Devino membru activ TrailRunning Academy

Ai acces la toate articolele. Gratuit primele 15 zile. 

Roller-coasterul UTMB

Emotiile și experianța avută pe parcursul celor 170 de kilometri de către atletul TrailRunning Academy, Valentin Bălănescu, pe durata UTMB-ului.

Articol scris și trăit de: Valentin Bălănescu

E vineri, 26.08.2022, ora 17.53, iar peste celebra piață Place du Triangle de l’Amitie din Chamonix, după momentele de prezentare a favoriților și de încurajare a participanților de dinaintea cursei s-a așternut liniștea. Este o liniște profundă, într-o piață ce acum câteva secunde bătea din palme sacadat și la unison, o trecere dintr-o extremă în altă, de la agonie la extaz, așa cum sunt toate cursele de ultra. 

După câteva secunde, liniștea este spartă timid, câte o notă, pe rând, de Vangelis și al sau Conquest of Paradise, imnul oficial al UTMB. Simți cum toată marea de alergători este pătrunsă de energia melodiei. Este momentul în care realizez că sunt AICI. Momentul la care am visat 5 ani de zile este acesta. Momentul pentru care am planificat, m-am antrenat, m-am accidentat, recuperat, trezit devreme sau culcat târziu, pentru care am alergat zeci, sute, mii de kilometri, am urmărit documentare, citit cărți, reviste, analize, în sfârșit a sosit ! 

Drumul se încheie aici! Sau abia acum începe?

Închid ochii și simt vibrația pieței, nerăbdarea crescândă dată de adrenalină momentului și prin minte îmi trec rapid imaginile abandonului de la MIUT din aprilie, ultimul concurs de ultra la care am participat. Nu mi-e teamă de cei 171 km care vor urmă, ci chiar dacă mintea mă pune la încercare, mă simt motivat și nerăbdător de aventură ce stă să înceapă. 

Apoi mă văd tot în piață trecând linia de sosire, de mâna cu copiii, așa cum le-am promis. 

Ultra m-am învățat că orice îndoială, tentativă a minții de a-ți pune la încercare determinarea, poate fi învinsă prin contraexemple pozitive. Sunt liniștit și convins că totul va fi bine. 

Îmi revin în minte cuvintele lui Robert:

”o să vezi că o să fie foarte bine, dacă nu comiți vreo greșeală gravă’’. 

Asta ar însemna că în 36 de ore să fiu înapoi, la finish cu copiii de mâna.

TrailRunning Academy - logo

Alătură-te!

Planurilor de antrenament,

sfaturilor de cursă,

comunității!

10,9,8,7,6,5,4,3,2,1 Staaaaaaaaaaaaaarttttt ! Sunt undeva între ultimii, pe scările bisericii și de pe trepte îi văd pe primii cum o rup la fugă. 

Mulțimea începe să se miște ușor, cam în ritmul în care se intră la metrou la Pipera seară pe la 18:00 când toată lumea termină muncă. După aproape 3 minute ajung la linia de start, dar se merge în continuare încă vreo 100 de metri din cauza aglomerației. Doar sunt aproape 2800 de alergători la start.

După trecerea liniei de start atmosfera este incredibilă, oamenii sunt îmbulziti pe margini, ne încurajează și fac o atmosferă pe care nu am mai întâlnit-o până acum nici măcar pe vreun stadion de fotbal. Tot Chamonix-ul este la start, în piață unde traseul cotește și apoi înșirat de-a lungul centrului până la ieșirea din localitate. Când cordonul se termină, mă uit pe ceas și suntem déjà la km 1.54.

Déjà emoțiile de început au trecut, am închis și GoPro-ul și mă concentrez pe ce am de făcut. Primii 8 km până la Les Houches sunt plat și îi fac în 54 minute. Les Houches, la fel că Chamonix este în sărbătoare, toată localitatea este de-a lungul traseului, cu trompete, vuvuzele, muzică. Toată lumea ne încurajează și trebuie să fii foarte puternic să te ții de plan, fiindcă atmosfera te poate fură imediat și să nu îți dai seama când ai apăsat accelerația.

