Devino membru activ TrailRunning Academy

Ai acces la toate articolele. Gratuit primele 15 zile. 

Am alergat printre stele la Rodnei Sky Race

Articol scris de Nicolae Rotărescu

Întrebarea înainte de cursă era dacă să mă încalț cu pantofi cu membrană impermeabilă sau nu. De ce mă întrebam asta? Pentru că în cursa precedentă, la msg Ultramaraton Apuseni am avut o experiență pe care n-am vrut să o mai repet în Rodnei. 

Alergasem prima buclă de 43 km pe o vreme superbă dar după alți 20 km a început ploaia. Și după șase-șapte ore de picioare ude și un total de 87 de km, mi s-a desprins pielea  de pe laba piciorului (picior, nu pantof), începând de la călcâi si până la baza degetelor. Talpa mea era o bășică imensă care durea la fiecare pas. Și ca să fie și mai frumos, pe ultimii patru kilometri la piciorul drept, exact pe pingea, s-a crapat in două pielea…sau bășica. Credeți-mă că a fost o adevărată “plăcere” să alerg cu ce am avut eu pe tălpi, într-atât de plăcut încât primul lucru pe care l-am comandat după cursă au fost o pereche de pantofi de alergare cu membrană impermeabilă. Mi-am zis că oriunde mă duc și e de alergat mai mult de trei ore pe ploaie, am să folosesc pantofii impermeabili. Zis și făcut, uitându-mă pe vremea probabilă, m-am decis să-mi iau impermebilii. 

Se spunea clar că de la ora 11.00 o să fie ploaie pe traseu. Gata echipat, ies din pensiune si constat că plouă, era ora 08:30, exact cu o oră înainte de start. Bun, mă felicit că mi-am luat pantofii impermeabili și pornesc împreună cu Mihai, un coleg de alergare și cu Gabi, un băiat din Sighet pe care l-am întâlnit la pensiunea unde eram cazați. 

Ne hotărâm că vom alerga toți trei în echipă, eu voi duce trena pentru că am o experiență mai mare (deși alerg la concursuri doar din august 2021), iar băieții au fost de acord că merg pe mâna mea. În plus, ne-am propus să transformăm cursa într-un antrenament lung de sâmbătă în care să ne bucurăm și să admirăm peisajul. Pe lângă asta, îmi doream să-i încurajez pe toți cei pe care îi întâlnesc în cursă sau care o să mă întâlnească. 

Cu douăzeci de minute înainte, ne apucăm serios de încălzire, facem o alergare ușoară după care trecem la școala alergării și încheiem tot cu o alergare lejeră spre zona de control. 

Apoi ni se verifică echipamentul: să avem la noi foiță, folie de supraviețuire, geluri sau batoane buff sau bască. Intrăm în zona de start și încărcați de un vibe bun și adrelină țopăiam întruna ca niște scolari entuziasmați. 

Se dă startul. Pornim cei aproximativ 150 de alergători, primii în ritm nebun, noi am rămas la urmă să închidem convoiul. Mi-am propus să duc cursa într-un ritm crescător, la început ușor și să închei în forță. Deși e prima mea participare la Rodnei Sky Race, știam munții Rodnei din drumețiile pe care le-am mai făcut în zonă. 

Urcarea de pe Puzdrele nu o cunoșteam deloc dar după hartă intuiam că o să fie o urcare dificilă, așa că am luat-o ușor pe șosea. După vreo doi kilometri de asfalt, traseul a făcut dreapta și am luat-o pe un drum pietruit până prin curtea unei pensiuni de unde începea practic cățărarea. De alergare, la majoritatea dintre noi nu era vorba. Înfipt în bețe, ușor aplecat înainte, duceam un ritm cât mai constant cerând, din când în când, feedback de la Mihai și Gabi, dacă merg bine și dacă pot susține ritmul. 

Foarte entuziaști, mai tineri cu aproape două decenii ca mine, îmi răspund mereu că da, e bun ritmul și că pot să-i dau și mai mult. Încet, trecem pe lângă alți alergători și realizăm că urcarea, pe măsură ce avansăm, tot crește ca dificultate și ca unghi. La fiecare sfert de oră, ceasul ne aduce aminte să ne hidratăm, deși la un moment dat cred că era ultimul lucru de care puteam să uităm. Le zic colegilor că e bine să bem cât mai puțin dar constant să evităm dezshidratarea. 

