Florin Ionce – De la hobby la Campionatul Național, pas cu pas spre argint

© foto > Brasov Maraton

• Timp cursă: 09:45
• Distanță: 72km
• Locul 10 – individual
• Locul 2 Echipe. 

Pentru mine, alergarea este un hobby. Sunt un alergător amator, deși petrec suficiente ore alergând sau făcând activități conexe încât să poată fi comparat cu un job part-time. Totuși, m-am trezit la startul Campionatului Național de Ultramaraton Montan, un lucru la care nu m-am gândit nicio clipă până în 1 decembrie, când Robert a adus în discuție pentru prima dată această idee. Pentru mine, a fost o oportunitate imensă să reprezint echipa TrailRunning Academy, din care fac parte din 2020.

În dimineața cursei nu mă simțeam grozav, dar după o încălzire scurtă cu băieții și câteva poze, m-am aliniat la start destul de încrezător. Mă uitam în jur și vedeam atâția alergători foarte buni; mă simțeam stingher, parcă voiam să mă retrag mai în spate, să nu pornesc din primele rânduri. Totuși, am rămas lângă colegii mei, măcar la start să mă țin după ei.

În prima parte a cursei m-am întâlnit cu multă lume cunoscută, am schimbat câteva vorbe pe urcarea pe Tâmpa, au fost multe zâmbete și încurajări, după care fiecare și-a văzut de cursa lui. Pentru mine, urcarea pe Tâmpa a fost specială. Aici am descoperit alergarea montană, acum mulți ani, când eram într-o drumeție și am fost depășit de cineva care alerga pe urcare. Mi-a rămas întipărit în minte acest episod ciudat — nu înțelegeam cum poate cineva să alerge acolo unde mie îmi era greu să merg. Acea imagine a aprins în mine o scânteie și m-a făcut să caut mai multe despre alergarea montană, iar acum, pentru prima dată, alergam eu însumi pe Tâmpa. Și am ajuns sus alergând.

Între Tâmpa și Postăvaru nu s-au întâmplat prea multe, a fost o porțiune mai monotonă pentru mine. Îmi repetam în gând ce am de făcut — bea apă, mănâncă, nu uita de sare — ca o mantră ce mă ținea în ritm. Nu mă simțeam nici rău, nici bine; nici greu, nici ușor. Era doar rutină.

Sus, pe Postăvaru, atmosfera a înviat puțin, pentru că era o secțiune de out and back în care m-am întâlnit cu mulți alergători, ne-am salutat, ne-am încurajat, apoi fiecare a continuat drumul său.

Între Piatra Mare și Bunloc am încercat să mă menajez pe coborâri și să mă alimentez constant. A fost o strategie care s-a dovedit bună și la Urme pe Play, unde doar în ultima parte am accelerat pe coborâri.

La Bunloc am fost surprins să întâlnesc mulți prieteni care m-au ajutat să-mi iau mai repede apă și gelurile din drop bag. Mi-au dat energie, iar în scurt timp am început urcarea pe Piatra Mare. Acolo, în timp ce verificam timpii să văd cum stau față de planul de 10 ore, m-am întâlnit cu Teo, cu care am schimbat câteva vorbe. L-am întrebat de Ibă, Robert și Cosmin — mi-a spus că erau bine și că aveam un grup de alergători în față, despărțiți de câteva minute. Aceasta m-a impulsionat și am accelerat puțin pe urcare; la urma urmei, era ultima urcare mare rămasă din cursă. Urcarea a mers bine, însă am avut un mic incident în pădure, unde am deviat de la traseu din cauza copacilor căzuți și am găsit mai greu poteca. Acolo i-am ajuns din urmă pe Dante și Bogdan, care probabil căutau poteca de ceva vreme. Contactul vizual a fost scurt, pentru că au accelerat imediat ce au găsit drumul.

Sus, pe Piatra Mare, am făcut o mică greșeală: nu mi-am luat apă când am ajuns în punctul de control. Am întrebat un voluntar cât de lungă este secțiunea pe care urma să o parcurgem până ne întoarcem, iar el mi-a spus că este un kilometru dus-întors (spoiler: au fost vreo 4, cu diferență de nivel).

Totuși, nu am suferit prea mult de sete. Am avut noroc că suflul răcoritor al vântului m-a mângâiat și m-am lăsat furat de peisajul spectaculos care se desfășura în fața mea. Problema cea mai mare era că rămâneam fără geluri (mai aveam la drop bag, dar mai erau vreo 8–10 km până acolo), așa că am băut vreo trei pahare de cola în punctul de întoarcere și am început coborârea de care mi-a fost teamă toată cursa: spre canionul 7 Scări. Deși am mers foarte lent, am trecut ușor de partea tehnică a coborârii și apoi am putut să accelerez, înregistrând cei mai rapizi kilometri de până atunci în cursă. Pe acest sector l-am ajuns din urmă pe Bogdan, cu care vorbisem puțin înainte de Bunloc 1 și cu care aveam să alerg ultima parte din cursă.

Despre ultimul sector nu ar fi multe de spus: a fost cald, mi-a fost greu, mi-a fost dificil să mai mănânc, dar am reușit să alerg bine. Am săpat adânc în rezervele interne ca să pot trage de mine. M-a ajutat și faptul că mai alergam cu cineva și că acum făceam parte dintr-o echipă, iar timpul meu putea ajunge să conteze. În ultimii 10 kilometri aveam o voce interioară care îmi spunea că alerg prea tare și că nu pot susține ritmul acesta până la finish — o auzeam chiar și în ultimul kilometru, când am intrat pe asfalt — dar am reușit să o ignor.

Am terminat cursa în 9:45:53, cu aproximativ 15 minute mai repede decât planul meu de 10 ore, iar datorită colegilor mei am ajuns pe locul doi la echipe, la un Campionat Național. Mă simt foarte norocos că am avut această șansă. Îi sunt recunoscător echipei pentru încredere, prietenilor pentru susținere și traseului pentru toate lecțiile oferite. Mă bucur că am fost acolo.