Începutul e conform planului : lejer, cu principalul scop că după 50 km să fiu fresh și de acolo să încep să măresc treptat ritmul. Chiar dacă HR-ul este puțîn cam ridicat, în jur de 165, e normal având în vedere că nu am făcut încălzire și sigur o să îl cobor pe urcarea ce urmează. 

De pe urcare, în spate, se vede toată valea și Les Houches, peste care începe să se așeze ușor întunericul. Sunt în mijlocul unui șir indian fără-de-sfârșit care nu pare să se termine nici în față mea, dar nici în spate. Ritmul este unul constant, bătăile au scăzut, așa că mă pot bucură de priveliștea incredibilă din jurul meu : culmile albe ale Mont Blancului, porțiunile roșiatice pe care soarele le lasă la apus pe crește, dar și verdele infinit printre care își face loc cărarea. 

Mă concentrez pe nutriție și hidratare, care de-a lungul multor curse mi-au creat probleme. Sunt conștient că dacă ele vor merge bine, atunci cursa este în proporție de 95% asigurată. 

La Saint – Gervais, la capătul primului semimaraton ajung în 3 ore 35,  și sunt  super fresh. Am mers economicos, fără să forțez deloc. All good.

First semi – check, 7 to go!

Urmează o urcare ușoară către Les Contamines. Cel puțîn, așa părea din profilul cursei, deoarece primii 81 km până la Courmayeur nu îi știu. Așa că informațiile despre traseu le am din descrierile prietenilor care déjà au făcut cursa sau de pe filmulețele de pe youtube unde am analizat specificul traseului. 

În realitate nici o surpriză, așa că ajung în CP la km 32 după 5:25, parcurși lejer. În CP au supă cu tăiței. Încerc cu pâine și cașcaval : dragoste la prima gustare. Deși nu am mai mâncat până acum supe prin concursuri, pică foarte bine și ultima piesă din puzzle-ului nutriției tocmai a fost găsită.

De altfel de aici până la final, nutriția va fi una simplă dar precisă : pe traseu – alternez gelurile fie cu Snickers, fie cu piure cu chia și fructe de la Lidl, iar în CP-uri : supă cu tăiței, pâine, cașcaval, portocale, pepene verde. 

Între timp afară s-a întunercat, iar traseul se vade foarte clar după licuricii din față aka frontalele alergătorilor. Se merge în continuare în șir indian. 

Liniștea muntelui este spartă doar de cei care merg în grupuri și se conversează între ei. Cum nutriția merge bine, iar reflexul este déjà format astfel încât cam la 30-40 minute mănânc și cam la 10-15 minute beau câte o gură de apă, mă pot bucură de cerul senin plin de stele. 

Nu îmi este somn deloc, deși orele trec una după altă astfel încât nu apelez la gelurile cu cofeină, iar, la indicațiile lui Robert, mă țin departe și de Cola. 

După Les Contamines trecem printr-un parc ce pare de distracții și ajungem într-un tunel luminat cu led-uri al celor de la Hoka. Mi-e ciuda că nu sunt pe faza să pornesc GoPro-ul, dar pe de altă parte simt momentul cum îmi da aripi : Fly Human Fly, iar pace-ul crește ușor până când începe urcarea și mă temperez. 

Urmează urcarea spre Col du Bonhomme, care este lungaaaaaa. Începe să se lumineze iar în vale se vede lungul șir format din sute de frontale. E momentul perfect pentru un mic dejun în vârf de munte și o priveliște ce îți taie răsuflarea. Mă așez pe un bolovan pe marginea cărării, îmi scot sandvișul și privesc cum răsare soarele milimetru cu milimetru după vârful muntelui, iar coloana de alergători trece pe lângă mine. Se simte liniștea muntelui, spartă doar de susurul apei ce curge în vale, iar toată presiunea pe care am simțit-o toată săptămâna s-a risipit că prin minune. 

Imagine there’s no past, no future too! 

Deși în CP-uri mă mișc contratimp, acum parcă nu aș mai pleca din loc, deși am terminat de mâncat și nu mă simt nici obosit. Din contra simt energia și după ce o iau din loc depășesc fără nici un efort, unul câte unul, un mănunchi de alergători până la Col de la Seigne.

