Cosmin Lambă: Mind: 1 – Body: 0
Povestea Chianti Ultra Trail

Povestea Cursei Chianti Ultra Trail, Cosmin Lambă

Au fost aproape 3 luni cu procent 99% al antrenamentelor. De la începutul anului până la start-ul cursei am ratat un singur antrenament de alergare. Unul singur! Primul milestone l-am atins cu brio înainte de sezonul competițional. 

Pentru mine a fost o performanță perioada de pregătire în care am reușit să îmi fac toate antrenamentele de alergare și cele de forță. Cel mai important aspect a fost că nu m-am accidentat în această perioadă și pot spune, privind înapoi, că nu m-am simțit obosit între antrenamente. Știu, greu de crezut. 

„Nivelul de fitnes atins, în perioada Octombrie – Martie, mi-a dat mai multă  încredere în mine și un plus de motivație.”

A fost o perioadă de pregătire specifică, cu multe antrenamente de alergare pe suprafață plată, (în parc, pe stadion, sau pe banda de alergat) de viteză. Toate astea pentru că la Chianti Ultra Trail nu aduni diferență de nivel prea mare în cei 73 de kilometri alergați.

Până la aceste antrenamente ți-aș fi spus că „mie nu-mi place să alerg pe plat”  și ”nu-mi plac nici antrenamentele de tempo”, dar după 10 săptămâni de astfel de alergări, am simțit multe schimbări și am văzut cifre noi, îmbunătățite,  față de aceeași perioada a anului trecut. 

Astfel am încetat să mă tem de viteză și să iubesc chiar și antrenamentele pe plat,  de  tempo sau intervale. 

Dacă anul trecut eram sătul de „danish intervals”, de data asta abia așteptam antrenamentele de threshold, să văd cu cât am îmbunătățit pace-ul pe 3×10 minute sau ce Heart Rate am la ritmul de alergare de 3 minute 45 secunde / kilometru.

Ba chiar mi-am făcut și Personal Best-ul pe semimaraton  într-un antrenament de plat, și ce să mai zic de long run-uri care toate au fost reușite?

Realizez acum că perioada de pregătire de început de an a fost un real succes!

Chianti n-a fost însă doar o cursă că toate celelalte de până acum. De data asta totul s-a desfășurat diferit. De ce? Păi a fost o vacanță în Italia de 10 zile care s-a încheiat cu o cursă de 73 de km. Și pot să spun că o vacantă în Toscana e oricând o plăcere. Acum că am adăugat și o cursa ca și topping, totul a devenit mai frumos.

Plus de asta, era prima oară când mama mea era prezentă la o cursă de-ale mele.

Deci totul a fost inedit!

Cu o săptămână înainte de cursă am făcut și o recunoaștere de traseu pe ultimii 27 de km împreună cu antrenorul meu din TRA, Robert care a participat la aceeași cursă. Ultimii kilometri sunt cea mai tehnică parte  din tot traseul, teren accidentat, râuri ieșite din matcă pe potecă.  În recunoaștere a fost o surpriza, pentru că nu părea ceva dificil dintr-o privire pe hartă, însă în cursă a fost o surpriză și mai mare după mai bine de 45 km deja alergați. 

Săptămâna dinaintea cursei a fost lejeră, de taper, însă vineri, cu o zi înainte, parcă totuși ceva nu se simțea în regulă. Mă simțeam preocupat de un feeling ciudat, dar nu știam cum să-l identific.

Cu siguranță nu erau emoțiile obișnuite de dinainte de cursă, dar nici nu reușeam să găsesc vreun răspuns, să pun degetul pe „rană”. 

Așa că am decis să ignor și să mă bucur de vibe-ul din Radda (localitatea din care pornește cursa) care parcă se transformase într-o săptămână, dintr-un orășel mic și liniștit din Toscana, într-un mare festival de sport plin de oameni care se aflau acolo pentru același scop. 

UTMB și-a făcut simțită prezența. 

În noaptea dinaintea cursei am reușit să dorm aproape 6 ore, chiar dacă am fost nevoit să mă trezesc la 4 am. Cursa pornea la 6 am, iar eu nu eram cazat chiar în Radda, ci la 18 km distanță într-un alt orășel din zona Chianti. 

Uimitor pentru mine totuși să dorm atât înainte de cursă, dar s-a simțit rutina din zilele anterioare în care mă culcam devreme și mă trezeam tot devreme a doua zi. Ba chiar, cu câteva zile înainte de cursa, în fiecare zi scădeam jumătate de oră la ora de somn și jumătate de oră la ora de trezire. O rutină pe care sigur am să o repet și la următoarele curse!

