Cum am ajuns la 30 de ani, fără job și cu bilet doar dus către o insulă?

Sau cum am ajuns să pun stăpânire pe bunul cel mai de preț: timpul.
© Ana-Maria Tănăsie

Alătură-te Tribului!

La finalul fiecărei luni trimitem un newsletter care te ține la curent cu evenimentele importante din lumea alergării, îți oferă idei de antrenament și te motivează pentru următoarea ta competiție.

Anul trecut, în septembrie, am împlinit 30 de ani. E vârsta despre care Sergiu, prietenul pe care-l văd prea puțin, prieten cu care mi-ar plăcea să plec în jurul lumii, spune că la 30 de ani lucrurile stau altfel; el are acum 35.
 
„Ai să vezi tu!”
 
îmi spunea cu zâmbetul pe buze, turnându-mi bere la Bertone, refugiul din Alpi la care el era barman. Atunci aveam 28.
 
Eu si Sergiu la Bertone, înainte de UTMB 2018
 
Sunt genul care nu pune prea mult preț pe ziua de naștere. Doar când am împlinit 10 ani, ai mei mi-au făcut tort și o petrecere surpriză despre care am aflat cu câteva ore înainte, fără să vreau.
 
Ca adult, mi-am chemat prietenii să bem un punch cu suc de fructe și rom la o singură zi de naștere.
 
I-am invitat că stăteam într-o chirie mișto, la un penthouse, iar colegul meu de apartament de atunci nu mă lăsa să aduc oameni în casă. Într-un fel am vrut să-i fac mai mult în ciudă decât să mă sărbătoresc.
 
În ultimii 5 ani, mi-am petrecut ziua de naștere pe munte, alergând de nebun.
 
Alergam după un sentiment de libertate, că îmi aparțin și că nu dau socoteală nimănui.
 
Când am împlinit 30, planul era să alerg într-o parte inedită a lumii: Marele Canyon. Să fiu înconjurat de străini și să fac ce-mi place: să mă chinui prin deșert, să-mi car casa în spate, să fac bășici în tălpi, să dorm sub cerul liber, să sufăr de foame și sete; să fiu iar liber, cum îmi plăcea să cred că sunt, măcar de ziua mea.
 
Aveam plan, aveam bani, aveam ocazia, însă NU aveam două lucruri esențiale: timp și viză.
 
Acum 12 ani, aveam să-mi pun sechestru, fără să vreau, pe timpul meu. Armata avea să fie instituția care putea să-mi dicteze cum să-mi petrec timpul.
 
La 18 ani, în 2008, fusesem admis la Academia Militară. După un proces destul de lung și anevoios, am luat toate examenele sportive, psihologice și medicale ca să intru „în sistem”.
 
Era ceva pentru un copil de miner! 
 
Toată lumea credea că am intrat pe pile sau că am dat mită.
 
Am ales calea asta ca să am un job sigur la finalul celor trei ani de școală și să am o viață plină de aventuri, cum mi-a povestit tata că a trăit în armată.
 
Îmi amintesc că mă vrăjea că el într-o tabără de subraviețuire a trăit 3 zile pe munte cu 2 biscuiti „de ăia ce să făceau cât o filă de carte când îi băgai în apă”. Mi-ar fi plăcut mai mult medicina, însă era nevoie să fiu „ținut” în școală 6 ani fără să mi se ofere trei mese pe zi sau cazare.
 
Acum cred că ar fi fost o alegere ce aș fi regretat-o.
 
Au trecut și anii de școală, iar în primul an de caschetă am fost responsabilizat cu un job de la 8 la 16 și cu iluzia posibilității de pensionare la o vârstă „fragedă” de 45-50 ani, printre alte iluzii;
 
Am fost prins în această plasă, însă erau semne clare că nu (mai) era locul potrivit pentru mine, unde să pun accent pe sine, să mă dezvolt ca alergător sau ca spirit.
 
Chiar dacă job-ul meu din armată avea legătură cu sportul și în principal mă antrenam, în ultima vreme din ce în ce mai puțin aveam să fac sport pentru mine.
 
Era mai mult în sarcina mea să mă ocup de pregătirea altora decât de pregătirea mea.
 
Era nevoie să mă pun pe locul 2 pentru a-mi îndeplini sarcinile zilnice și încă nu eram pregătit de asta.
 
Foarte puține cadre militare, spre 0, devin sportivi de performanță după terminarea școlii. Aproape nimeni din sistem nu-și dorește ca un ofțer să facă și sport de performanță. E un sistem ce te vrea, ca ofițer, prezent printre ceilalți oameni, să conduci prin prezență și puterea exemplului.
 
Nu este un sistem care să încurajeze sportivii de performanță, ofițer fiind într-o unitate de teritoriu. În majoritatea cazurilor, aceștia sunt activați ca și cadre militare datorită rezultatelor lor când nu mai performează în sportul ce l-au făcut aproape o viață.
 
Cazul meu avea să fie unul aparte, pentru că, datorită rezultatelor ce cred că vor urma, avea să-mi dau demisia.
 
