Mihai Cristian Gogoșilă la Julian Alps by UTMB: Testul de anduranță din inima Alpilor Iulieni
cu sprijinul:
Articol scris și trăit de Mihai Cristian Gogoșilă – atlet TrailRunning Academy, antrenat de Robert Hajnal
Cursa de 80 de kilometri din Alpii Iulieni (Lake Bled) a fost o provocare fizică și mentală, pe care am abordat-o cu un ritm lent inițial, accelerând constant și depășind peste 200 de concurenți. Am întâmpinat dificultăți majore pe coborâri și pe o urcare solicitantă după C4, iar efortul de a forța ritmul pe asfalt a provocat un colaps temporar. În ciuda crampelor și a oboselii de pe ultima porțiune, am menținut un ritm bun până la final. Trecerea liniei de sosire a reconfirmat că un ultra-maraton este, mai presus de toate, o lecție de reziliență mentală.
📍 Julian Alps Trail Run by UTMB 2025
⏱️ Timp: 13h03min
📏 Distanță: 80km
🏅118 open masculin / 51 categorie
Ca și la BUR, am avut “norocul” de a călca strâmb în săptămâna dinaintea concursului. Din fericire, nu s-a umflat/învinețit și, fiind și cursa UTMB cu pietre, era clar că o să fac tot posibilul să o termin.
Revenind la cursa propriu-zisă, am plecat într-un ritm lent împreună cu un prieten. După primul checkpoint am început să măresc puțin ritmul. A mers atât de bine încât pe urcarea dintre C1 și C3 am depășit 200 de persoane. De acolo a fost în mare parte la vale, însă pentru cursa de acum, cam acesta a fost challenge-ul cel mai mare.
Am decis de la început să nu-mi asum riscuri pe coborâri, cel puțin până spre final.
Urcarea de după C4 m-a cam stors de puteri la început, însă încet-încet am intrat într-un ritm constant și am depășit-o cu bine. După, la vale, a rulat filmul “ai grijă unde calci” pe repeat până am ajuns la un drum forestier.
La C5 am avut crew-ing și a ajutat, fiindcă am reușit să mă schimb și să mă re-alimentez foarte rapid. Am încercat să forțez ușor, însă nu prea mi-a ieșit, fiindcă am dat de asfalt la un moment dat, unde am colapsat. Nu știu de ce, dar n-am putut să-mi reglez ritmul de nicio culoare. Ba alergam, ba trebuia să merg. Într-un final am ajuns la C6, scopul fiind doar să-mi pun apă în flask-uri și să încerc cumva să forțez. Văzând că mulți au făcut pit-stop mai lung, am zis să scot din joben niște energie (am băgat ultimul nootropics) și am început să trag de mine, însă după vreo 2-3 km au început cârceii. I-am putut controla doar mergând. Din păcate, ginger nu mai aveam, fiindcă mi-a fost puțin greață la un moment dat și l-am băgat atunci.
Finalul a fost funny, fiindcă îmi cam târâm picioarele după mine și mă uitam în spate, fiindcă reușisem performanța să depășesc oameni între fiecare checkpoint și îmi doream să iasă bine și pe ultima bucată.
Trecând linia de sosire am realizat că o cursă are implicații nu numai fizice, ci și psihice și că uneori trebuie să ne “lovim” de greu ca să realizăm că putem trece peste.
Cele de Z2, “cantonamentul din Cheile Grădiștei” și probabil tempo run-urile
ca de obicei, terci de ovăz cu miere și banană
6x drink mix sis(6×82=492), 3x nootropics (3×40=120), 10x sis beta fuel (10×40=400)
Pace-ul, nutriția, hidratarea bună, n-am simțit nevoia să stau prea mult în checkpoints.
Cârcei pe final și o problemă cu glezna, dar asta a fost înainte de cursă.
Q1: Asfaltul de pe la kilometrul 70 (sau „70 și ceva”) m-a terminat psihic. Nu mergeau picioarele deloc: alergam 300 de metri, după care trebuia să merg, fiindcă simțeam că mă consum mult prea tare și n-aș fi avut timp să forțez un final mai intens pe ultimii 4-5 kilometri. Era și mai frustrant, fiindcă vedeam că mă depășeau oameni.
Q2: Am luat-o la pas când nu mai puteam, m-am concentrat să duc un picior în fața celuilalt. Am ieșit eventually (în cele din urmă) din paincave (momentul de suferință/chin).