Deși am avut aproape 6h de somn, în timpul nopții m-am trezit cu o jena în gât și transpirat tot-tot,  semn că probabil am avut febră. Atunci a apărut și răspunsul la starea din timpul zilei. Dar mi-am propus să mă gândesc cât mai puțin la asta și să mă focusez pe cursă pentru care aveam un obiectiv clar – să o termin sub 7h.

Momentul cursei era deja iminent când m-am așezat la start alături de multe nume mari din lumea Trail Running-ului global, printre care și Robert.

La start, pentru un moment am închis ochii, am tras aer în piept, m-am gândit la toată perioada de pregătire, mi-am șoptit în gând că sunt pregătit, am bătut din palme împreună cu toți concurenții și am pornit în cursă. 

Mă așteptau 73 kilometri pe dealurile Toscanei. 

Ritmul era destul de alert, însă nu simțeam că alerg foarte tare, deși pulsul meu era destul de mare. Temperatura de afara era scăzută, cred că undeva pe la 6-7 grade, iar în mintea mea toți alergau atât de tare că voiau să se încălzească. 

Eu am încercat să țin ritmul cu plutonul din față, ba chiar am alergat și alături de Robert câteva minute, însă mi-am dat seama că nu pot să scad pulsul dacă nu încetinesc puțin. Așa că am am mai scăzut ritmul de alergare.

Treceau concurenți de mine, dar nu era panică, aveam timp 7h să revin.

Pulsul tot nu scădea, deși eu am redus considerabil ritmul. Începusem să am frisoane și nu știam dacă sunt de la frigul de afară, iar eu alerg prea încet, sau se repetă povestea febrei din timpul nopții. Așa că am decis să măresc ritmul și să mă concentrez la ce aveam de făcut în următoarele 7h. 

Am accelerat, dar nu foarte tare, ci doar cât să fie într-un ritm confortabil superior. Pulsul însă, tot sus…

Totul părea că merge bine însă, chiar dacă frisoanele mă tot cuprindeau, dar eu mă focusam pe ritm, cadență și pe nutriție. Fiecare gura de apa băută sau fiecare gel înghițit parcă mă alimentau să ignor starea pe care o simțeam. 

Am ținut-o așa vreo 20 de km, și am avut senzația că starea mea se tot agravează, dar pe la km 30 când am ieșit într-o zona de plat, am început să accelerez și să pun în practică pentru ce m-am antrenat în cele 10 săptămâni.

Așa am reușit să trec de vreo 10 de concurenți care mă depășiseră la început. Asta m-a motivat extrem de tare, și parcă deja mă simțeam mai bine. 

Își făcuse apariția și soarele pe cer și deja se mai  încălzise afară, așa că au dispărut și frisoanele mele care mă tot incomodau. 

Pe la km 35 m-am trezit că alergam pe urcare și treceam de alți câțiva concurenți, încă vreo 10. 

În mintea mea suna vocea lui Robert care îmi spunea în sesiunile de uphill pe care le-am făcut împreună: “cadență mai mare și mișcă mâinile!”…și așa făceam – pași mici și dădeam cât mai mult din mâini. Așa am trecut și de prima fată care părea să aibă ceva probleme pe urcare.

La km 48.6, primul punct de control cu echipă de suport, mă aștepta soția mea Laura în punctul în care  trebuia să iau următorul pachet de geluri și să mă resuscitez un pic cu ‘merindele’ pe care mi le pregătisem.

CP-ul era în cadrul Castelului Albola, castel care se găsea la capătul unui deal ce trebuia parcurs printre rândurile de vie. La cap de rând era mama care striga “Hai, Hai, Hai”. M-am bucurat să o văd acolo și parcă am prins și putere să alerg mai bine de jumătate din bucata aceea, chiar dacă am terminat-o într-un power hike lipsit de puteri.

Am pornit din punct mâncat și hidratat, dar parcă mă simțeam mai greoi, iar picioarele începuseră să obosească. Eram totuși la kilometrul 50.  M-am uitat la ceas de câteva ori și mi-am data seama că nu pot încetini dacă vreau să termin sub 7 ore. Focusul era să dau cât pot în următorii 10 km, până la al doilea punct în care m-ar fi așteptat din nou Laura.

