Bogdan Ibănescu la CCC: Visul de 100 km, lupta cu stomacul și revanșa promisă

UTMB este și rămâne un vis pentru mine, iar anul acesta am reușit să mă așez la startul cursei de 100 km cu 6000 m diferență de nivel. CCC este recunoscută ca fiind finala probelor de 100 km, „Champions League” al alergătorilor montani.

Sunt mândru de tot parcursul și fericit că, indiferent cât de greu mi-a fost, am reușit să duc cursa până la capăt.

Am avut și voi avea emoții la startul fiecărui concurs și cred că acesta este unul dintre lucrurile care mă împing să îmi doresc să fac asta în continuare. Emoțiile sunt cele care ne fac să vrem mai mult, să ne bucurăm de proces și de toate lucrurile pe care ni le oferă acest sport.

Startul s-a dat la ora 9:00, într-o dimineață destul de răcoroasă. Faptul că am vrut să fiu printre primii alergători în spatele elitelor m-a „obligat” să îmi fac încălzirea cu o oră mai repede și apoi să aștept în țarc startul. Nu a fost o decizie foarte inspirată, dar nici nu aș fi vrut să mă bat să depășesc sute de alergători în primii 3 km, după ce drumul se transformă într-un „single trail” pe o urcare destul de susținută. Am plecat cu pulsul mai sus decât era planificat, dar după câțiva km am reușit să mă reglez și am mers foarte controlat, atât pe urcări, cât și pe coborâri. Cea mai lungă coborâre, de la Grand Col Ferret, am abordat-o mai ușor, știind că îmi poate pune probleme mai târziu. La Fouly, totul mergea conform planului și eram în targetul de 6h30 până la întâlnirea cu echipa de suport. La km 45, corpul meu a început să nu mai colaboreze cu mine și avea cu totul și cu totul alte planuri.

Am vomat prima dată și era un semn destul de îngrijorător, deoarece de fiecare dată când încercam să mănânc, durerile și senzația de vomă se accentuau. Stomacul și toată digestia au mers la unison, dar nu în direcția pe care mi-o doream.

Am hotărât să merg pe avarie până la Champex Lac (km 55), unde mă aștepta echipa de suport care sigur reușea să facă o scamatorie să mă pună pe picioare și să îmi redeschidă apetitul pentru mâncare și pentru alergat. Am mâncat niște supă, biscuiți, încercând să mai potolesc din acidul pe care îl aveam în mine. Din păcate, am reușit să îmi iau energie doar pentru câțiva km, iar pe următoarea urcare am căzut de tot fizic și psihic. Energia și cheful au scăzut foarte tare, iar pulsul meu ajunsese la 115-120 bpm. Urma să mă reîntâlnesc cu echipa la Trient (km 72), dar pe drumul dintre puncte tot ceea ce îmi spunea mintea era: „RENUNȚĂ, NU MAI MERITĂ SĂ TE CHINUI”. Am făcut urcarea în lacrimi și pe coborâre am hotărât să mă opresc. Asta credeam eu că o să se întâmple, dar echipa de suport avea cu totul și cu totul alte planuri pentru mine.

Ajuns în Trient, au reușit să mă „resusciteze”. Am mai mâncat supă și biscuiți, Cola, apă cu lămâie, am schimbat hainele și, odată cu ploaia, mi-a venit și mie cheful de viață.

Între Trient și Vallorcine am reușit să bag un gel de 30 g carbohidrați și cofeină și am recuperat mult. Mă simțeam atât de bine, părea că atunci a început concursul pentru mine.

La Vallorcine (km 84) m-am revăzut cu echipa de suport, mi-am mai luat un boost imens de la ei și mi-am continuat parcursul, încercând să reduc din gap-ul pe care îl aveam față de timpul propus inițial.

Faptul că alergam deja ore bune fără să mă alimentez și-a spus cuvântul pe ultima coborâre. La km 94 m-au părăsit toate puterile, am reușit „performanța” să parcurg ultimii km din cursă mai mult în genunchi decât în picioare și le-am dat emoții tuturor (și îmi cer scuze pe această cale). O coborâre de 35-40 de minute s-a transformat într-o luptă de supraviețuire de 1h40min.

Partea amuzantă este că, după recunoașterea traseului, am visat și am vizualizat toată cursa, mai puțin ultima coborâre, pe care nici acum nu mi-o aduc aminte. Asta mă face să îmi doresc să revin și cu siguranță o să revin să îmi iau revanșa față de cel mai frumos traseu de alergare din Europa, poate chiar din întreaga lume… deci UTMB, ne revedem!

În final, aș vrea să mulțumesc tuturor celor care mi-au fost alături, atât fizic, cât și de la distanță. Sunteți o sursă infinită de energie pentru mine.🫶