Ioana Păun | „Cum ti-a fost vara asta?”

Era cu cateva zile inainte de Retezat SkyRace si ma zvarcoleam stiind ca nu o sa particip. Atunci am vazut postarea cu programul de antrenament al lui Robert Hajnal pt Ciucas X3.

Nu am stat sa ma gandesc ce presupune sau de ce imi doresc sa fac asta, daca am timp si alte resurse, ca 10 saptamani inseamna toata vara… Era pentru mine prajiturica de consolare, o perspectiva buna pt ceea ce imi place sa fac.

Desi eram inscrisa din primavara la semi, am aplicat pt programul de maraton ca sa fie treaba, treaba. Si asa am ramas pana in seara de dinainte de concurs…

Raspundeam la telefoane si mail-uri cu seninatatea omului care se preface ca stie ce face. Da, sunt interesata de program, da, da, de maraton. Ma aruncam (din nou) ca berbecul cu coarnele inainte. Hihihi, hahaha, ce amuzant, ia uite ce fac eu…

Si dupa Cozia, de la 1 iulie, am inceput antrenamentele.

Prima saptamana, am avut program de voie, multa bicicleta sa scap de febra de la Cozia si sa adun 30 km. Hai ca nu e asa greu, am mai avut eu saptamani d-astea, ma gandeam.

Insa in saptamana a 2a m-a izbit realitatea. Chiar e serioasa treaba. Nu e de gluma, ori fac asta, ori nu fac. Am migrat de la amuzament la rusine amestecata cu ingrijorare, care apoi s-a transformat in determinare. Da, asta va fi obiectivul meu pe vara asta, sa termin programul asta de antrenament.

Nu imi stiam limitele si le-am descoperit treptat, pe pielea mea. Ma ofticam ca nu puteam sa tin acelasi pace nebun, pe care mi-l impuneam de la un interval la altul sau ca imi trebuiau mai mult de 2 min sa ma odihnesc. A trebuit sa imi gasesc limitele si sa le respect, apoi sa le ridic treptat si sa am rabdare. Ca mai important decat un antrenament peste limita mea este sa fiu neaccidentata si apta de antrenamentul de a 2a zi.

In serile calduroase si dupa mult stat pe scaun la birou, dezamagirea pandea dupa usa cand ma intorceam acasa de la antrenament.

Parca timpul nu mai avea rabdare, nu mai reuseam sa jonglez sa fac loc antrenamentului in fiecare zi. Imi era din ce in ce mai somn, iar dimineata ma trezeam de foame 🙂.

Am gasit si intelegere si suport, dar si neintelegere si critica. Alergarea s-a strecurat in viata mea si acum nu mai vreau sa ma despart de ea. Cine nu intelege inseamna ca nu ma cunoaste suficient, dar putem trai si asa.

Pe la jumatatea lui august, eram un pic epuizata si numaram saptamanile si zilele pana scap de… sesiune. Pentru ca asa ma simteam, ca in sesiune cand un examen avea prea multe zile lasate si invatam, dar nu eram sigura ca trec. Ceva totusi a fost diferit, pentru ca la niciun examen nu am invatat cu atata determinare cum m-am antrenat acum.

Ce te face sa continui cand nu mai poti? Cand nu mai ai aer? Cand iti ard plamanii si ti se inmoaie picioare? m-a intrebat o colega, intr-o zi, la serviciu. Si nu am stiut ce sa ii raspund. Pt ca e greu de explicat si nici eu nu mi-am gasit raspunsurile. Nu imi dau seama daca un raspuns simplu, o propozitie, e suficient sau trebuie sa caut motive si cauze. Si pana la urma nu imi e necesar sa stiu.

Si am ajuns intreaga la data de 9 sept. Imi epuizasem emotiile cu o saptamana inainte, alergasem in vis deja de 3 ori maratonul, pierdusem startul de 7 ori, ca in seara de dinainte sa ma culc cu gandul ca eu maine alerg si atat. A, si ca vreau un pahar de vin dupa.