Afară era deja foarte cald, soarele bătea și eram foarte aproape de golul alpin așa că umbra lipsea cu desăvârșire. Pe mine curgea apa în valuri. Arătam de parcă am fost stropit cu hidrantul pompierilor. Pantalonii lungi de pe mine se umpluseră de apă și îi simțeam de parcă aveau cinci kilograme. 

Dar vibrația și energia noastră era foarte bună. Glumeam, râdeam, admiram diversitatea de flori sălbatice de pe traseu, ba chiar un alergător din spate spunea de fâneața din Rodnei că e cea are cea mare diversitate de flori, pe metrul pătrat, din Europa. 

Încet, în stânga noastră apărea cascada Puzdrele. Trecem pe lângă vuietul ei și uitându-mă la ceas văd că suntem deja la km cinci și că au trecut cam șaptezeci de minute de la start. Vine o vale, mă aplec să mă răcoresc, mă stropesc pe ceafă, pe tricou mă ud bine de tot și basca de alergare o scufund în apă. Deodată simt că a trecut cineva pe lângă mine într-un ritm ieșit din cadența întâlnită de noi până atunci. Ridic privirea și îl văd pe Nicu Bălan cu genunchii ridicați, fără bețe, alergând parcă plutind, cu o viteză ce ne părea amețitoare printre alergătorii înfipți în bețe ca noi, ce ne deplasam alene în ritmul țestoasei. Pur și simplu eu și colegii mei ne-am oprit și l-am admirat câteva zeci de secunde cum alergă. “Cum să poți alerga așa pe aici? am întrebat. “Wow”a exclamat Mihai. O alergătoare din spate zice: “de asta e concurs de alergat!”. Da, simplu de zis dar greu de făcut. 

Trecerea lui Nicu Bălan ne-a mobilizat pe toți și parcă am iuțit cu toții cadența. El pornise pe traseul Galațiului cu o jumătate de oră mai târziu și după patruzeci de minute deja ne depășise. Ce frumos este să vezi asemenea sportivi în acțiune. Ai la ce visa și ai la ce tinde să faci și tu pe viitor. Pe mine m-a motivat ca pe viitor să-mi dezvolt tehnica de urcare și să încerc și eu să ajung să pot să alerg la fel de grațios pe urcare chiar dacă nu o să am aceeași viteză. Deja mă și vizualizam cum o să mă pregătesc și voi face asta până când în zare, un grup mai mare de alergători adunați m-a făcut să tresar și să ies din starea de visare. 

 

Era primul punct de hidratare, locul de unde cele două trasee imediat se despărțeau. Galațiului o lua în stânga și Puzdrele în dreapta. Am început coborârea spre primul punct de alimentare. Din șa urmau aproape trei km de coborâre. Entuziasmul era maxim și eram bucuroși că ajungem la punctul de alimentare, unde era singurul punct cu limită de timp, într-o oră și patruzeci de minute. Timpul limită era de două ore și jumătate așa că eram foarte mulțumiți de noi. Aveam deja făcută o diferență de +900m, urma aproape verticalul de pe Puzdrele, ne simțeam bine. Ce mai, o plăcere! 

Mihai, în glumă, întreabă voluntarii: “Pălincă aveți?” la care ei imediat îi spun că bineînțeles și că-i primul care cere, deși noi eram în coada plutonului. Așa că Mihai primește un păhărel de isotonic de prună de maramu’, eu cu Gabi ne distrăm și cu flascurile pline ne pornim în urcușul zilei. “Ca pe casă!” exclamă Gabi. Intr-adevăr că traseul era marcat să urcăm versabntul pe direct, de parcă urcam un acoperiș imens de casă țuguiată maramureșană. Atâta că în loc de draniță era plin de afini. 

Glumele și zâmbetele ne-au îndulcit panta și un izvor cam de la jumătate ne-a ajutat să ne și răcorim. De știam ce urmează, ne umpleam și flascurile dar de unde să știm. La un moment dat vedem înaintea noastră o alergătoare ce se sprijinea cu două mâini într-o botă ce semăna a toiagul lui Moise. Ne apropiem și ne dăm seam că era în dificultate. O întrebăm dacă e bine și ne spune că nu mai are apă de ceva timp și că e foarte deshidrarată. Am desfăcut bidoanele, și eu și Mihai și i-am pus apă de la noi, pe rând în bidon. Am vrut să-i spun să-și mai păstreze o gură că mai este un pic până ajungem la punctul de hidratare, dar înghițise deja apa toată inainte să apuc să mai spun ceva. 