Cu alte cuvinte, am dat o iluzie la schimbul altei iluzii.
 
Întors din Franța de la UTMB-ul din 2019, când am abandonat din cauza lipsei de apă, am fost trimis într-o misiune de control, pe linie sportivă, la o altă unitate din țară. 
 
Totul era clar și mă așteptam la asta. Am fost informat că aveam să plec. Chiar dacă nu era în atribuțiile mele, am făcut timp de o săptămână o muncă ce putea fi făcută în maxim 3 ore, într-o singură zi.
 
În loc să fiu cât se poate de eficient și să fac controlul în cele 3 ore, a fost nevoie să stau de luni până vineri. 
 
Să fiu prezent acolo, pentru că așa era scris pe o bucată de hârtie.
 
Eram obișnuit ca lucrurile să fie lălăite și să dureze. S-a întâmplat să stau 5 zile, și nu o singură zi, pentru că a fost un control pe mai multe linii, fiind un grup de oameni care făceam asta, însă atunci m-am hotărât că cele 4 zile ce l-am pierdut nu aveau să se întoarcă, nu avea să mi le dea nimeni înapoi; dar absolut nimeni.
 
Au fost 5 zile în care eram într-un loc unde nu-mi doream să fiu, făcând ceva ce nu-mi doream să fac.
 
Frustrarea a fost accentuată de faptul că, în tot acest timp pe care l-am pierdut, eu ar fi trebuit să fac un drum până la capitală, unde să-mi fi rezolvat viza pentru SUA.
 
Pe lângă asta, vocea din capul meu, care prindea glas din ce în ce mai puternic, mi-a spus că vor mai fi și alte momente în care îmi voi sacrifica timpul – această resursă limitată – pentru armată, și până la urmă nimănui nu-i păsa.
 
Dacă mie-mi păsa cu adevărat, eu trebuia să fac o schimbare. Plus că, în mai puțin de o lună de zile, aveam bilete de avion pentru Nepal, iar timpul meu era o incertitudine, căci nu-mi aparținea cu adevărat, fiind astfel șanse să ratez și călătoria dim Nepal. Dar în nici 6 zile, aveam să-mi aduc timpul de partea mea.
 
De la gândul de a renunța la armată la a-mi scrie demisia a fost un proces ce a durat 3 ani, dar săptămâna aceea a pus capac. În tot acest timp, purtam un monolog interior la care evitam un răspuns punctual. Nu am avut curaj să fac pasul acesta din cauza siguranței financiare. Asta a fost ceea ce mă ținea pe loc.
 
Părea că dacă voi renunța la acest job, a doua zi nu mai aveam ce să mănânc, iar asta e una din traumele mele cele mai mari: că mă voi trezi într-o zi și nu o să am o bucată de pâine să bag în gură.
 
„Când voi câștiga la fel de mulți bani din alte locuri cât câștig din armată, atunci îmi voi da demisia”, îmi spuneam cu vreo trei ani in urmă.
 
Chiar dacă ajunsesem de câteva luni în punctul ăla de echilibru, de sursă de venit și din alt loc decât din armată, nu avusesem curaj să fac pasul care părea ca un salt într-o prăpastie.
 
Până când cineva m-a întrebat retoric „dar ce plănuiești să faci cu banii, să mănânci mai bine în oraș?”
 
După săptămâna pierdută și cu replica asta, care parcă mi-a pus capac, am fost hotărât să renunț și să-mi iau timpul în propriile mâini, să mă trezesc la orice oră îmi doresc, fiind într-un colț izolat de lume sau în mijlocul lumii.
 
Puteam să fac asta și în armată? Poate că da, însă tot aveam sentimentul unei zgarde invizibile în jurul gâtului. Tot trebuia să completez un registru și să cer aprobarea unui superior pentru a pleca un weekend, a-mi lua concediu sau zile de recuperare. Și nu o zic că e ceva greșit în asta, însă mi-am dat seama că pentru următoarea perioadă vreau ca eu să fiu singurul care ia decizii asupra timpului meu.
 
Demisia a venit ca cel mai natural gest, fără să existe sentimente de remușcare, ba mai mult, când m-am prezentat comandantului, eram senin și împăcat fără vreo dorință de a da înapoi.
 
Există aspecte ce-mi vor lipsi?
 
Da, mai mult decât orice, colegii alături de care am cărat ranița și am fost la trageri în ultimii 6 ani, plus exemplele bune de leadership văzute la unii superiori.
 
Există aspecte ce nu-mi vor lipsi?
 
Da, nu-mi vor lipsi oamenii care se plafonează și-i trag și pe ceilalți după ei, care vin la serviciu cu gândul că indiferent de acțiunea lor „o să mai treacă o zi”.
 
Nu-mi vor lipsi aproape deloc deplasările prin țară către concursurile militare și condițiile de cazare din căminele militare.
 
Îmi place să spun că am făcut nu 1, ci 10 ani de armată „obligatorie”. Am învățat, printre altele, cum să trag cu arma, să nordez o hartă, să vorbesc cu oamenii, să-i înțeleg și într-un final cum se scrie un raport de demisie.
 
