Cătălina Marin la Legal 10km: Grad de pregătire 2/100, dar cu un PB la final
Articol scris și trăit de Cătălina Marin – atletă TrailRunning Academy, antrenat de Bogdan Crețu
Cu sprijinul:
Cătălina ne povestește cu autoironie despre cursa de 10 km din București alergată din „obligație” la Legal Half Marathon. În ciuda unui grad de pregătire specific minim (2/100) și a unei lupte mentale intense, rezultatul a adus un PB surprinzător de 4:20/km și confirmarea că maratoanele montane rămân marea pasiune.
© foto > Legal Half-Marathon Web
📍 Legal Half-Marathon 2026
⏱️ Timp: 43:41
📏 Distanță: 10km
🏅 Locul 10 open feminin / Locul 7 categorie
Sunt curse pe care le aștepți cu entuziasm și sunt curse pe care le faci pentru că „trebuie”. Pentru mine, cei 10 km de la Legal Half Marathon au fost clar din a doua categorie – un test necesar de viteză, nu o cursă în adevăratul sens al cuvântului.
Am ajuns la start după câteva zile în care nu m-am simțit deloc în formă, iar ceasul confirma elegant situația: grad de pregătire 2/100. Practic, dacă ar fi fost un examen, eram genul de elev care speră că „poate pică din ce știu”. Nu a fost cazul să amân însă, așa că am făcut singurul lucru care avea sens: am controlat ce puteam controla. Mic dejun, un espresso, încălzire făcută corect și o doză moderată de optimism (nejustificat, dar util).
Startul a fost… optimist. A se citi: prea tare. Pentru câțiva kilometri, chiar a ținut. Primii kilometri au fost decenți, ritmul părea sub control, iar scenariul în care totul iese bine începea să prindă contur.
Apoi a venit realitatea, punctuală ca de obicei, pe la km 5–6.
Acolo a fost, fără dubiu, cel mai greu moment al cursei. Combinația dintre startul prea entuziast, o ușoară urcare și vântul din față a creat contextul perfect pentru un mic colaps interior. Nu dramatic, dar suficient cât să simt clar că lucrurile nu mai sunt „în grafic”. A fost momentul în care am trecut de la alergat cu încredere la alergat cu negocieri.
Și fix atunci, într-un moment de vulnerabilitate autentică, aud de pe margine un antrenor care îi strigă unei atlete: „Respiră și dă din mâini!”. Am luat-o personal. Am început să dau din mâini mai hotărât, cu speranța sinceră că, dacă funcționează pentru ea, poate funcționează și pentru mine.
Nu pot spune că a rezolvat situația, dar mi-a oferit o distragere suficientă.
Obstacolul cel mai mare nu a fost, de fapt, nici vântul, nici ritmul, ci impulsul de a ceda puțin — de a lăsa ritmul să scadă mai mult decât era necesar. Lupta a fost mai mult mentală decât fizică: cât de mult pot să duc mai departe ceva ce nu mai e confortabil?
Cum am trecut peste? Simplu și deloc spectaculos: am împărțit cursa în bucăți mici și am redus obiectivul la „nu lăsa să se strice complet”.
Și, surprinzător sau nu, a funcționat.
Finish-ul nu a venit cu euforie, ci mai degrabă cu un soi de satisfacție calmă, ușor ironică. Genul de „ok, n-a fost plăcut, dar a ieșit mai bine decât mă așteptam”. PB-ul (4:20/km) a fost acolo, discret, ca un premiu de consolare pentru o experiență pe care, sincer, nu m-aș grăbi s-o repet.
Dacă e să spun că m-a schimbat această cursă, nu a fost într-un mod dramatic. Nu am devenit mai rapidă peste noapte și nici nu mi-am descoperit brusc dragostea pentru asfalt și distanțe scurte, dar am câștigat ceva poate mai util: confirmarea că pot livra un rezultat bun chiar și într-o zi în care nu mă simt pregătită.
Am plecat de la start cu un plan simplu: să fac tot ce ține de mine. Am ajuns la finish cu dovada că, uneori, e suficient.
Și, poate cel mai important, cu încă o confirmare personală: nu-mi plac cursele scurte pe asfalt. Prefer suferința lungă, distribuită frumos, nu concentrată în 40 și ceva de minute.
Dar, din când în când, se pare că merită.
După cum spune antrenorul, nu am avut antrenament specific pentru acest tip de cursă, deci cred că a contat toată activitatea de dinainte.
Am respectat planul simplu: să fac tot ce ține de mine în ziua cursei (nutriție, încălzire, focus).
Execuție bună per total, în ciuda contextului nefavorabil.
Capacitatea de a obține PB chiar și într-o zi suboptimă.
Stare fizică generală sub nivelul optim înainte de start.
Plecare prea rapidă → dificultate în menținerea ritmului în a doua parte.
Condiții meteo: vânt din față pe segment în pantă.
Senzație generală de disconfort specific curselor scurte și rapide pe asfalt.
Momentul „de glorie” a fost pe la km 5–6, când entuziasmul de la start s-a evaporat complet și am realizat că mai am încă jumătate de cursă de dus… în aceleași condiții pe care eu însămi mi le-am creat. Practic, acolo s-a făcut trecerea oficială de la „hai că merge!” la „interesantă decizie a fost să plec în ritmul ăsta”.
Cum am trecut peste?
Negocieri intense cu mine însămi, ușor dramatizate. Genul acela de dialog intern în care îți zici că mai e doar o buclă și gata.
Per total, strategie sofisticată: nu m-am oprit și am continuat să alerg până la finish. A funcționat și de data asta 😀
La jumătatea cursei am avut un moment de claritate rară: mi-am dat seama că partea „ușoară” s-a terminat și că, surpriză, trebuie să mai fac încă o dată același lucru… dar mai obosită. A urmat rapid un recalcul mental al situației și o ajustare de obiectiv la „hai să fie măcar decent până la final”.
Ce mi-am spus concret? „Doar menține. Nu trebuie să fie frumos, trebuie doar să nu se strice complet.”
Per total, un mix de realism, ușoară autoironie și suficientă încăpățânare cât să nu încetinesc mai mult decât era deja cazul.