Priveliștea este de vis și nici nu știu când trec Col de la Seigne, Lac Combal, Arete du Mont-Favre, Checrout – Maison Vieille. Sunt în grafic și totul merge mai bine decât aș fi sperat. Deși este jumătatea din concurs pe care nu o cunosc, totul a mers perfect.

Prima provocare apare pe ultima parte din coborârea spre Courmayeur, când se intră în pădure și pe o bucată de vreo 3 km se aleargă pe o potecă în care picioarele se afundă în praf. Cum se aleargă destul de tare praful este ridicat în aer și cu greu se poate respiră. Ochii, buzele și gâtul încep să mă usture din cauza prafului care cred că mi-a intrat și în sânge. A trecut și prin gaitere până în pantofi și deși înainte de porțiunea asta mă gândeam că nu are rost să schimb încălțările, acum dilema a fost rezolvată.

În Courmayeur mă așteaptă Marius pe o stradă pe care îl aud de la o sută de metri cum mă încurajează de cum mă vede. Aleargă cu mine până la intrarea în CP unde bat palmă cu copiii și uit de praful ce tocmai îmi stricase mai înainte zen-ul. Ramona mă ajută să ia drop-bag-ul, să fac refill la geluri și piure-uri pentru a două jumătate. Mă răcorește spray-ul rece, schimb tricoul și pantofii și printre mișcări  termin shake-ul de proteine și mănânc supă de tăiței pe care mi-a adus-o. 

Mă simt că la Formulă 1 și mă grăbesc să plec mai departe. 

Salut la ieșire echipa de suport și plec mai departe prin soarele care déjà arde spre Bertone. Probabil că sunt în jur de 25-27 de grade dar nefiind pic de umbră mă topesc. Noroc cu o fântână care este în drum unde toți ne repezim să pe răcorim. Mă bag direct sub robinet, ud șapcă și îmi torn în cap 3 pahare de apă. Restart !

Urcarea spre Bertone este, din cauza căldurii, cea mai grea din concurs, dar o abordez în ritm ponderat și susținut. Nu accelerez, dar nici nu mă opresc. 

Aproape de Bertone un grup de turiști urmărește cursa live pe telefon și fac anunțul : Kilian trece linia de finish și a făcut record : e primul care coboară sub 20 de ore. Trebuie să apară și Blanchard în câteva minute, a intrat și el în Chamonix. Îi întreb de Robert și îmi spun că e pe 10. 

Super, jos era pe 11 și a intrat în Top 10. Mai are timp să avanseze 1-2 locuri 😊

Sus la Bertone găsesc o grămadă de alergători întinși în cele 2 corturi ce feresc de dogoarea soarelui. Mănânc 2 bucăți de portocale, umplu flask-urile cu apă și plec mai departe. Sub semnul caniculei este toată bucată de traseu până la Arnouvaz. Din când în când cărarea cotește de-a lungul muntelui și intră în zone cu umbră: o binecuvântare! Îți vine să te pui un fund pe o piatră și să aștepți până spre seară că să pleci mai departe. Dar sunt în plan și ar fi păcat să nu mențîn ritmul având în vedere că în afară disconfortului creat de caniculă, pe care îl tratez cu multe lichide, restul merge mai bine decât aș fi putut speră.

Trec prin Bonatti și Arnouvaz în același scenariu. Începe urcarea spre Grand Col Ferret, granița dintre Italia și Elveția și scenariul se schimbă. Este umbră și pe măsură ce urcăm spre vârf începe să bată vântul din ce în ce mai tare. Apare și ceață la orizont, așa că e momentul pentru activarea foiței. 

Este un déjà-vu de anul trecut, la CCC, cursa de 100 de kilometri când am întâlnit același tip de vreme.

De aici începe coborârea spre La Fouly, partea mea favorită unde anul trecut la CCC am comis-o apasand prea tare  pedala de accelerație. Mi-am învățat lecția și mi-am planificat să fiu ponderat, să alerg după ritmul inimii : nu mai sus de 140 bpm. 

Kilometrii trec unul câte unul și după La Peule totul se schimbă : începe a două cursa. Îmi fuge o piatră de sub piciorul stâng și simt cum se întinde ligamentul și o căldură instanța îl cuprinde.

