Povestea Semimaraton Intersport 2023. Alergător Cosmin Lambă

Cursa asta a fost pentru mine ca o reîntoarcere în timp într-o variantă a mea mai bună și mult mai pregătită.

În urmă cu 4 ani m-am înscris la Intersport la proba de Cros și avea să fie prima competiție la care am participat vreodată și prima alergare montană care să depășească 5km (dacă îmi aduc bine aminte, pentru că atât alergam când mă pregăteam pentru cursă câteva săptămâni înainte). Am avut atunci niște trăiri în cei 10 km cum n-am avut vreodată. 

Ăla a fost momentul în care am decis că îmi place trail running. Deci cursa de anul asta a fost în primul rând o celebrare pentru mine.

Când m-am înscris m-a întrebat Robert ce target am? Sincer…nu știam. Nu știam încă nivelul la care ajunsesem după vreo 6 săptămâni de antrenament cu TRA. Studiasem eu timpii din anii trecuți, comparăm cu ce știam că pot eu și am zis: vreau în primii 10 la categorie.

Sub 1h 40m, e realizabil? Nu mi-a răspuns…probabil deja i se învârteau rotițele cum să mă pregătească pentru rezultatul asta :). În mare, a fost o perioadă de câteva luni destul de intensă. Greu cu asfalt, Daneze (vai câte Daneze!), bandă, frig, ploaie, ger, ninsoare…greu, da’ mi-a plăcut fiecare minut!

Programul de antrenament pe trail s-a desfășurat destul de mult pe traseul de Intersport, așa că pot să zic că ajunsesem să știu orice bucățică. Am avut câteva antrenamente în care am scos un timp care avea să bată 1h 40m fără probleme, și deja mă gândeam cum o să scot eu un timp record de neașteptat (PB evident, nu recordul cursei). În fine, zăpada mi-a stricat tot feng shui-ul. Și eu sunt ăla care se bucură când ninge că imediat scot placă,

M-am pus la start în ziua cursei cu gândul că dau tot ce pot indiferent de starea traseului.
Am pornit destul de tare împreuna cu primii 50 de concurenți poate. 

În față erau elitele, printre care și Robert, și chiar îmi doream să-l ajung să bat pumnul cu el înainte de a începe urcarea de la Solomon. N-am forțat însă, cum am făcut la cursa din Februarie de la Cluj unde m-am tăiat destul de repede la început, așa că am rămas în ritmul meu și mi-am văzut de treabă.

Înainte de Pietrele lui Solomon eram pe la 4:00 pe km și mă simțeam excelent. După ce am trecut barieră am simțit deja apă la papuci și mi-am dat seama că o să fie distracție.

Urcarea a mers bine, am ținut un ritm constant, am ajustat la elevații mai mari, am atacat unde era mai ușor, totul a mers conform a ce stabilisem cu mine la antrenamente că voi face.

La antrenamente am avut multe procese și discuții cu mine, uneori chiar și în contradictoriu: “nu poți să ții tu ritmul asta de cursă până sus”…”Ba pot…și am s-o fac în ziua cursei”. Nu mai zic de zilele grele în care trăgeam de mine și asta mă demotiva; în momentele alea părea departe timpul de 1h 40m.
Ce m-a motivat în cursă foarte tare însă, mai ales pe urcare, a fost faptul că nu m-am chinuit, am respirat Ok, n-am tras de mine și totul a mers excelent. Parcă se împăcase Cosmin optimistu’ cu ăla pesimistu’ și dispăruseră toate divergențele.

Totul a decurs bine până la Carieră, deja consumasem mai mult de jumătate din flascul cu Maurten 320 și nu mă simțeam obosit sau deshidratat. Potecă de intrare în pădure arăta pitoresc, eu alergam deja singur și faptul că ninsese nici nu mă mai deranja așa tare.