Anul asta startul s-a dat cu 30 min mai tarziu la maraton. Totul a fost diferit pt mine: pregatirea detaliata de dinainte de cursa, incalzirea – pe care nu o faceam niciodata si faptul ca am luat startul doar cu Micky, pe care o cautam disperata prin multime…

Stiam traseul si aveam o neasteptata rabdare cu mine si cu kilometrii care se adunau incet. Acum stiam ca pot. A fost o vreme perfecta si m-am bucurat de munte ca niciodata. Vine toamna-n munti, apropo 🙂.

Pentru ca fusesem la recunoastere, nu aveam nevoie sa ma uit dupa marcaje si am stiut cum sa imi dozez efortul. O tipa m-a tot enervat pentru ca m-a depasit de vreo 30 de ori. Nu glumesc. Si de fiecare data incetinea si trebuia iar sa o depasesc. A mai fost o tanti care cred ca era nevorbita si din cand in cand se trezea urland ca la oi… Chipurile ne incuraja si de asemenea socializa… Chiar m-am ostenit sa alerg mai tare ca sa iau distanta de ea.

Apoi, erau baietii care se ofticau. Le strigam „dreapta” sau „stanga”, se uitau cu coada ochiului, se vedeau nevoiti sa faca loc, dupa care se mobilizau instant sa forteze… poate, poate, ma ajung din urma. Huo!

Prin Cheile Stanii nisipul mi-a adus aminte de alergatul pe plaja din Vama. Cantam cel mai bun prost cantec de destresare… „un fel de Robin Hood, un fel de Fat Frumos…” Si am inceput sa imi fac calcule aproximative, o ora, cu o ora, cu o ora, cu astea 2 ore jumatate… Tragem pt 6? Tragem.

La cabana la Ciucas m-am acrit strasnic cu lamaie, ca sa pot inghiti miere in continuare, si am inceput urcarea spre varf. A fost greu, batea vantul de imi zbura betele din maini si timpul nu tinea cu mine. Am coborat din varf inca sperand ca ajung in 20 min inapoi la cabana. Dar nu mi-a iesit. Au fost 40 si asta mi-a atarnat de moral. Dar la cabana m-am intalnit cu o prietena voluntar si mi-a dat din energia ei. Pana atunci statusem nevorbita si mare gresala am facut.

Apoi am inceput sa cobor treptele de la Ciucas. Vibreaza pasii mei de parca merg pe clape… si talpile nu ma dor, ma doare doar spatele. Alooo? Pe tine nici macar nu te solicit, vezi-ti de treaba ta, te duc la inot saptamana care vine.

In continuare faceam calcule haotice, incercand sa ajung la o intelegere cu viteza mea si timpul si cele 6 ore.

Eram dilaila, ametita si obosita, dar nu voiam sa renunt la „sub 6”. Asa ca am fortat cu ultima picatura de miere din sange. Mi se parea ca daca ma opresc o sa cad. De fapt alergam de groaza.

Inainte sa intri pe asfaltul de la finish e un delusor. Acolo mi-am dat seama ca nu mai am sanse la 6. M-am oprit 30 sec sa imi trag sufletul si am plecat pt ultimele sute de metri.

Am trecut mai multe finish-uri pana la data actuala, dar acum a fost altceva. Parca si aplauzele au sunat altfel. Mi-am luat cerbul de coarne si ne-am dus la umbra sa ne revenim. Nu mi-a venit sa cred cand a venit Sihastru cu sticla de vin desfacuta!

Toata perioada asta a fost o experienta, un proces, o lupta si inca nu am tras o linie sa vad ce am castigat si ce am pierdut. A inceput din intamplare si a fost printre cele mai misto experiente prin care am trecut.

Ne vedem la MPC?[:]

[:ro]Era cu cateva zile inainte de Retezat SkyRace si ma zvarcoleam stiind ca nu o sa particip. Atunci am vazut postarea cu programul de antrenament al lui R Hajnal pt Ciucas X3.