După calculele mele eram cam cu 15-20 min întârziere între puncte, și deși eram pe bucata pe care făcusem recunoașterea, parcă urcările păreau mai grele decât știam eu. Am pierdut destul de multe minute pe urcare și simțeam cum mă lasă bateriile. Pe la km 55 am realizat că pierdusem prea mult timp, dar știam de la recunoașterea făcută în urmă cu câteva zile, că după CP o să urmeze o coborâre lungă unde aș putea să mai recuperez, așa că am mai păstrat niște energie, și știam că dacă o să forțez urcarea n-o să pot să dau la vale cu toată viteza înainte.

În continuare nutriția mergea bine, hidratarea la fel, înghițeam conștiincios pilula de sodiu la fiecare flasc consumat, și psihic asta mă ajuta să înving oboseala.

Desi eram la kilometrul 55, destul de istovit, nu mă simțeam epuizat și știam că mai am rezerve să forțez pe final. Nici nu știu dacă era o iluzie sau chiar așa mă simțeam.

Am ajuns și la al doilea punct de suport unde erau din nou susținătorii mei.

Mi-am făcut plinul, am mai băgat ceva isotonic și niște cola plus câteva grisine, și am pornit la vale pe ultimii 12 kilometri.

Mă simțeam greu, și rucsacul parcă mă strângea mai tare, dar asta pentru că aveam provizii pentru încă 12 kilometri pe care trebuia să-i termin într-o ora și 5 min pentru a fi sub 7h. Era imposibil evident! Ar fi trebuit să alerg până la final cu 4:45  pe kilometru și nu era totul doar la vale, dar mi-am propus să încerc și să dau totul până la final.

Am alergat cât am putut eu de tare și reduceam ritmul doar când trebuia să mai iau câte un gel, și luam câte unul la 20 min, conform planului de acasă. 

Nici nu mai știam ce scot din vestă.  Băgam gel după gel doar ca să mă tina în viață până la final. Ba chiar am apelat și la rezerva de Maurten din flascul pe care mi-l pusese Laura la buzunarul de la spate.

Știam că se termina cursa cu o urcare, dar nu conta decât să termin cât mai repede și cât mai aproape de 7h. La borna de 70 de km eu depășisem deja 7h, iar energia parcă mă părăsise de tot, însă am împins din brațe în picioare într-un power-hike puternic, cât am putut la deal pe ultimii 3 km că să pot trece linia de sosire în 7h și 13 min.

Eram cu 13 minute peste obiectiv, însă la o durata de 7h e mai puțin de 3%, și parcă sună a ceva nesemnificativ, nu? Eram fericit că am ajuns la final și că se termina în sfârșit cursa. 

Cumva eram mulțumit de rezultat, și eram mulțumit că am dat tot ce am putut și am tras de mine la maxim. 

A fost un start de sezon cu o cursa buna, iar cu fiecare cursa alergata, sunt și mai dornic și nerăbdător pentru următoarele. Și mai mult pentru perioada de pregatire, care îmi aduce multe trăiri și creeaza amintiri. Cursa e bonus!

Acum ca privesc în urmă, Chianti n-a fost doar o cursa. A fost o nouă lecție invatata, încă un pas în progresul meu in alergare, dar mai ales o nouă șansa sa ma autodescopar. 

Mi se pare fascinant cum creierul reușește sa dicteze, într-un mod greu de explicat, la ce resurse sa apeleze.

Eu știam ca am un psihic puternic, și de multe ori mă bazez pe asta, dar punând împreună piesele din puzzle –  adică toata pregatirea de iarna, volumul de kilometrii adunați, și toate lecțiile pe care le-am invatat in cursele anterioare, îmi dau seama că mintea mea a reușit sa conecteze toate aceste elemente și să comande corpului să dea tot ce poate pe toata durata cursei. 

Cred ca e și asta un as in maneca, nu? Chiar dacă am o zi proastă, apelez la cea mai buna resursa pe care o am, mindset-ul. Doar așa pot sa-mi accesez celelalte resurse pe care le antrenez conștiincios aproape în fiecare zi.

Faptul ca m-am aflat la start cu nume importante din lumea internațională a alergării, si am reusit  sa ma clasez in top 20, chiar dacă n-am fost într-o formă maximă, mă face sa realizez că potențialul meu chiar nu are limite. 

Și am înțeles ca exista și zile proaste, dar e important sa am încredere în procesul de pregătire și să știu încotro sa imi indrept focusul.

Cursa e grea doar dacă uit ca m-am antrenat atatea saptamani pentru ea! 

Și cel mai mare bonus pe care mi l-a oferit Chianti sunt experiențele trăite înainte de cursa: recunoașterea pe care am făcut-o cu o saptamana inainte, sansa de a vizita Toscana si de a gusta din cultura ei, bucuria de a fi printre atatia alergători și de a simți vibe-ul fain inainte de competitie.