Stefan Delibaș la TransGranCanaria Classic: Când Garmin zice Peaking, dar mintea spune DNF

Prolog

Cu o zi înainte de cursă nu puteam să dorm din cauza răcelii tipice pe care o am când merg în țări mai calde și puteam vedea cursa doar ca un mare eșec, un DNF necontrolat. Am pus tot echipamentul cald la cap, ambele drop bag-uri erau pregătite meticulos cu haine groase de schimb, în caz că mă apucă iar frisoanele, dar și haine subțiri, potrivite pentru temperaturile care se anunțau. Am luat vesta de alergare plină cu tot echipamentul, m-am îmbrăcat cu tot ce urma să iau pe mine la start, lanterna pe cap și am ieșit la alergat. Am ieșit pe faleză, iar apoi am coborât pe plaja lată și lungă cât un orășel din România. Am alergat la lumina lunii spre dunele de nisip din Maspalomas, gândindu-mă că asta va fi poate singura alergare pe care o voi face. Pulsul îmi era ridicat, 140 bpm la easy run, plămânii mă furnicau și picioarele le simțeam grele. Dar nu era nimic de făcut, damage was done, mai aveam 24h în care să văd cum pot alerga alte 24.

În ziua cursei am avut parte de o plimbare relaxantă pe plajă, m-am uitat la cursa de maraton din cadrul TGC cu mare interes, să văd cum va fi ultima parte din traseu. Alergătorii zburdau peste bolovani ca și cum ar fi fost asfalt. În mintea mea: “Lasă să ajung eu acolo și voi fi mulțumit doar să merg.”

Am mers să mâncăm la un local mic niște paste de casă, dar nici jumătate nu am putut mânca, pofta de mâncare fiind aproape inexistentă. Corpul meu era în procesul de refacere, iar somnul de după a ajutat mai mult decât mâncarea, dar nasul mi s-a înfundat și nu puteam să respir cum trebuie.

Vine seara și parca dintr-o dată trebuie să plecăm spre bus-ul care pleacă la 10 fix. Pe grabă apuc tot echipamentul și drop bag-urile și ies în stradă, luăm taxiul și hopa, nu îmi amintesc unde am foița de vânt. Simțeam constant că uit ceva.

Pe drum cu bus-ul fac cunoștință cu un alergător român mult mai bun care alergase în 16 ore anul trecut și ascult toate poveștile lui, poate poate mai prind și eu un sfat bun care să mă împingă mai departe în cursă.

Ajunși la start, Attila ne cheamă într-un bar să dăm un shot… de cafea. Îl dau fără să mă gândesc că spaniolii ard cafeaua și adio gust, mi-am ars limba iremediabil.

Ne punem încet în cajonul 2, în spatele elitelor, și anticipația startului crește, dar eu tot lipsit de entuziasm, parcă mă pregăteam să merg la tăiere. În schimb, toți mușchii erau în stare perfectă de cursă, având cel mai cuminte taper pentru o cursă de când mă știu. Garmin zicea Peaking, deci nu aveam nicio scuză.

Strat – Tenoya

Start! O mulțime imensă de oameni ne înconjoară și ne aplaudă, spaniolii știu să facă atmosferă!! Dintr-o dată, nivelul de energie și entuziasm crește considerabil. Alergăm puțin pe plajă, parcă înotând încet, iar apoi 3-4 km pe faleza Las Canteras, unde oamenii încă stau la terase, aplaudă și încurajează puhoiul de alergători.

Următorii 6 km îi alergăm pe niște urcări domoale pe drumuri late, pline de praf. Plămânii mei urlă de supărare la cât praf înghit, dar eu și Vali depășim nestingheriți oameni care deja scot bețele (fără niciun motiv real de a le scoate). Vine prima barieră, formată din două bucăți mari de beton. Alergătorii stau la coadă ca oile în țarc, fie pe dreapta, fie pe stânga. Eu cu Vali sărim gardul de beton dintr-un foc, evitând astfel aglomerația formată. Până la primul punct de control, tot urcăm și coborâm prin niște locuri înguste și tehnice. La primul punct, îmi umplu un singur flask și îi dăm înainte. Un lucru era sigur: răceala a trecut, intrasem în race mode!

Tenoya – Arucas

În scurt timp intrăm pe albia unui râu, ca într-un fel de canion plin de bolovani. Sărim din bolovan în bolovan ca broaștele și pășim la ghici, sperând că aterizăm pe o poatră stabilă. Nu pot spune că a fost o zonă prea plăcută și mă tot gândeam că așa se va și termina cursa. Urmează prima urcare mai abruptă care, după ce îi dăm de cap, mă uit în spate și văd un șir luuung de alergători, toți cu lanternele aprinse. 