Nu am stat sa ma gandesc ce presupune sau de ce imi doresc sa fac asta, daca am timp si alte resurse, ca 10 saptamani inseamna toata vara… Era pentru mine prajiturica de consolare, o perspectiva buna pt ceea ce imi place sa fac.

Desi eram inscrisa din primavara la semi, am aplicat pt programul de maraton ca sa fie treaba, treaba. Si asa am ramas pana in seara de dinainte de concurs…

Raspundeam la telefoane si mail-uri cu seninatatea omului care se preface ca stie ce face. Da, sunt interesata de program, da, da, de maraton. Ma aruncam (din nou) ca berbecul cu coarnele inainte. Hihihi, hahaha, ce amuzant, ia uite ce fac eu…

Si dupa Cozia, de la 1 iulie, am inceput antrenamentele.

Prima saptamana, am avut program de voie, multa bicicleta sa scap de febra de la Cozia si sa adun 30 km. Hai ca nu e asa greu, am mai avut eu saptamani d-astea, ma gandeam.

Insa in saptamana a 2a m-a izbit realitatea. Chiar e serioasa treaba. Nu e de gluma, ori fac asta, ori nu fac. Am migrat de la amuzament la rusine amestecata cu ingrijorare, care apoi s-a transformat in determinare. Da, asta va fi obiectivul meu pe vara asta, sa termin programul asta de antrenament.

Nu imi stiam limitele si le-am descoperit treptat, pe pielea mea. Ma ofticam ca nu puteam sa tin acelasi pace nebun, pe care mi-l impuneam de la un interval la altul sau ca imi trebuiau mai mult de 2 min sa ma odihnesc. A trebuit sa imi gasesc limitele si sa le respect, apoi sa le ridic treptat si sa am rabdare. Ca mai important decat un antrenament peste limita mea este sa fiu neaccidentata si apta de antrenamentul de a 2a zi.

In serile calduroase si dupa mult stat pe scaun la birou, dezamagirea pandea dupa usa cand ma intorceam acasa de la antrenament.

Parca timpul nu mai avea rabdare, nu mai reuseam sa jonglez sa fac loc antrenamentului in fiecare zi. Imi era din ce in ce mai somn, iar dimineata ma trezeam de foame 🙂.

Am gasit si intelegere si suport, dar si neintelegere si critica. Alergarea s-a strecurat in viata mea si acum nu mai vreau sa ma despart de ea. Cine nu intelege inseamna ca nu ma cunoaste suficient, dar putem trai si asa.

Pe la jumatatea lui august, eram un pic epuizata si numaram saptamanile si zilele pana scap de… sesiune. Pentru ca asa ma simteam, ca in sesiune cand un examen avea prea multe zile lasate si invatam, dar nu eram sigura ca trec. Ceva totusi a fost diferit, pentru ca la niciun examen nu am invatat cu atata determinare cum m-am antrenat acum.

Ce te face sa continui cand nu mai poti? Cand nu mai ai aer? Cand iti ard plamanii si ti se inmoaie picioare? m-a intrebat o colega, intr-o zi, la serviciu. Si nu am stiut ce sa ii raspund. Pt ca e greu de explicat si nici eu nu mi-am gasit raspunsurile. Nu imi dau seama daca un raspuns simplu, o propozitie, e suficient sau trebuie sa caut motive si cauze. Si pana la urma nu imi e necesar sa stiu.

Si am ajuns intreaga la data de 9 sept. Imi epuizasem emotiile cu o saptamana inainte, alergasem in vis deja de 3 ori maratonul, pierdusem startul de 7 ori, ca in seara de dinainte sa ma culc cu gandul ca eu maine alerg si atat. A, si ca vreau un pahar de vin dupa.

Anul asta startul s-a dat cu 30 min mai tarziu la maraton. Totul a fost diferit pt mine: pregatirea detaliata de dinainte de cursa, incalzirea – pe care nu o faceam niciodata si faptul ca am luat startul doar cu Micky, pe care o cautam disperata prin multime…

Stiam traseul si aveam o neasteptata rabdare cu mine si cu kilometrii care se adunau incet. Acum stiam ca pot. A fost o vreme perfecta si m-am bucurat de munte ca niciodata. Vine toamna-n munti, apropo 🙂.

