Brezina Sorin la Legal 10km: Cum am spart bariera de 40 de minute la 10km din prima încercare

© foto > Legal Half-Marathon Web

📍 Legal Half-Marathon 2026
⏱️ Timp:  39:52
📏 Distanță: 10km
🏅 Locul 41 open / Locul 16 categorie

Știam de la start că voi fi la limită cu îndeplinirea obiectivului de 40 min, așa că am încercat să am grijă de cât mai multe detalii care erau în controlul meu: nu am consumat alcool deloc în săptămâna cursei, am avut grijă cu somnul, am testat adidașii și echipamentul la antrenamentele din ultima săptămână, am consumat la micul dejun ceva ce știam că îmi este ok, am avut grijă să plec cât mai din față pentru a nu pierde timp la start.

Planul cursei pentru a mă încadra în cele 40 min era să alerg în primii 5-6 km puțin sub media de 4:00, pentru a crea o rezervă de 10-20 sec din care să “trăiesc” în partea a doua, în cazul probabil în care nu mai reușeam să țin ritmul (atât din cauza oboselii, cât și a ușoarei pante de după întoarcerea de la Unirii, pe la km 5).

În primii 5 km m-am simțit suspect de bine; nu în sensul că mi-a fost ușor, dar părea un ritm gestionabil pe care am avut impresia că îl pot duce toată cursa. În plus, aveam o rezervă de 15 sec față de media de 4:00.

Cu toate că HR-ul ajunsese la 180, încă nu resimțeam oboseala, dar problemele au apărut brusc după ce am întors la Unirii: suflul a devenit greoi și parcă nu reușeam să inspir tot aerul de care aveam nevoie, ușoara înclinație o resimțeam din plin, iar vântul din față părea că mă frânează mult mai mult decât în primul tur. Când am făcut dreapta pe Mircea Vodă au început să apară îndoielile, pentru că deja coborâsem cu ritmul la peste 4:00/km, mai aveam încă vreo 4 km și forțele păreau pe sfârșite.

M-au ajutat două gânduri:

(1) că mai bine depun acum tot efortul de care sunt capabil, decât să o iau de la capăt în altă cursă la care poate nu o să fiu la fel de pregătit și condițiile (traseu, temperatură) nu vor fi la fel de favorabile, și

(2) ultimii 2 km vor fi în ușoară coborâre și probabil cu ceva vânt din spate.

Îmi zisesem înainte de cursă că, dacă voi fi la limită, dar încă în ritmul pentru 40 min în ultimii km, voi merge la maximul absolut pentru a încerca să termin în timp.

Așa că mi-am luat ca reper un alergător care tocmai mă depășise și m-am ținut după el, verificând în permanență că nu pierd mai mult de 5 sec/km.

După ce m-am “târât” astfel km 6, 7, 8, am întors după Alba Iulia cu aproape toată zestrea de 15 secunde pierdută, dar cu speranța că va fi mai bine pe ultima linie de 2 km.

S-a mai adăugat și un stres suplimentar, anume că la km 8 borna de pe traseu a apărut la o distanță de câteva zeci de metri față de ce îmi arăta ceasul; deci, față de distanța oficială eram în urmă, ceea ce putea să însemne că, deși eu aveam impresia că mă încadrez în timp, de fapt timpul oficial va fi mai mare.

Km 9 a fost și el foarte greu, dar datorită profilului mai bun (coborâre și vânt) am reușit să scot fix 4:00, ceea ce mă ducea la un calcul simplu: dacă scot sub 4:00 și pe ultimul km, voi reuși să termin în mai puțin de 40 minute, obiectiv pe care mi-l fixasem de anul trecut, imediat ce îl îndeplinisem pe precedentul (semi în sub 1h30), după a patra tentativă.

Pentru 10 km, acum a fost prima, după un antrenament dedicat de 4 luni cu Robert.

Cumva, în ultimul km am prins aripi și, deși mă simțeam la fel de sfârșit, pulsul se apropia de 185, iar suflul părea mai rău ca la intervale, picioarele au început să-mi zburde, cadența a crescut și ceasul îmi arăta că ajunsesem chiar sub 3:55 (s-a dovedit la final că ultimul km a fost cel mai rapid: 3:47).

Pe măsură ce treceau sutele de metri și începuse să se vadă finish-ul, încrederea că voi reuși s-a transformat în certitudine și a venit starea aceea unică de a simți că toată munca, tot efortul, toate acele zile în care am ieșit la antrenamente ușoare, dar mai ales grele, în ciuda oboselii, a frigului, a ploii, a întrebărilor “de ce fac eu asta?”, toate acestea își primesc acum răsplata și îmi dau răspunsul că a meritat, pentru că iată, am reușit!

Am accelerat cât am putut pe ultima sută pentru a mă încadra sub 40 min și cu timpul brut, iar imediat după finish, entuziasmul și epuizarea au dat o luptă scurtă pentru a mă lua în stăpânire, însă am mai avut suficiente resurse să rămân în picioare fără să mă prăbușesc pe jos.

Acum, la câteva zile după, încă mă simt mândru de reușită și încrezător că pot realiza și mai multe cu muncă, voință și perseverență, dar până la următorul obiectiv simt nevoia și de o perioadă mai lejeră în care să redescopăr plăcerea alergării relaxate, fără a avea ochii mereu pe ceas.