Peter Timea la Urme Pe Play: Cum am obținut locul 3 la Campionatul Național de Maraton Montan

© foto > Urme pe Play Web

📍 Urme pe Play 2026 – Maraton
⏱️ Timp: 4h39min40sec
📏 Distanță: 40km
🏅 Locul 3 open feminin / Locul 3 categorie

Scriu acest text de mai bine de o săptămână – într-un mod egoist, dar mai ales pentru mine. L-am şters şi l-am început din nou de nenumărate ori. Au fost momente în care am decis că nu mai scriu nimic, apoi m-am întors din nou la el. Poate a devenit prea personal, poate prea lung, dar pentru mine aceasta a fost cea mai definitorie competiție de până acum. UPP a fost un adevărat joc mental, iar de fapt a început încă din 2023. De mult timp îmi doream să ajung la MIUT, iar anul acesta, în sfârşit, am reuşit să prind un loc. În ianuarie 2023 mi-am încălţat pentru prima dată pantofii de trail și am păşit în zăpadă. Până atunci nici măcar nu ştiam ce înseamnă alergarea montană. Ţin minte că era soare, zăpada scârțâia sub paşii mei, iar inima o simțeam deja în gât. A fost dragoste la prima vedere. Și cum ai putea să sărbătorești o astfel de primă dragoste, dacă nu cu o alergare de 17 km?.

În ziua aceea am ajuns acasă atât de obosită, încât abia mă mai puteam mişca. Dar fericirea şi adrenalina pe care le simțeam nu le pot descrie în cuvinte. Am căutat imediat pe internet ce este alergarea montană şi am petrecut ore întregi uitându-mă la videoclipuri de concurs. Aşa am descoperit MIUT şi atunci am decis că într-o zi voi ajunge acolo. Dorința asta a trăit în mine ani de zile, iar anul acesta am reușit să mă înscriu. Nici nu mai trebuie să spun că, de bucurie, am dansat o zi întreagă. Ce s-a întâmplat cu mine din 2023? Ca mulți alții, am început cu accidentări: peste jumătate de an fără antrenamente. Între timp m-am mutat dintr-un oraş mare într-un orășel necunoscut, mi-am deschis propria afacere ceea ce m-a ținut departe de antrenamente şi am început să merg la psiholog pentru a-mi procesa traumele din copilărie. Pe scurt: foarte multe experiențe noi, succese, dar și mai multe căderi şi lovituri de la viaţă.

Am încărcat această cursă, MIUT, cu toate emoțiile adunate în acești ani. Nu mi-am dorit altceva decât să scot din mine tot ce s-a adunat în acești trei ani și să las totul pe potecile din Madeira, ca la final să simt că nu mai pot nici să mă mișc de oboseală, dar în acelaşi timp sunt uşoară, pentru că am dat totul din mine. Binele, răul, bucuriile, frustrările – totul. Timp de luni de zile, în fiecare seară adormeam gândindu-mă la Madeira. De multe ori, când îmi venea în minte sau când le povesteam altora despre această cursă, mă apuca plânsul. Nici eu nu mai ştiam dacă era de bucurie, de teamă sau din cauza a tot ceea ce proiectasem asupra acestei competiții. Dar viața se întâmplă adesea altfel decât ne planificăm, iar din motive personale, până la urmă nu am mai putut participa la cursă. Şi atunci ce se întâmplă?. Apar replicile bine cunoscute: „lasă, mergi anul viitor”, „se organizează în fiecare an”… Nu m-au ajutat. Nimic nu m-a ajutat. Motivația aceea puternică, care m-a purtat ani de zile, a dispărut dintr-o dată.

Ce m-a ajutat totuși? Faptul că am crezut în mine. Ştiam că sunt puternică și că, oricât de des aș cădea, mă ridic de fiecare dată. Ştiam că și peste asta voi trece. Atunci Vlad m-a întrebat dacă aş vrea, în loc de MIUT, să particip la campionatul național, la UPP. Am spus da, dar în acel moment nu simţeam deloc că este cursa mea. Motivația era zero. Dar alergarea face parte din viața mea, aşa că, indiferent de motivație, în fiecare zi am ieşit la alergat şi mi-am făcut antrenamentele. Știam că nu-mi permit să mă las și că, de aici înainte, nu mai e vorba doar de antrenament, ci de a-mi pune ordine în gânduri. În fiecare zi m-am construit conştient și m-am pregătit mental pentru noul meu obiectiv. A fost, sincer, enorm de multă muncă. Abia în săptămâna dinaintea cursei am ajuns în punctul în care am început să o văd ca pe o oportunitate. În asta au avut un rol important atât psihologul meu, cât și Vlad, care m-a susţinut constant.

Şi a fost un sentiment incredibil să mă aliniez la start alături de echipă și să pot, în sfârşit, să mă bucur cu adevărat de cursă. Nu aveam frică, nu aveam îndoieli – doar o bucurie clară că pot fi acolo. Totuşi, aveam o singură teamă: abdomenul. De anul trecut mă confrunt cu o accidentare la muşchii abdominali, care mi-a îngreunat multe curse, și mă aşteptam să apară din nou. Am pornit. Zâmbeam până la urechi. Am exclus totul și pe toți din jur. M-am concentrat doar pe mine, pe cursa mea și pe respectarea planului. Cel mai mult mă temeam de prima coborâre – aşteptam durerea. Nu a venit. „Poate la următoarea”, mi-am spus. Dar nici acolo. Am reuşit să alerg controlat, exact cum stabilisem. M-am uitat la ceas: totul mergea conform planului. Nu mă durea abdomenul.

A urmat ultima urcare cea mai lungă și mai abruptă, de care mulți se temeau. Dar eu simţeam o energie și o bucurie atât de mare, încât știam că voi avea o cursă bună. A fost incredibil să alerg pe cea mai grea porțiune cu zâmbetul pe buze și să depăşesc. La kilometrul 27 mă aştepta prietena mea, Hanni. Mi-a spus doar: „Timi, mergi foarte bine, bagă!”. Şi asta mi-a dat și mai multă energie. Am greşit însă alimentarea: am consumat prea multă sare, iar de la kilometrul 36 stomacul meu a cedat. A trebuit să mă opresc de două ori. Dar nu m-a deranjat. Și nici nu mă interesa. Am continuat. Am ajuns la finish – pe locul 3 la campionatul național. Timpul planificat era 4:45, dacă totul merge perfect. Am terminat în 4:39. Chiar mai bine decât „perfectul”.

La final mă aștepta familia, iar cu fiul meu am trecut linia de sosire. A însemnat enorm pentru mine. Am urcat pe podium alături de Mădălina Amariei, o alergătoare recunoscută la nivel internaţional. Știu că sunt încă departe de ea dar știu și că progresez și eu, pas cu pas. M-am gândit la MIUT în timpul cursei?. Nu. La ultimii trei ani?. Nu. Am avut momente grele?. Nu. Pur şi simplu m-am bucurat de fiecare clipă. M-am bucurat că sunt acolo, de familia mea, de echipa mea, de faptul că munca depusă a dat roade. Și de faptul că acesta este doar începutul. Mă bucur că am reușit să mă ridic și din această situație și că am devenit mai puternică. Şi până la urmă… aveau dreptate. Vor mai fi curse şi anul viitor. Până atunci, vreau să mă bucur, în fiecare zi, că pot alerga.