Vlad Buda: Povestea MIUT – 60km 2023

Încă de când am ajuns pe insulă am avut o senzație extrem de plăcută, cu aerul, căldură plăcută și peisajul absolut minunate.

Am mers la start pentru check-in și deja am început să am niște fluturi în stoma. Urma să iau startul la prima cursa în afară țării și simțeam ceva diferit. Tot la check-in am întâlnit și unii dintre favoriți curselor.

I-am văzut pe Petter Engdahl, Abby Hall, Thibaut Garrivier, atleți pe care îi admir, le cunosc rezultatele și asta mi-a confirmat că e o cursă importantă iar eu trebuie să fiu focusat.

În dimineață cursei m-am simțit excelent, am dormit bine și totul a decurs conform planului. Atmosfera era super, temperatura bună de alergat. Cu o zi înainte de cursă am mers vreo 2 km de la start să văd cum merge drumul, dacă e larg, dacă e single track, pentru a ști cum să mă poziționez.

Am făcut foarte bine că am mers pentru că imediat după plecare, la aprox 1km, șoseaua intră pe single track și aia a fost pentru câțiva km. Așa că m-am poziționat în primul grup și totul a fost bine.Am ajuns în primul checkpoint, mi-am umplut flaskurile și am scos bețele, de aici urmau vreo 12km cu 1500m+.

Am avut un ritm constant, bun, am fost într-un grup cu 2 francezi și un canadian, am râs, am discutat și am zis:

„olallala!”, la fiecare peisaj

Am rămas cu ei până cu 2 km înainte de vârf când am văzut că încep să le tremure picioarele așa că mi-am luat rămas bun și am plecat în treaba mea – nu aveam să ne mai vedem până la finish.

Am ajuns la Pico Ruivo foarte bine, mi-am luat apă și am mers mai departe. Înainte de Pico Areiro, am căutat geluri în vestă și nu mai aveam, atunci mi-am dat seama că am mâncat foarte mult pe urcare, 1 gel la fiecare 15 minute plus carbohidratul din Isotonic.

Gelurile din vestă trebuiau să mă țină până la check-point 4, unde urmă să scot pachețelul cu geluri din spate. Începea să mă ia foamea, așa că fix înainte de Pico Areiro am oprit, mi-am scos pachetul din spate, mi-am îndesat gelurile în vestă și am mers mai departe.

Am continuat să mănânc și să beau bine, la Chao de Lagoa am trecut prin punct și eram pe locul 28, nu știam că am mers atât de bine. Începuse coborârea, traseul, totuși încă era valonat cu mici urcări, ceea ce îmi convenea, nu eram pregătit de coborâre dintr-o bucată.

Am intrat pe o „levada” single track și am auzit în spatele meu pași grăbiți, m-am panicat deoarece mergeam foarte bine, era un grup de trei băieți, parcă erau cai de curse, au trecut pe lângă mine de mi-au fluturat urechile și nu știam ce se întâmplă. După câteva sute de metri când au început să mai treacă și alții, mi-am dat seama că sunt cei de la cursa scurtă și m-am liniștit.
Eram pe coborârea lungă din vârful Areiro și trebuia să cobor până la nivelul marii. Problema nu era că e mult că și diferența de nivel ci natură terenului, pante extrem de abrupte și scări – nu vrei să ai combinația asta!

Am ajuns la Portela și acolo am găsit un francez de la cursa mea care era terminat în checkpoint, am vb cu el ceva și cu 5 biscuiți tuk în mâna fiecare am dat-o la vale spre Porto da Cruz, știam că acolo mă așteaptă Elena și că orice stare de spirit aș avea ea poate să mă reînvie și să mă readucă la formă competitivă.

Am ajung în check-point cu 8 minute mai târziu decât preconizasem, ceea ce mi se pare ceas elvețian având în vedere că nu știam ce teren mă așteaptă și că totuși făcusem 45km până atunci.

M-am spălat pe față, am umplut flaskurile și am început să alerg, mai aveam 500m+ de nivel și știam că nu pot să îmi stea în cale.

Pe drum, am mers o bucată tot cu fratele francez din Portela, am discutat, am ras și la un mom dat când ceasul mi-a arată că e “x:15min” știam că trebuie să mănânc, l-am auzit și pe el că sfâșiat un ambalaj de gel să baton ce a mâncat el, „I don’t know”și am zis că trebuie să mănânc și eu.

Când am băgat mâna în buzunarele din vestă…nimic.

Rămăsesem fără mâncare, mai aveam aprox 13km și eu nu mai aveam mâncare și nici nu mi-am luat cola în flask, cum a zis Robert, după cursă.

Asta e… i-am zis tovarășului francez că „nous vedem a fin de la course, a bient-tot!” Și l-am lăsat în treaba lui, că eu nu aveam juice de competiție doar de supraviețuire iar în cvadricepsi pe coborâre nu mai aveam nici măcar de supraviețuire, am suferit mult!

Am ajuns la finish unde mă aștepta Elena, cu o ultima zvâcnire am alergat la linia de finish unde am terminat tot juice-ul, nu mai puteam.

Pe ultimele 2-3 ore fusese cald rău, pierdusem mult prin transpirație, eram epuizat dar fericit că am terminat MIUT cum îmi propusesem, în top 35, fix cum vorbeam cu Fane la antrenamente.

Nu e timpul pe care mi l-am propus, dar nici terenul la care m-am așteptat nu era… „așa că taci din gură!”

Mulțumesc Robert pentru toate sfaturile și antrenamentel faine pe care mi le-ai dat! Ne așteaptă Lavaredo și pe urmă CCC! Let’s have some fun!