După prima coborâre mai abruptă pe un canal scurt, unde chiar am coborât fără probleme, am început să dau drumul la picioare la maxim și călcam în bălți, zăpadă și noroi fără nici un stres.
Lucrurile au început să se schimbe totuși după prima semi-căzătură pe prima porțiune mai tehnică, unde am simțit cât de rece e zăpada și că n-am aderență așa bună pe cât am crezut. Atunci mi-am zis că trebuie să fiu atent și că nu merită să fac vreo prostie, așa că am lăsat-o un pic mai moale. Nu pentru multă vreme însă…eram foarte hyped după prima porțiune de viteză și nu voiam să pierd energia aia.
Am fost atent totuși, și deși derapam pe ici colo, n-am mai luat nici o trântă până în Poiana Stechil. Până acolo am accelerat pe unde am putut, intrăm în zăpadă mare pe porțiunile mai late la vale să pot să-i dau tare fără să mă încurce zăpada amestecată cu noroi de pe potecă formată. O altă provocare a început la Băncuțe unde ne intersectăm cu traseul de cros și trebuia să depășesc o mulțime de oameni care aveau un ritm mult mai scăzut…”challenge accepted” mi-am spus.

După Stechil am avut un derapaj mai serios unde am simțit cum s-a întins gamba dreaptă și preț de câteva minute am simțit că piciorul nu mai e așa de stabil. Dar n-am avut timp să bag în seamă, eram concentrat pe ritm și echilibru, și cumva asta mi-a distras atenția de la durere.

Mai târziu înainte de Șaua Tâmpei am mai luat o căzătura unde am fost ridicat de un tip din spatele meu care părea să se țînă de ritmul meu, că n-a vrut să treacă în față după ce m-a ‘săltat’ de jos.
Am ieșit în șa, iar coborârea spre Răcădău părea să fie o provocare dificilă având în vedere că era mai mult noroi și apă decât zăpadă. Asta nu m-a împiedicat să dau drumul iar la picioare, ba chiar pe unele porțiuni parcă alunecările ajutau la coborâre. Viteză nu era că pe o coborâre pe uscat, dar era destul de mare.

La barieră mă aștepta soția mea Laura cu un flasc cu Maurten 160 care trebuia să-mi fie de folos după ce ocoleam Tâmpa. Mă apropiam de ea cu viteză destul de mare, așa că am agățat flascul din alergare pentru că mi-a fost destul de greu să încetinesc luând în calcul starea terenului.

Am ‘oprit’ însă 20 de metrii mai jos unde m-am prăvălit efectiv pentru că n-am reușit să mă redresez înapoi pe potecă după ce am luat flascul. Am reușit totuși să nu mă accidentez nici aici, dar vreo 200m mai încolo simțeam cum îmi joacă un șiret și că stângul mi-e mai larg. Evident, șiretul se desfăcuse, iar eu deja pierdusem câteva poziții cu căzătura dinainte, nu voiam să mai pierd și cu șiretul. Dar nu am avut de ales, a trebuit să-l închei, moment în care cred că am mai pierdut o poziție pe care am recâștigat-o mai târziu plus încă una.

Urcarea pe pietre după scările lui Gaboni a fost destul de grea pentru că am pierdut multă energie înainte cu căzătura, șiret, recuperat poziții…
Când a început iar coborârea am început să-i dau tare până am ajuns la urcarea după grădini și cea înainte de troiță, care a fost dificilă, dar mai ușoară decât mă așteptam. 

Am văzut totuși cum crește pace-ul mediu de la 5:03 la 5:12 și deja mă gândeam că pierd timp prețios pe final, doar că voiam să închei în forță, așa că am urcat fără să mă epuizez. Unde mai pui că șiretul încheiat se desfăcuse din nou. N-am mai stat să-l închei.

Am coborât cu mare grijă după troiță pe cea mai periculoasă pârtie de pe traseu, am ieșit la asfalt de unde am dat maxim 10+ și am trecut linia de sosire al 19-lea la open și al 8-lea la categorie.

Că și rezultat m-am încadrat în ce i-am zis lui Robert că vreau să obțîn, chiar și cu terenul dat, însă eu cred că dacă era uscat ar fi fost poate cel puțîn la fel de greu pentru că aș fi tras mult mai tare să scot un rezultat mai bun pentru că îmi doream să depășesc targetul pe care mi-l propusesem.