Pentru ca fusesem la recunoastere, nu aveam nevoie sa ma uit dupa marcaje si am stiut cum sa imi dozez efortul. O tipa m-a tot enervat pentru ca m-a depasit de vreo 30 de ori. Nu glumesc. Si de fiecare data incetinea si trebuia iar sa o depasesc. A mai fost o tanti care cred ca era nevorbita si din cand in cand se trezea urland ca la oi… Chipurile ne incuraja si de asemenea socializa… Chiar m-am ostenit sa alerg mai tare ca sa iau distanta de ea.

Apoi, erau baietii care se ofticau. Le strigam „dreapta” sau „stanga”, se uitau cu coada ochiului, se vedeau nevoiti sa faca loc, dupa care se mobilizau instant sa forteze… poate, poate, ma ajung din urma. Huo!

Prin Cheile Stanii nisipul mi-a adus aminte de alergatul pe plaja din Vama. Cantam cel mai bun prost cantec de destresare… „un fel de Robin Hood, un fel de Fat Frumos…” Si am inceput sa imi fac calcule aproximative, o ora, cu o ora, cu o ora, cu astea 2 ore jumatate… Tragem pt 6? Tragem.

La cabana la Ciucas m-am acrit strasnic cu lamaie, ca sa pot inghiti miere in continuare, si am inceput urcarea spre varf. A fost greu, batea vantul de imi zbura betele din maini si timpul nu tinea cu mine. Am coborat din varf inca sperand ca ajung in 20 min inapoi la cabana. Dar nu mi-a iesit. Au fost 40 si asta mi-a atarnat de moral. Dar la cabana m-am intalnit cu o prietena voluntar si mi-a dat din energia ei. Pana atunci statusem nevorbita si mare gresala am facut.

Apoi am inceput sa cobor treptele de la Ciucas. Vibreaza pasii mei de parca merg pe clape… si talpile nu ma dor, ma doare doar spatele. Alooo? Pe tine nici macar nu te solicit, vezi-ti de treaba ta, te duc la inot saptamana care vine.

In continuare faceam calcule haotice, incercand sa ajung la o intelegere cu viteza mea si timpul si cele 6 ore.

Eram dilaila, ametita si obosita, dar nu voiam sa renunt la „sub 6”. Asa ca am fortat cu ultima picatura de miere din sange. Mi se parea ca daca ma opresc o sa cad. De fapt alergam de groaza.

Inainte sa intri pe asfaltul de la finish e un delusor. Acolo mi-am dat seama ca nu mai am sanse la 6. M-am oprit 30 sec sa imi trag sufletul si am plecat pt ultimele sute de metri.

Am trecut mai multe finish-uri pana la data actuala, dar acum a fost altceva. Parca si aplauzele au sunat altfel. Mi-am luat cerbul de coarne si ne-am dus la umbra sa ne revenim. Nu mi-a venit sa cred cand a venit Sihastru cu sticla de vin desfacuta!

Toata perioada asta a fost o experienta, un proces, o lupta si inca nu am tras o linie sa vad ce am castigat si ce am pierdut. A inceput din intamplare si a fost printre cele mai misto experiente prin care am trecut.

Ne vedem la MPC?[:]

Cauți un plan de antrenament?

Antrenează-te după un plan special conceput pentru tine
Robert Hajnal

Robert Hajnal

Sunt om de munte și am o viziune clară despre ce vreau să fac în viața mea. Îmi imaginez o lume în care fiecare om face sport și își pune pe primul loc sănătatea.

2 comentarii la „Ioana Păun | „Cum ti-a fost vara asta?”

  1. Felicitări! Esti foarte tare! Te susțin 🙂

    1. Tomită, îți împărtășesc gândurile!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *