Negoescu Catalina-Andrea la Ultra Trail Vipava Valley: Alergând până la finish de frica somnului
Articol scris și trăit de Negoescu Catalina-Andrea – atlet TrailRunning Academy, antrenată de Robert Hajnal
Aceasta este povestea primei mele curse de 100 de mile, alergată pe potecile stâncoase din regiunea Kras, Slovenia, sub ploaie măruntă și vânturi puternice de Bora. Deși planul inițial era un timp mai rapid, obiectivul principal a devenit simplu: să termin cursa. Strategia de a nu „intra în roșu”, antrenamentele structurate și gestionarea eficientă a ritmului au făcut diferența. Cea mai mare provocare a fost lupta cu somnul, urmată de mici dureri fizice, depășite pas cu pas. Dincolo de rezultat, cursa a rămas o experiență despre răbdare, solidaritate și încredere câștigată pentru viitor.
© foto > UTVV Web
📍 Ultra Trail Vipava Valley 2025 – Emperor
⏱️ Timp: 35h08min
📏 Distanță: 165km
🏅 Locul 9 open feminin / Locul 3 categorie
A fost o cursă OK, fără dificultăți prea mari, în ciuda ploii mărunte din prima noapte și a potecilor pline de pietre – o trăsătură specifică a zonei Kras din Slovenia. La acestea s-au adăugat și vânturile Bora în prima parte a cursei; la cel mai înalt punct, muntele Nanos, rafalele ajungeau la vreo 60 km/h. Lucru care nu m-a surprins, deoarece mai fusesem aici și știam la ce să mă aștept. Majoritatea abandonurilor au fost în acest punct, la km 38-40.
Acasă, plănuisem să termin în 30 de ore, însă până la urmă au fost 35 de ore și 8 minute și mi-a adus locul 9 din 19 fete. Nu am avut asistență la niciun aid station (100% self-service) și poate dacă stăteam mai puțin de vorbă cu voluntarii, mai ales unde aveau clătite și gogoși, câștigam vreo oră – două. La km 122, unde aveam și ultimul drop bag, am avut nevoie de o pauză mai lungă să îmi schimb hainele și să mănânc o porție de mâncare caldă (un ričet – o mâncare tradițională slovenă din arpacaș și fasole).
Pe parcursul cursei mi-am dat seama că îmi doream mai mult să termin cursa decât să fac un rezultat anume, deoarece era prima mea cursă de 100 de mile. Strategia mea și ceea ce mi-am spus mereu a fost: “nu ai voie să intri în roșu”, și am mers rapid pe urcări, am păstrat un ritm confortabil.
Cu toate acestea, am alergat cel mai bine de până acum. Deși traseele sunt greu de comparat de la o cursă la alta, am avut un timp mai bun pe 100 de km decât am avut în 100 de km de la Lavaredo de anul trecut, când nu aveam un antrenor. Antrenamentele, în special intervalele pe plat și în pantă, au făcut diferența.
Cea mai mare “problemă” a fost lupta cu somnul. Undeva între km 147 și 160 urcam pe un drum forestier plictisitor și adormeam în picioare. Am început să mănânc jeleuri și să alerg, pentru că asta mă ajuta să nu mi se închidă efectiv ochii. Ajunsă la km 160 mi-am dat seama că mai sunt doar câțiva km până la finish, se lumina de ziuă și somnul a dispărut.
A mai fost și o durere de genunchi care și-a făcut simțită prezența și pe care va trebui să o investighez. Pentru asta am primit cel mai bun sfat (cel puțin pentru mine) la CP de la km 122 de la un voluntar, alergător mai în vârstă: “Tu dă-i bătaie acum, nu-ți bate capul cu durerea! Găsește-ți ritmul și fugi!”
Uitându-mă înapoi, ceea ce va rămâne cu mine din această cursă, în afara faptului că am terminat un 100 miles, a fost mulțumesc-ul unui domn după cursă pentru că, împreună cu alți doi alergători, l-am convins să nu abandoneze. Tipul care a întrebat dacă poate să se alăture până la următorul check point pentru că avea probleme cu somnul, amețea și nu voia să rămână singur, și care a mulțumit pentru ajutor.
Plus cel mai funny moment: am trecut pe lângă cineva care mergea și îi ziceam foarte serioasă că nu mă pot opri din alergat pentru că adorm. Așa că am alergat până la sfârșitul cursei, poate și de frica somnului.
Mă bucur că am avut o cursă bună, fără probleme prea mari, ceea ce îmi dă încredere în mine pentru mai departe.
Intervalele pe plat și în panta
în jur 35 de jeleuri Energy fruit mix Decathlon (35 x 21gr), 13 punguțe naak (13×55 gr)
Din punct de vedere nutrițional, categoric mixul de băutură Naak și jeleurile, dar știu că trebuie să mănânc mai mult. Cât despre antrenament, ceea ce a făcut diferența au fost clar intervalele pe plat și în pantă.
Nu am întâmpinat nicio problemă, sau cel puțin nimic major de care să-mi aduc aminte.
Cea mai grea a fost lupta cu somnul. Am început să mănânc mai multe jeleuri și să nu mă opresc din alergat; dacă începeam să merg, mi se închideau ochii. Apoi a început să se lumineze de ziuă, eram aproape de finiș și a fost totul mai ușor.
Gata, sunt la jumătate, acum doar mă întorc. Mă ajută să-mi spun că trebuie doar să mă întorc de unde am plecat, ca și cum aș cunoaște drumul.