 

Mă opresc, pare să nu fie chiar așa de grav, pot calcă și nu simt să fie ceva grav. Plec mai departe. Însă, pe măsură ce timpul trece durerea crește încet-încet, dar sigur. 

Pe urcarea spre Champex-Lac începe să mă doară la fiecare pas pe care îl fac. Realizez că obiectivul s-a schimbat din respectarea planului de a termină în 36 ore în a termină în maxim 46 ore jumătate cât este timpul limită. Strâng din dinți și mă gândesc că mai am la dispoziție aproape 18 de ore pentru restul de 45 kilometri. În Champex nu stau mult, mi-e teamă să nu mi se răcească și să se agraveze, plus că nu am de ce, nutriția merge în continuare bine, umplu flask-urile, beau din mers supă și mănânc 2 sferturi de portocale.

Urmează urcarea către La Giete care este destul de abruptă. Anul trecut porțiunea asta până la final mi-a pus cele mai mari probleme, când nutriția nu a funcționat și mi-a fost rău. Acum situația este diferită, așa că pe urcare merg constant până la limita suportabilă a durerilor, dar fără să fac pauze. Problemele apar după Giete, unde coborârea este abruptă iar durerile sunt insuportabile din cauza faptului că nu pot flexa deloc piciorul stâng. Merg încet, ca un melc, folosindu-mi bețele pe post de cârje și făcând loc tuturor celor care par că zboară pe lângă mine.

Din când în când alternez modul în care calc pe piciorul stâng, încercând pe cât posibil să nu flexez: fie calc pe călcai, fie mă sprijin în bețe, fie cobor în lateral punând în față piciorul drept și apoi stângul fără a-l îndoi.

O cursa de ultra se aseamănă foarte mult cu o viață de om : te pune în față multor greutăți, te trece că un carusel de la extaz la agonie și înapoi. Sunt momente în care un minut pare o zi și o zi pare un minut. Acum te doboară fiind sigur că ai ajuns la limita resurselor că imediat să te simți mai proaspăt decât înaintea startului. Pentru a putea duce până la capăt o asemenea provocare este important să te autocunoști, să îți înveți reacțiile și să șțîi cum se ți le gestionezi astfel încât să tii departe gândurile de abandon.

Acum sunt într-o asemenea situație. 

Fiecare pas îmi spune să renunț, că durerea este mult prea mare, că nu merită riscul, că timpul zboară iar eu mă mișc mai încet că un melc și mai mult că sigur nu voi reuși și în cel mai fericit caz voi ajunge la finish după cut-off și îmi mai risc și sănătatea pe deasupra.

Pentru a reuși într-o asemenea situație este esențial să înțelegi că mintea este cea care ne limitează. Din spirit de autoconservare, ea este cea care ne creează toate scenariile în cap care să ne facă să renunțăm. Dar pentru fiecare situație, ultra te învață că există și soluțîi. 

Pentru a liniști mintea trebuie să îi demonstrezi că se înșeală, așa că mă concentrez pe tot ceea ce merge bine și demontez fiecare contraargument în parte : nutriția este excelență, niciodată nu m-am simțit mai bine că acum. Chiar dacă mă doare piciorul avansez și am găsit soluții să îl menajez pe cât posibil. Chiar dacă mai sunt vreo 40 kilometri, doar vreo 15 sunt în coborâre. Păi nu am mai făcut eu 15 kilometri accidentat? Normal că am mai făcut! Oricum obiectivul principal de la început a fost să termin cursa, deci e ok chiar dacă pică cel de timp.

 Apoi le-am promis copiiilor că vom trece linia de finish de mâna și am să mă țin de cuvânt.

Astfel trec kilometru după kilometru, oră după oră.

 Las în spate Trient, Les Tseppes și mă apropii de Valorcine. (Kilometrul 156) Aici, pe coborârea interminabilă, ce pare o eternitate mi se pare că timpul zboară prea repede și eu nu înaintez deloc. E acel sentiment în care ți se pare că o ora trece într-un minut stând pe loc. Este momentul cel mai dificil al cursei pentru că mi se înfiripă din ce în ce mai adânc ideea că nu voi reuși. Doar mai am o urcare de aproape 1000 m și o coborâre de încă pe atât în aproape 20 de kilometri și este déjà aproape ora 09.00 dimineață, ceea ce însemna că mai am la dispoziție încă 7 ore jumătate. Par foarte multe pentru mai puțîn de un semimaraton dar la viteză cu care mă mișc pe coborâre par o secundă.

