Alexandru Dodin la Lady’s Rocks: DNF pe hârtie, finish în suflet
Articol scris și trăit de Alexandru Dodin – atlet TrailRunning Academy, antrenat de Hajnal Robert
Am început BUR 48k cu obiectivul de 7 ore, dar pulsul necontrolat mi-a dat planul peste cap. Am trecut prin criză fizică (supraîncălzire, colaps) și am abandonat la TransRarău, dar am reintrat în cursă. Deși am terminat în 12 ore, oficial un DNF, a fost o victorie a voinței, transformând furia în energie pe Runc. Cursa a fost un dezastru și o dezamăgire, dar a adus renaștere și consolare, demonstrându-mi că pot găsi mereu resursele interioare.
© foto > Getpica Web
📍 Bucovina Ultra Rocks 2025 – Lady’s Rocks
⏱️ Timp: 12h
📏 Distanță: 48km
🏅 DNF – peste limita de timp
Am început cursa cu încrederea că planul pe care l-am construit în ultimele săptămâni premergătoare BUR (nutriție, zone de puls și efort, pace, unde să trag, unde e mai bine să aștept în power-hike, mantre care să mă scoată din rahat) avea să se desfășoare la milimetru așa cum mi-am imaginat, că am totul în control și, în sfârșit, toată munca de până acum avea să fie încununată cu un rezultat bun: “7h sau mai bine”.
Mare mi-a fost mirarea când, imediat după Start, pe prima urcare nu reușeam să țin pulsul sub control, deși efortul nu era considerabil, iar încrederea în Plan avea să se clatine. M-am forțat să-i las pe ceilalți să-și facă de cap, având încă în minte sesiunile de tempo pe urcări și că “pe pârtie îi ajung”. N-a fost așa și, cu cât trecea timpul, cădeam tot mai jos în clasament.
Trec de CP Rarău și încep să dau drumul la picioare, timid. N-am energie, deși consumul de CHO merge aproape șnur, dar mă chinui pe coborârea prin pădure spre forestierul spre Zugreni. N-am încredere în picioare și gândul îmi stă doar la pârâul în care mă pot spăla și răcori. Pe forestier mă încearcă o jenă în stomac, așa că mușc dintr-un castravete murat și-l țin între buză și dinți, ceea ce mă revitalizează aproape instant și măresc pace-ul până în CP Zugreni, unde pierd iar multă vreme, dar întâlnirea cu Robert mă impulsionează să iau în piept urcarea spre Giumalău. Nootropics + 200mg caffeine și… n-are niciun efect, urc greu și fac pauze destul de des. La ieșirea în golul alpin corpul decide că aici ne oprim și cad într-o letargie din care ies cu greu doar pentru că mi-e jenă de cum sunt privit de ceilalți alergători, așa că forțez până în CP Giumalău cu gândul că acolo mă opresc… doar ca să aflu că n-o pot face acolo, ci doar la TransRarău. Coborârea de pe Giumalău e la pas de drumeție și pare că m-am resemnat deja cu gândul că nu termin cursa.
TransRarău CP: renunț… mă plâng, de nervi că nu mi-a ieșit nimic și ies pe ușa din dos. Cosmin Lamba și voluntarele mă tot îmbie să continui: “ce rost are? nu e nicio performanță, o să termin în 12h, mult mai rău ca anul trecut”. Un ultim “o să-ți pară rău, mai sunt doar 15km, ce-s pentru tine 15km?” și mă reechipam printre “15km îi mănânc la micul dejun”.
Plec din CP în aplauze și mă mir cu ce avânt drăcesc urc dealul până la stână și mai apoi cum depășesc în viteză alergătorii care mă văzuseră în CP.
Mă întâlnesc cu Robert pentru a doua oară, schimbăm 2 vorbe și-l las să se ducă, în timp ce-mi fac tot felul de analize interne: ce dureri pot ignora, nivel de energie și dacă pot susține Runcul.
Ajung în CP Minune: torn iar apă rece pe mine și aud că un alergător și-a băgat gheață în tricou (în mintea mea cred că nu poate fi altcineva decât Robert), cer și eu și-mi potrivesc o bucată mare în zona rinichilor, restul în piept și ceafă pentru a grăbi răcirea sângelui.
Sunt de aproape 11h în cursă, dar încep să mă simt de parcă acum am început-o și forțez până la baza Runcului, unde un voluntar mă tot îmbie să renunț că “pentru siguranța mea… că e Runc… că mai bine aleg the easy way out… că nu e rușine”, dar începe să mă enerveze și întreb cât de lungă e urcarea. Răspunsul primit mă scoate din sărite: “e tehnică coborârea”, așa că i-o tai scurt: “nu-mi pasă de coborâre! Am întrebat cât e de urcat!”.
Iau cu asalt Runcul și folosesc ca mantră vorbele lui Robert, după ce-i spusesem că nu cred că am energie pentru urcare: pas cu pas “1 pas.. 2 pași.. 1, 2.. până la piatră, 1, 2 până la lemn, 1.. 2 nu-mi iei tu mie BIB-ul, hai! Până la tufa aia, 1.. 2 și e gata Runcul”.
Trec și de “coborârea tehnică” în alergare și mi se desfășoară în fața poarta de Start-Finish. Performanță 0, dar mă felicit că am terminat, chiar dacă în 12h și oficial e DNF.
Eu după Finish: același, cu puțin mai multe nesiguranțe și frustrări, dar și cu optimism că atunci când “rahatul lovește ventilatorul” pot găsi resursele interioare pentru a termina într-un fel sau altul cursa.
hill repeats, power hikes/long run-urile cu extra load
200
Doar o banană, o felie de cozonac și câteva jelly beans.
castraveții murați, nutriția
Mai nimic. HR (ritmul cardiac) ridicat încă de la start, vesta prea grea probabil. M-a surprins bucata nouă din primii kilometri, ceva disconfort muscular și gastrointestinal (GI) pe coborârea prin pădure până la forestierul spre Zugreni. Energie zero după Giumalău, plus un blocaj mental (n-au ajutat panourile cu „Atenție, urși!” din pădure), lipsa abilității de a transpira după Giumalău, senzație de colaps total, supraîncălzire.
Au fost trei: ieșirea în gol alpin, înainte de Giumalău, când m-au lăsat puterile și nu mai transpiram – m-a enervat la culme cum mă priveau cei care treceau pe lângă mine ca pe lângă un „already dying man”. Am forțat până în CP doar la gândul că acolo voi putea abandona; aparent, trebuia să cobor până la TransRarău. Mi-am promis tot drumul că, odată ajuns aici, abandonez… ceea ce am și făcut pentru aproape o oră, până când Cosmin Lamba și voluntarele m-au convins să reiau cursa. Ultimul moment greu a fost înainte de Runc, unde un voluntar încerca timp de cinci minute să mă convingă să nu urc și să aleg calea ușoară, a DNF-ului. N-a făcut decât să crească furia în mine și i-am tăiat-o scurt: „Eu termin cursa!”
