Oana Constantin: Bucegi Trails 57 km, cursa în care fiecare secundă a făcut diferența

© foto > Carpathia Trails

📍 Carpathia Trails, Bucegi Trails
⏱ Timp: 9h12. (cu 58 minute mai rapid decât ediția anterioară)
📏 Distanță: 57km
🏅 Locul 1 feminin

În 2024 participam pentru prima dată la Carpathia Trails și prindeam un neașteptat loc 2 la Open Feminin, în 10 ore și 10 minute.

A fost prima cursă în care am învățat ce înseamnă să lupți pentru poziția pe care o ocupi în clasament când la vârful Omu am aflat că sunt pe locul 2 și am văzut că fata de pe locul 3 nu mă lasă să mă depărtez din câmpul ei vizual.

E 5 iulie 2025 și mă aliniez la start cu prea multe emoții. Poate pentru că îmi amintesc cât de mult am tras anul trecut. Poate pentru că mi-am propus 9 ore pentru anul ăsta, un timp ambițios, cu 70 de minute mai bun decât anul trecut.

Totuși, încerc să nu uit cât de pregătită sunt acum față de data trecută. Lunile de antrenamente ce s-au adunat de când sunt în TrailRunning Academy și-au spus cuvântul în cursele trecute și sunt sigură că vor face diferența și acum.

Uit repede de gândul ăsta când căldura devine apăsătoare iar lucrurile încep să meargă din ce în ce mai rău. Apa parcă nu îmi ajunge, primele urcări parcă sunt mai lungi decât îmi aminteam iar pe prima zonă de fals plat unde îmi propusesem să alerg, mă trezesc din nou mergând. Ajung amețită în Șaua Strunga și pentru prima dată într-o cursă îmi pun problema dacă chiar pot continua în siguranță. Mă gândesc de câteva ori să abandonez acolo la Strunga fiindcă picioarele nu mă mai ascultă și numai gândul că trebuie să ajung iar aici peste câteva ore mă pune la pământ.

Aleg să continui totuși către Bătrâna deși încă nu pot alerga cum mi-aș dori pentru că îmi pare că o să pic din picioare. Nu mai țin minte ce timpi aveam anul trecut însă mi se pare că sunt cu mult în urmă. La Bătrâna încep să îmi revin puțin și reușesc să mai alerg pe zonele de plat dintre urcările ce duc la Omu. S-au adunat norii și vântul mă răcorește iar eu încep să mă simt mai bine deja de pe ultima urcare. În jurul meu e plin de flori de toate culorile și nu pot să nu mă gândesc la cât de norocoasă sunt să pot numi acest loc acasă. Bucegii îi știu ca-n palmă și sus la Omu pare că îmi găsesc toată energia pentru ce urmează.

Să fie valea Obârșiei plină de rododendron, să fie toate aminitirile adunate aici dar simt că am aripi. Pe drum aflu că sunt pe locul 3 iar jos în Peștera ajung pe poziția a doua.

Văzusem cum aleargă fata asta și știu că e puternică așa că trag tare până în Padina convinsă că dacă mă opresc chiar și o secundă îmi voi pierde poziția. La Padina apare și ea imediat în urma mea.

Am un deja vu. Anul trecut aici am făcut diferența, oare voi putea și anul ăsta?

Înfig bețele în pământ și încep urcarea către Strunga.

La Strunga mi se spune că fata de pe 1 nu e departe, exact ca anul trecut. Nu-mi pasă acum. Tot ce vreau e să păstrez locul 2 iar fata din spate pare că nu se lasă prea ușor. Mai avem aproape 20 de kilometri de aici și fiecare secundă contează. Așa că nu stau prea mult și continui până în Strungile Mici, apoi pe Bucșa.

Pe interminabilele urcări ale Leaotei văd oameni în depărtare. O fi și fata de pe locul 1 acolo? Îmi pun pentru prima dată problema că am șansa mea la acel loc așa că îi dau cât pot de repede până termin fiecare urcuș.