Noaptea era lungă, mai aveam cel puțin 6 h de întuneric, dar asta înseamnă că și temperatura se menținea plăcută. La capătul urcării ne așteaptă o coborâre alergabilă, loc în care dăm drumul la picioare până ce ajungem în al doilea punct, aflat într-o sală de sport. Bag o portocală, umplu ambele flaskuri și sunt gata de plecare. Văd oameni care urcă în tribune și ne îndrumă cineva încolo… dar de unde, ajungem la băi, trebuia ieșit prin colțul sălii. Ieșim în noapte din nou, pe terenul încă arid și uscat din Arucas.

Arucas – Teror

O primă parte alergabilă, cu mici hopuri, în care Vali mă atenționează că mai avem mult nivel din cursă și că trebuie să ne păstrăm. Entuziasmul meu se schimbă repede în agonie când începem o urcare înclinată mare, în care bețele ne ajută din plin. Vine o porțiune mai plată și repede bag bețele; alergăm nestingheriți pe poteci late și prăfoase. Am zis: “Dacă e așa toată cursa, terminăm într-un timp excelent!” Marcajele ne îndrumă de-a lungul unui viaduct de apă, bineînțeles gol, pe care îl urmăm o vreme. Deși panta era inexistentă, faptul că în stânga noastră era un abrupt imens mă făcea să calc cu grijă la fiecare pas; nu voiam să zbor în prăpastie așa de repede în cursă. 

Deja începeam să nu mai fim grupuri mari de alergători, maxim 10, dar o singură constantă: eu și Vali. Vali trăgea de mine pe urcări, unde plămânii spuneau să o las mai moale, iar pe coborâri, unde musculatura mă ajuta, trăgeam eu de el. O plăcuță pusă de organizatori ne anunța: “Here comes the good stuff”: urma să urcăm un munte abrupt, pe un pământ moale. Ceața era de jur împrejur, iar toate plantele erau ude de la condens. Eram șocat să văd atâta verdeață și umezeală pe insula ce până acum o credeam cel mai arid loc în care fusesem.

În vârful urcării, ne întrec un grup de alergători care ne stăteau în spate de la începutul urcării. Lupta nu era cu ei, ci cu timpul nostru, dar am preferat să salvez picioarele pentru ce urma să fie mai greu. Coborâm rapid pe o potecă ce mi-a amintit de MIUT, dar fără scări. Intram pe străduțele orașului Teror, despre care auzisem că este unul dintre cele mai frumoase orașe din Europa. 

Până și în negura nopții, orașul mi-a plăcut enorm. Voluntari, cât și susținătorii, deopotrivă, ne aplaudau sosirea în oraș. Într-un punct parcă mă pierd puțin și nu știu ce să mănânc. Gelurile intrau excelent, conform planului, dar îmi chiorăiau mațele. Fur două bucăți de pâine albă cu brânză și ne alunecă pe gât cu niște Pepsi. 4:25 plecăm; stătusem cam mult, 6 minute.

Teror – Fontanales

Frigul m-a luat în cort și îmi amintesc zicala lui Robert: “Să-i dăm bice, amice!”. Dar corpul parcă voia altceva… dintr-o dată îmi crește pulsul, iar urcarea pare chinuitoare. Era primul moment greu din cursă. Urcam încet printre curțile oamenilor și am găsit soluția: chiar dacă mâncasem în punct, bag primul Maurten. Uitasem că nu am doar Precision. Nu durează mult și își face efectul, iar eu continui urcarea cu sporul pe care îl aveam înainte de Teror. 

Urcarea nu mi-o mai amintesc deloc, dar începea să mă doară spatele și atunci mi-am făcut un scenariu în cap cu ce vreau să fac la primul drop bag. Ajuns și în Fontanales, mă desfășor: scot prosopul mare, mă întind pe jos să îmi relaxez lombarul în timp ce ronțăi ceva. Mă îmbrac repede să nu mă ia frigul, schimb șosetele și merg repede la apă. Poate era bine să îmi iau apă imediat cum am intrat, ca să mă hidratez în tot acest timp. Iau o supă și îmi clătesc puțin gura, dar e fierbinte și nu foarte bună. Iau și niște izotonic, apă, Pepsi și sunt gata de plecare. Mâncare aveam gelurile mele, nu mă îmbiau jeleurile lor.

