumat responsabilitatea de a scrie prima pagină a istoriei acestui traseu de ultramaraton.

Un traseul care de altfel avea să ne ofere de toate: după plecarea din Piață Sfatului, urcarea spre Tampa a început destul de vioi pentru unii, dar pentru mine foarte temperat, având un plan foarte bine pus la punct de acasă, cu timpi intermediari pe traseu și cu un obiectiv de a încerca să mă situez cât mai în interiorul acelui range pe care mi-l setasem, ceea ce am și reușit să fac, mai ales în prima jumătate a cursei.

Urcarea până pe Postăvaru a fost una pe distracție, parcurgând cea mai mare parte a acestei porțiuni alături de 2 prieteni, ceea ce a fost și o alegere bună din perspectiva vibe-ului pe care ni l-am setat, dar una mai puțîn bună în economia cursei și mai ales pentru obținerea unui timp cât mai bun, pentru că sunt conștient că mereu mă descurc cel mai bine când îmi setez singurul ritmul, decât într-un grup. Dar, în orice caz, urcarea după Poiana Ruia și-a făcut apariția și zăpadă, care avea să ne însoțească mult după ce am început coborârea de pe cel de-al doilea vârf al zilei.

Până aici, capitolul nutriție a funcționat exemplar, reușind să păstrez un raport bun de carbs/h de 85g+ și zâmbind când am fost întrebat în CP la cabană dacă sunt chimist în timp ce îmi preparam "prafurile" că să le pun în flask.

În general nu mă înțeleg neapărat bine cu zăpadă, dar de dată această am coborât destul de bine după vârf, semn că orele de antrenament de asta iarnă au început plătească dividente, iar eu am devenit un alergător mai eficient pe această suprafață și mai ales cu ceva mai puțînă frică de alunecare, toate semne bune. Anul are.

După CP-ul de la Carieră și a 3a urcare susținută, a urmat coborârea destul de lungă spre Bunloc, unde am și reușit să prind câțiva concurenți, dar cu toate acestea am pierdut puțîn timp până la Bunloc, în raport cu estimările inițiale, semn că, fiind o bucată din traseu pe care încă nu o știam, nu am apreciat tocmai bine suma de timp ce aveam să o plătesc, asftel că la baza Bunloc-ului am ajuns puțîn mai târziu decât mi-aș fi dorit, dar totuși încă în parametrii.

De aici a început și ploaia și am fost nevoit să mă îmbrac cu geacă înainte de a începe urcarea spre Piatră Mare. Tot aici s-a așternut și liniștea și m-am instalat confortabil pe traseu, singur, cum aveam și să rămân pe această porțiune de traseu.

O urcare mai sălbatică față de cele de lângă Tampa, dar frumoasă în felul ei, cu miros puternic de animale sălbatice și pădure udă.

Un traseu mult mai curat față de acum 2 săptămâni, de când fusesem ultima dată pe aici, semn că organizatorii s-au implicat și la acest capitol, după ce fusesem plăcut impresionat de marcajul foarte bun, dar și de bunătatea voluntarilor pe care îi intalnisem pe traseu. Între timp aflasem că ultima porțiune de aproximativ 2km și 300+ diferența de nivel nu o vom mai parcuge, din motive de siguranță, întrucât iarnă decisese cu puțîn timp în urmă, să își încordeze poate pentru ultima dată mușchii, înainte de a cădea la datorie și de a face loc unui sezon efemer de vara, totuși atât de așteptat de practicanțîi de urcat pe munte fără ski-uri.

Astfel, ultima coboarare lungă a început puțîn mai repede decât era în plan, fapt ce mă punea cumva pe nedrept din nou, în postura de a mă situa cu timpul final către partea mai optimistă a proiecției mele de timp. Cu toate acestea, coborârea spre Bunloc s-a dovedit a fi una dificilă, cu mult noroi, asta pe lângă tehnicitatea la care deja mă așteptăm. Simt totuși că am parcurs această porțiune destul de bine pentru capabilitățile mele actuale, nu am întâmpinat probleme, în afară unei mici crampe ce a apărut imediat după o mișcare tip ninja ce am încercat să o execut la trecerea peste o stanca, în timp ce mă credeam pe nedrept un fel de Kilian Jornet în (pre)adolescență, fiind mai degbraba un tânăr Jim Walmsley când a văzut prima dată Mont Blanc și a realizat că "he's not în Kansas anymore" 🙂

În fine, ultima parte din cursa Bunloc - Iepure - Piață Sfatului am parcurs-o cu un ceas elvețian în minte, dar de fapt unul produs în China la mâna, hotărât să ajung exact înainte de a sună orele 12, fiind cumva captivat de posibilitatea de a pleca în cursa la ora 7 și de a ajunge, tot la 7 sau cel puține undeva pe acolo. 🙂 ceea ce am și reușit, terminând această aventură, în puțîn peste 11:58, deși sunt destul de convins că după traseul rit nou aș fi putut speră mai spre 11h sau măcar 11:30 dacă aș fi tratat cursa cu mai multă seriozitate.

Dar pe principiul, uneori e mai bine să știi că poți mai bine, decât invers, privesc ultra-ul de la Brașov că exact ce a fost menit să fie, un pas intermediar și un nou plic cu experiență pe care să-l pun la saltea și pe care să-l accesez atunci când va veni vremea. Asta și plus că am mâncat excelent și stomacul m-a ascultat extrem de bine.

Sunt hotărât să-mi ridic salteaua cât mai sus, niciodată nu mi-a plăcut să dorm pe podea.