Urmează coborârea unde încerc să mai recuperez niște timp dar cum se termină pădurea simt că nu mai am pic de energie. Încerc totuși să mențin ritmul la gândul că aș putea fi depășită pe ultimii 4 kilometri.

Cu 1 km înainte de finish văd în fața mea o fată vizibil epuizată care mai avea energie doar să meargă. Îi văd culoarea numarului de concurs. Mov. Nu pot să cred, am ajuns din urmă locul 1.

Sunt conștientă că nu mai pot alerga repede și trec prin multe stări la gândul că totuși, e șansa mea acum. Pot să mai trag, pot să mai alerg.

Trec pe lângă ea în viteză și încerc să mențin ritmul. Îmi imaginez că se va lupta pentru locul ei dar și eu sunt pregătită să îndur mai mult decât pot duce. Continui cât pot de repede fără să mă uit în urmă.

Nu mai am pic de vlagă dar ceasul îmi spune că mai am 300 de metri până la final și fiecare secundă contează acum. Hai Oana, locul 1 e al tău.

Văd finishul, aud lumea, fug cât pot de tare acum. În fața mea, panglica de câștigător mă așteaptă iar eu nu pot crede că am ajuns să trăiesc asta.

La un minut și câteva secunde de mine vine și fata de pe 2. Dar surpriză, ea nu este cea pe care am depășit-o acum câteva minute. Nu e nici fata de pe 3. Pe ea nu am mai văzut-o și mă întreb de unde a apărut.

Aflu că ratase finishul cu câțiva zeci de metri. Ea era locul 1.

Sunt confuză dar încerc să pun lucrurile cap la cap.

Ghinionul altcuiva a fost norocul meu azi. Dar fiecare secundă a făcut diferența.

Dacă nu trăgeam tare să mă depărtez de locul 3. Dacă nu o întâlneam pe fata de pe drum despre care credeam că este locul 1. Nici acum nu știu cine era și ce era cu ea. Poate nici nu era la aceeași cursă cu mine însă mintea mea a crezut asta atunci. În toate acele ultime sute de metri în care am tras de mine, mintea mea a știut că sunt locul 1. Nu eram, dar am crezut cu toată ființa mea asta iar asta mi-a dat toată energia de final.

În cursa asta, toate lucrurile s-au așezat la locul lor ca să mă aducă aici. Azi, deși în prima parte a cursei mintea a încercat să mă oprească, în a doua parte a făcut diferența. Mintea a dictat corpului și a dat direcția. Aș putea spune chiar că mintea a păcălit corpul. Oare chiar văzusem un număr mov sau era ceea ce am vrut să cred?

Da, a fost puțin noroc, dar norocul dacă nu ți-l faci cu mâna ta, trece pe lângă tine ca vântul.

Norocul stă frumos pe raft lângă trofee și medalii, în pozele de final, în panglica de câștigător. E imaginea pe care oamenii preferă să o vadă pentru că cine ar dori să privească la toată munca din spate? Cine vrea să vadă rănile din coate și genunchi, noroiul de pe panglica de câștigător?

Ei bine, eu. Eu sunt recunoscătoare pentru toate antrenamentele în care simțeam că cedez, pentru toate momentele în care totul durea dar am dus până la capăt. Pentru zilele în care lucrurile nu au mers bine dar am știut că asta doar mă face mai puternică. Pentru când timpii nu-mi ieșeau și-mi păreau imposibili, dar care construiau ceva mult mai puternic în spate, ceva ce atunci nu vedeam. Ceva ce poate nici acum nu văd prea clar, ca imagine de ansamblu, dar e ceva ce mintea știe și corpul poate. Mintea și corpul lucrează deseori în contratimp dar uneori ajung să se sincronizeze. Acolo, la intersecția aia mică de pe hartă, unde mintea și corpul aleargă mână în mână pentru sprintul final, unde fiecare secundă face diferența, e locul unde orice îți poți imagina devine realitate.