Fontanales – Eh Hornilo

Părăsim garajul ostil, iar frigul ne lovește puternic. Îmi iau rapid foaia de vânt și urc, inițial cu oarecare dificultate, însă treptat se luminează, permițându-mi să observ că ne aflăm deasupra unui teren de fotbal. Ascensiunea se face printr-o superbă pădure de pini, ceea ce îmi conferă un ritm mai bun. La începutul coborârii, sunt uimit de diferența de nivel și de distanță. Alergăm alternativ prin pădure, pe asfalt și pe drumuri de pământ. Peisajele alpine sunt de-a dreptul impresionante. 

La prima rază de soare, pun o piesă energizantă care ne ridică moralul la cote maxime, atât mie, cât și lui Vali. Kilometri erau parcurși rapid, dar nivelul nu. La capătul porțiunii de asfalt, am aflat și motivul: 1,3 km cu 400m diferență de nivel. Urma o coborâre abruptă pe o vale splendidă, cu multe serpentine și destul de tehnică.

În acel moment, mă sună Iulia și îmi comunică faptul că noaptea nu a decurs conform așteptărilor și că va ajunge la limită la punctul de control. Moralul meu a scăzut brusc. Mă gândeam ce sfaturi să îi ofer, deși urma această porțiune excelentă care ajută cel puțin la menținerea moralului.

Înainte de a ajunge în punctul de control, urcăm pe versantul muntelui într-un ritm lent.

El Hornilo – Artenara

Chiar dacă era dimineață, soarele bătea deja nestingherit și am decis să iau 1,5 L de apă care urma să se dovedească insuficienți. Plecam pe drum până la baraj, de unde începeam o urcare de 4 km cu 7-800 m nivel printr-o pădure rară de pini. Căldura se resimțea alocuri, dar cel mai rău mă rupea spatele. Era beton! Am luat prea multe de la Fontanales, îmi venea să abandonez obiecte pe drum. 

Era clar că nu voi avea nevoie de bluză lungă, mănuși, bol de mâncare. Dar stresul că am stat 17 min în loc de 15 cât îmi propusesem m-a făcut să omit să le scot din rucsac. Atunci am zis: mai bine beau și mănânc ca să îmi ușurez spatele. Zis și făcut, pe urcare m-am hidratat și am mâncat bine și am uitat că totuși mai e ceva până la Artenara. 

În vârful urcării mă opresc puțin să îmi relaxez spatele și să mă dau cu cremă de soare, pun șapca în cap și îi dăm la vale. Deja începeam să întrecem alergători care păreau distruși. Noi alergam consistent pe plat și pe coborâri și urcam în ritm alert. De la asfalt până la Artenara mai era un mic hop, 250 m nivel. Resursele de apă se tot împuținau, așa că am început cu rația. Cum am văzut orașul, am golit flaskurile! Punctul era plin de oameni, fiind punct comun cu cei de la 80k. Aici am mâncat niște orez cu legume, după ce am băut un flask de apă și jumătate de izo. Îmi umplu 4 flaskuri, nu mai voiam să risc să rămân fără apă.

Artenara – Tejeda

Plecăm în uralele oamenilor, care de fapt erau îndreptate către alergătorii de top de la cursa mai scurtă, care zburau pe lângă noi. Urcăm puțin pe asfalt și Vali întreabă: “Scoatem bețele? Aoleu, bețele!!!”. Uitasem bețele în punct. Eu continui în ritmul meu mai lent, dar Vali mă prinde din urmă după nici 2 km. Urcăm alt munte, timp în care ne tot imaginam pe unde va fi traseul, luând în considerare punctele cheie în care urma să ajungem. 

Ajunși în vârf, am impresia că urcarea a trecut foarte repede. Coborârea către Tejeda, în schimb, mă termină psihic, cu multe schimbări de direcție pe alei de beton în sat. Un muncitor care lucra într-o curte dă drumul din când în când la un robinet ca să ude alergătorii pe cap. Toți păreau foarte înfierbântați; eu m-am udat, dar nu eram neapărat așa afectat de căldură. Mă hidratam bine, iar saunele de acasă pare că au avut efect.

Ajunși în punct, am umplut iar flaskurile și m-am întins pe gresia rece din punct cu tricoul ud: o decizie excelentă, m-a revigorat de numa’.

Tejeda – El Garanon

Plecăm din Tejeda cu un singur gând: mai avem o singură urcare masivă, apoi în mare parte coborâre și două urcări mici.

Aceasta urma să fie și cea mai grea urcare din zi, cu o singură coborâre la mijloc către un sat de munte. În sine, urcarea era frumoasă, revenind în păduri de pin, dar oboseala începea să ne încetinească considerabil. Abia așteptam să ajung la dropbag să scap de toate lucrurile inutile pe care le aveam la mine.