Sper ca în urma celor 10 ani să pot spune că „m-am întors întors bărbat”, și nu că „în 3 zile am trăit cu 2 biscuiți” cum obișnuiam să fiu vrăjit.
 
În câteva zile urmează să iau startul la primul concurs din 2020, pentru care m-am pregătit mai bine de 4 luni în care n-am avut job : Transgrancanaria.
 
Au fost luni în care n-am murit de foame și m-am trezit în Nepal, București, Brașov, Cluj, Chișinău, Petrila, Kathmandu, Lukla, Namche Bazar, Dingboche, Moeciu de sus, Valea Ialomiței.
 
În locuri unde chiar îmi doream să fiu, făcând ceea ce-mi place, iar dacă nu e asta o definiție a fericirii, atunci nu știu ce este.
 
Așa am ajuns să pot spune că la 30 de ani viața e altfel.
 
Ceea ce contează cu adevărat este ca timpul să fie în mâinile tale. 
 
El este monedă neprețuită, iar cursul ei crește atunci când o cheltui altfel decât ai vrea, în locuri unde nu-ți dorești să fii, cu persoane ce nu le dorești în preajmă.
 
Thanks for your time
Then you can thank me for mine
And after that’s said
Forget it.
-Sixto Rodriguez – Forget it.
——
Articol scris în 2020 înainte de Transgrancanaria. 

Acum am 31 și un 2021 în față.
 

Antrenor de alergare?

Lasă-mă să te învăț trucuri de antrenament, nutriție și competiție!

Antrenor Alergare - Hajnnal Robert

14 comentarii la „Cum am ajuns la 30 de ani, fără job și cu bilet doar dus către o insulă?

  1. Mega mega like. Inspiratie 🙂

  2. Fain! Mi a plăcut tare! Lasă-te să curgi, asa cum fac și eu! Te îmbrățișez!

  3. Bravo Robert!!! Te felicit pentru decizia pe care ai luat-o! Să ști că nu ești sau nu ai fost singurul care are acest sentiment față de Sistemul acesta, care îți oferă siguranța locului de muncă și a unei vârste tinere de pensionare dar care îți ia orice avânt de a te dezvolta personal, care te plafonează și te face să ajungi mai bătrân fizic și psihic la o vârsta la care alții nici nu îndrăznesc să viseze la pensie. Te felicit încă o data și îți doresc succes în continuare în tot ceea ce ți-ai propus !!!

    1. Mulțumesc Florin 🙂 !

      1. Apropo si eu lucrez in sistem si alerg in timpul liber, daca imi poti da niste sfaturi cum ai reusit, cand te voi intalni voi sta mereu ,, in onor ”

  4. Bun venit in civilie, Jupane!

  5. Dincolo de performanțele tale sportive remarcabile, ai toate calitățile să iei aproape orice job de la zero, ca angajat sau pe cont propriu. Ești obișnuit să fii organizat, conștiincios, dispus să înveți, nedispus să te plafonezi.

    Perioada 30-35 mi s-a părut cea mai frumoasă, cea mai conștientă de sine chiar și când făceam tâmpenii sau luam decizii foarte importante, iar forma fizică se menținea de la sine, se aplica fără probleme stilul hei-rup.
    Acum, la aproape 40 îmi place maturitatea emoțională, dar forma fizică cere multă muncă și abia acum încep să mă las inspirată de voi cei organizați 🙂

    Mult succes și în acest an, să-ți vină idei grozave și motivație pe măsură!

    1. Ma bucur enorm ca ai scapat de ,, cursa sobolanului” , fara vise nu avem identitate.
      Esti si vei fi mereu un model indiferent de unde iti procuri banii.
      Pacat ca nu avem educatie financiara, ea este cheia libertatii noastre !
      Mult succes Robert !

  6. Felicitari Robert,
    un articol placut
    bafta in tot ceea ce faci!

  7. Felicitări Robert, ești un om deosebit, un exemplu demn de urmat.
    Multă baftă în tot ce ți-ai propus!
    Alergă și visează liber!

  8. CongratulationS👏👏👏

  9. 😄😄😄

  10. FELICITARI!
    SUCCES!

  11. Te felicit pentru alegerea facuta! Cu sportivitate Gigi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

De pe blog.

Citește și:

Transgrancanaria 2021

În Februarie, în Las Palmas, a avut loc o nouă ediție de Transgrancanaria, cursă din circuitul Spartan Trail cu 8 competiții de alergare.

Magneziu - Supliment pentru alergatori

Magneziul – Supliment pentru alergatori

Magneziul ste unul dintre cele mai importante minerale prezente în corp unde se găsesc aproximativ 24 de grame de magneziu. Aproximativ 49% e stocat în oase iar tot cam atât în spațiul intracelular, adică în interiorul celulei.

Smoothie antiinflamator cu turmeric

2 porții, 5 minute; Alătură-te Tribului! La finalul fiecărei luni trimitem un newsletter care te ține la curent cu evenimentele importante din lumea alergării, îți oferă