Sună telefonul. 

Este Ramona și îmi spune că mă așteaptă împreună cu Marius în CP. Primul gând este că mă așteaptă în Chamonix și le zic să nu mă mai aștepte că o să ajung târziu. Îmi zice că mă vede pe aplicație și trebuie să ajung în 3 minute în CP și că sunt în Valorcine. Simt cum se ridică moralul și senzația e că măresc ritmul deși cred că e doar o senzație, mai mult că sigur. După câteva minute ajung în CP și îl aud de la distanță pe Marius stringand cât să trezească și ultimul somnoros din tot Valorcine-ul : Valiiiiii, Hai Vaallliiiiiii ! Până la capaaaat !

În CP Mariu îmi aduce o cafea (singură pe care am băut-o în tot concursul) iar Ramo se ocupă de picior care este cât bocancul. Ba chiar pare să dea pe dinafară de la cum este de umflat. Spray-ul rece plus antiinflamatoarele par peste vreo 10 minute să aibă efect. 

Încurajările lor mi-au ridicat moralul și sunt hotărât să merg până la capăt. După Valorcine sunt vreo 2-3 km de plat fals care merg bine și pare că piciorul este mai bine, durerile se diminuează. Drumul cotește de pe potecă pe lângă asfalt și în față îi văd pe Marius și Ramo așteptându-mă din nou. Mă însoțesc vreo 500 de metri până unde este Col de Montets. Cele 5minute cu ei mi-au ridicat și mai mult moralul așa că abordez urcarea plin de elan. Chiar dacă ceasul mi-a murit, urc destul de bine deși soarele este déjà sus și de la jumătate de topește. 

Nu mai contează, moralul este sus și mult mai ușor decât îmi imaginăm cu câteva ore înainte ajung sus. Sus bate soarele, dar cărarea este plină de turiști care ne încurajează și chiar dacă durerile par să revină încet încet ajung la Tete aux Vents. Este 12 :15 și aici am siguranță că voi ajunge cu bine la finish : mai am 4 ore și un sfert pentru 10 kilometrii.

Până la final merg cu siguranță celui care are la dispoziție tot timpul din lume pentru a termină. Din fericire îmi ia mai puțîn de două ore, deși pe lângă mine trec o grămadă de alergători care mă încurajează și mă felicita pentru faptul că nu am cedat. Pe la jumătatea coborârii drumul trece printre mesele terasei La Floria unde primesc un rând de aplauze de la oamenii care se relaxau la o bere și printre încurajări aud și un Hai România ! 

De aici începe iarăși șirul spectatorilor, înșirați în grupuri din 50 în 50 de metri, care ne încurajează și ne felicita pentru performanță : Courage ! Allez ! Allez ! Quatre kilomettres !

Când întru în oraș o sun pe Ramo și o anunț că am intrat în Chamonix. Îmi spune că mă așteaptă la Ultra Village, iar copiii mă așteaptă aproape de sfârșit să trecem împreună linia de sosire. 

Ultimul kilometru probabil că nu îl voi uită prea curând. Este esență acestei curse la care am visat 5 ani de zile : pe de o parte durerea pe care o resimțeam la fiecare pas, pe de altă parte încurajările sutelor de persoane care mă încurajau de pe margine, bucuria revederii copiiilor care mi-au sărit în brațe cu vreo 100 de metri înainte de finish și cu care am trecut de mâna linia de finish și sentimentul de a termină visul pe care îl începusem în urmă cu 44 ore și 16 minute.

The turtle race 😉 has ended! Până la următoarea.

Un comentariu la „Roller-coasterul UTMB

  1. A fost o cursa all-inclusive👏 Felicitari!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

De pe blog.

Citește și:

Roller-coasterul UTMB

Emotiile și experianța avută pe parcursul celor 170 de kilometri de către atletul TrailRunning Academy, Valentin Bălănescu, pe durata UTMB-ului.