Elif Karayel la Alanya Castle Run: O cursă de neuitat. Plajă, cetate, limite
Articol scris și trăit de Elif Karayel – atlet TrailRunning Academy, antrenat de Robert Hajnal
Jurnalul primei mele curse de alergare montană la Alanya Ultra Trail. Articolul surprinde trecerea de la anxietate la triumf, descriind onest provocările traseului – de la urcările epuizante până la coborârile dificile accentuate de astigmatism. O poveste sinceră despre depășirea limitelor, depășirea fricii și descoperirea unei forțe interioare nebănuite la linia de sosire.
© foto >
📍 Alanya Ultra Trail – Alanya Castle Run 5km
⏱️ Timp: 1h11min24sec
📏 Distanță: 6km
🏅 Locul 33 open feminin
Am decis să particip la Alanya Ultra Trail pentru prima mea experiență de alergare montană. Traseul începe pe plajă, urcă până la cetate și apoi coboară din nou spre mare. Nu aveam niciun fel de emoții înainte de cursă, însă cu câteva zile mai devreme citisem pe un blog că ar fi o greșeală să subestimezi orice traseu al acestui concurs și, recunosc, am început să mă îngrijorez puțin.
În ziua cursei, inima îmi bătea cu putere, eram plină de emoții și nu aveam nicio idee ce urma să întâlnesc. Locuind într-o metropolă (Istambul), nu aveam deloc experiență pe astfel de trasee. În plus, prietenul cu care credeam că voi alerga nu era alături de mine și aproape că-mi venea să plâng.
Când s-a dat startul, am alergat mai întâi pe nisip, apoi am trecut pe un drum drept, unde totul părea să meargă bine. La urcare, am redus puțin ritmul, dar am continuat să alerg. Panta devenea tot mai abruptă și, într-un final, alergarea a devenit imposibilă. Mi-am amintit de o tehnică de urcare: mi-am pus mâinile pe genunchi și mi-am aplecat corpul înainte, înaintând rapid, pas cu pas. Tocmai când am depășit această porțiune, am dat de scări. Deși aș fi putut urca repede, șirul lung de scări m-a încetinit. După ce am terminat de urcat, nu am mai putut alerga o vreme și am mers pe jos.
A urmat coborârea scărilor, cea mai dificilă parte a cursei pentru mine. Din cauza astigmatismului, aveam senzația că voi cădea în orice moment și mă țineam de fiecare punct de sprijin disponibil. La un moment dat, am decis să mă las purtată de ritmul melodiei pe care o ascultam (Harry Styles- Aperture) și am început să cobor automat, cu încredere. Peisajul era uluitor, dar fiind în modul de alertă maximă, nu am făcut pauze; doar ocazional ridicam privirea pentru a mă bucura de frumusețea din jur.
Pe la kilometriul 4 sau 5, traseul s-a transformat într-o simplă potecă. Nu era ușor; trebuia să fiu atentă la fiecare pas să nu alunec, iar asta era foarte solicitant. Totuși, la un moment dat, am realizat că alerg fără să mă gândesc la nimic, în armonie cu natura, bucurându-mă de fiecare pas. O doamnă de la organizația «Alergăm pentru Bine» m-a ajutat enorm, indicându-mi unde să calc și ce zone să evit. La final, a venit și m-a îmbrățișat.
Trecând linia de sosire și căzând la pământ de epuizare, în timp ce îi explicam prietenului meu cât de greu a fost, am văzut o fetiță de vreo 10 ani care termina cursa împreună cu tatăl ei și am zâmbit, amuzându-mă de propria mea situație.
Abia aștept următoarea experiență de trail! Acum, după această cursă, mă simt cu adevărat mai puternică și am senzația că pot realiza orice îmi propun.
A fost, fără îndoială, o experiență incredibilă.
Cred că antrenamentele regulate și intervalele mi-au crescut foarte mult rezistența. Chiar dacă a fost prima dată când am alergat trail, am simțit diferența în mine. M-am simțit puternică.
Pentru că am fost mai disciplinată, am încercat să alerg chiar și atunci când eram foarte obosită, măcar într-un ritm lent. Coborârea a fost cu adevărat dificilă. De câteva ori am fost aproape să cad din cauza pietrelor, dar când am ajuns pe teren plat, mi-am promis că voi alerga până la finish — inclusiv pe porțiunea cu nisip — și așa am făcut.
În cursele anterioare, îmi este puțin rușine să recunosc, dar când vedeam finishul mai și mergeam puțin. Apropiindu-mă de final, simțeam nevoia să încetinesc și să merg. De data asta, m-am gândit și că, dacă aș merge, ar fi ca și cum nu mi-aș respecta antrenorul.
Nu am luat în calcul scările. Și pentru că lentilele mele nu sunt pentru astigmatism, mi-a fost foarte greu la coborâre; am coborât ținându-mă și foarte încet.
Am simțit cum aproape îmi tors de două ori glezna, aproape că mă prăbușeam direct pe sol o dată și de două-trei ori alunecam pe pietre. Apropiindu-mă atât de mult de finish, mi-a venit să plâng de frica unei căzături. M-am gândit că, dacă m-aș accidenta, nu aș mai putea participa la celelalte curse. Dar pe traseu, o femeie de vârsta mamei mele m-a susținut și nu m-a lăsat să renunț.
Scările, pantele foarte abrupte, pietrele alunecoase și ritmul cardiac ridicat m-au deranjat la început. Nu m-am așteptat la asta. Cred că aveam, chiar și puțin, un obiectiv de ritm, iar asta l-a dat peste cap. DAR, spre final, am simțit cu adevărat că fac trail, pe un drum de potecă, coborând pas cu pas. Nu mai erau scări care să te oprească, doar natura și eu. Mi-am dat seama că, involuntar, fără să mă gândesc la nimic, alergam cu plăcere, având grijă de mine. Acolo m-am bucurat enorm.