O lăsăm în urmă si ne pornim spre vârful Puzdrele. Ajungem pe vârf, după alți +900 de m diferență de nivel, dar de data aceasta întinși doar în trei km. Satisfacție maximă, bucurie și dopamină cât încape. Coborârea de aici până în șaua mică dintre Puzdrele Mari și cele Mici e cu niște bolovani, o parcurgem atenți să nu ne accidentăm și parcă din trei pași și cinci mișcări ajungem pe Puzdrele Mici. De aici vedem următorul punct de hidratare plasat în șaua dintre Puzdrele și Laptelui. 

Mai admirăm în zare Pietrosul Rodnei, Munții Maramureșului după care coborâm însetați către punctul de hidratare unde surpriză, nu avem apă! Panică! Vrem Apă! Ni se dă o jumătate de flasc de care ni se spune să avem grijă până la șaua Gârgălău căci până acolo nu mai avem apă. Nervos, aproape pregătit să trag niște sfinți, mă pornesc în urcare pe Laptelui. Mă calmez repede și îmi zic că e un antrenament bun pe lipsă de apă și căldură și am oportunitatea să fac asta după 13 km cu +1800m așa că urcăm Laptelui până în vârf, uimitor de ușor, față de cum țineam eu minte acestă urcare din drumețiile mele prin Rodnei. 

Alergarea până în Șaua Gârgălu, trecută pe vârful Galațului a fost de vis și reconfortană. Aproape de șa, Mihai, încărcat pozitiv de ritm și voioșie zice:”Ce vreme minunată! Unde e și ploaia anunțată la meteo?” Nu trec trei minute si din senin: ”Bum!!!”, un tunet! “Noa, Mihai, ți-a trebuit să cobești!”. Și încă o dată se confirmă că la +2000 altitudine vremea se poate schimba instant aproape din senin. 

 

La izvor, doi voluntari ne fac refilul la flascuri și de data aceasta primim apă pe săturate și ne grăbim să trecem șaua să apucăm să coborâm din creastă înainte să vină furtuna. Reușim! 

Pe drum ne întâlnim cu niște turiști la care le recomandăm să se întoarcă că urmează să vină vreme grea. Trecem și de lacul Știol, ne și realimentăm la ultimul punct de alimentare și începem coborârea cea mai tehnică și lungă din întregul traseu, coborârea ce duce direct spre Cascada Cailor. 

Totul merge ca pe val. Îi dăm și tare dar și în ritm de siguranță. Reușesc să am o cadență de peste 220 de pași pe minut și simt că totul merge uns. Picioarele încă sunt ușoare și nici nu-mi dau seama dar deja am trecut și de Cascada Cailor. 

Urmează tot coborâre, însă  foarte alergabilă, pe un fost drum forestier. Încet creștem ritmul și pe km 25 reușim să scoatem un pace de 4:53 min/km. Pe ultimii cincizeci de metri, cu părere de rău, depășim un alergător și terminăm toți trei în șir indian, eu, Mihai și Gabi. Am funcționat azi, ca o mașină unsă. Ne facem poze, ne zbenguim și dansăm pe muzica de la start, în alergare ușoară încă zece minute pentru a ne face cool-down-ul. 

 

Plini de endorfine, serotonine, dopamine ne simțim fantastic că am terminat sănătoși cursa. Chiar dacă nu a plouat, pe noi nu ne-a prins deloc furtuna, impermeabilii mei au respirat bine și s-au comportat excelent și pe vreme caniculară și în soare de cuptor. Aflăm că în creastă sunt alergători prinși de grindină și ne bucurăm când aflăm că în cele din urmă s-au întors cu toții fără probleme. 

 

Da, am alergat printre stele!!!

TrailRunning Academy - logo

Alătură-te!

Planurilor de antrenament,

sfaturilor de cursă,

comunității!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

De pe blog.

Citește și:

Este Glutamina esențială pentru alergători?

Suplimentele de glutamină au fost populare în circuitul celor care merg la sală. Mulți oameni iau suplimentul de aminoacizi în speranța că va ajuta la creșterea masei musculare. Cu toate acestea, nu există de fapt nicio dovadă că suplimentele de glutamină ajută la creșterea masei musculare.

Așa este, dacă luați un supliment de glutamină pentru a ajuta la creșterea masei musculare, este probabil o pierdere de bani.

Cu toate acestea, există dovezi că suplimentele de glutamină pot fi utile pentru sportivii de anduranță.