Cei de la 80 km începeau să se împuțineze sau să fie mai normali la pas. De la cursa noastră deja vedeam tot aceleași fețe, ziceai că eram într-o cursă cu 20-30 de persoane, nu aproape 1000.

El Garanon – Tunte

Ajunși în punct, mă lovește haosul. Totul era împărțit în căsuțe dintr-o tabără de munte. Mă schimb de haine și îndes cu greu toate în drop bag-ul deja rupt.

Intru în sala de mese și văd o adevărată cantină pregătită. Bag un castron cu orez și pui și sunt gata de drum. Vesta era aproape goală, deja îmi făceam griji că am lăsat prea multe și că am uitat ceva din echipamentul obligatoriu. Nu era cazul… Am avut doar proasta organizare să car cu mine prea multe până acolo. Mă șochez puțin cât de mult am stat în punct, aproape 25 de minute, și mă grăbesc.

Imediat ce ieșim din punct, îmi amintesc că nu m-am dus la baie și e plin de oameni în jur, așa că merg o perioadă până ce găsesc o zonă mai liberă. Mai urcăm puțin printr-o pădure superbă și apoi vine prima coborâre „bombă”: 8 km cu 850 m nivel. La început pornesc cu avânt ca și cum aș fi la un semimaraton, întrec alergători unul după altul, chiar și de la 80 km. Vali se ține de mine cu greu, dar revenim în ritmul de ultra după vreo 3-4 km când începe o potecă bolovănoasă. Primul semn că am mers prea repede: mă furnică palmele! Al doilea: îmi suflu o nară înfundată și văd că îmi cursese niște sânge! Atunci mă sperii și zic că mai bine merg mai prudent până la final, decât să mă opresc la 100-110 km. Ultimii 3 km din coborâre devin chinuitori, alternez alergarea cu mersul și uit să mai mănânc gelurile propuse.

Tunte – Ayagaures

La Tunte, iar mă plimb prin punct pierdut, nu știam ce-mi trebuie. Deja soarele apunea, deci 1 L de apă era suficient. Înfulec o felie de pizza și plec… dar în direcția greșită! Mă oprește un voluntar și mă întreabă dacă renunț. Eu, confuz, zic că nu, așa că mă întoarce din drum și intru iar în punct, traversez terenul de fotbal și merg spre munte. Știam că avem o urcare pe care o fac agale. 

Scot lanterna și mă gândesc cu groază că Gicu a făcut peste 4 h din Tunte. Finishul părea aproape, la 25 km, dar nu era chiar așa. În vârful muntelui ne întâmpină un apus de soare sublim, care ne dă un ultim imbold moral. Urmează o coborâre luuungă iar, de 8 km cu 850 m nivel. După nici 500 m începe și distracția: tehnic pe bolovani. Simțeam la fiecare pas cum mă zdruncin. Prin noapte am coborât incontinuu, nu se mai termina, parcă. Ajuns în punct, am zis: gata, de aici doar la finish, nu mai am nicio scuză să renunț!

Ayagaures – Finish

Mănânc niște paste și plec cu flaskurile pline, deși nu prea mai aveam intake de apă. Săruri nu mai băgam de frica tensiunii, așa că am zis că ce am în picioare este suficient pentru a duce cursa la final.

Urcam pe drumul lat și neted până în vârful coamei, de unde vedem luminile orașului în depărtare. Totul părea confuz din cauza beznei; munții arătau ca niște dragoni așezați în întuneric. Coborârea până în vale a fost cum a mai fost, dar cum am ajuns la „râu” a început distracția! Bolovani peste bolovani, poteca din când în când vizibilă. 

Am dat câteva șuturi la niște bolovani de nu mai simțeam degetele. Cum prindeam puțină viteză, începea iar o secțiune ultratehnică și, cum nu mai puteam ridica picioarele cum trebuie, mă tot împiedicam. Mă tot uitam la ceas și kilometrii scădeau foarte lent. Pe final, când am ieșit din canionul nesfârșit, a început și lanterna să dea semne de oboseală. Am ajuns la drum, unde ne așteptau familia lui Vali și Iulia; ne-am aplaudat ca pe niște mari campioni, dar eu mă simțeam ca ultimul loc. 

Asta până când am ajuns pe linia dreaptă de finiș, unde m-a pătruns un sentiment de împlinire și bucurie! 23h25min, o oră și jumătate peste ce îmi propusesem, dar, în condițiile date, cu răceală și tensiune ridicată, am rămas mulțumit.

After the race

După cursă am reluat traseul cu mașina și am descoperit aceeași insulă frumoasă și plină de farmec: de la pitorescul Teror, la pădurile de pini din care am cules conuri gigant, și până la faimosul Roque Nublo.