Oana Constantin la Urme pe Play Ultra: O cursă despre vindecare și acceptare

© foto > Urme pe Play Web

📍 Urme pe Play 2026 – Ultramarathon
⏱️ Timp: 8h12min12sec
📏 Distanță: 54km
🏅 Locul 5 open feminin

Zâmbesc când mă aliniez la start, când mă revăd cu oameni cunoscuți, când lumina caldă de aprilie mă îmbrățișează și îmi aduc aminte că aici am luat startul la primul meu ultra și cât de mult mi-a plăcut. Zâmbesc dar pe interior sunt mai ceva ca o bucată de ceramică spartă în mii de bucățele. Mereu am crezut că sunt un om ce poate îndura multă durere, poate de aici mi se trage și pasiunea pentru cursele astea lungi ce te încearcă până peste limite atât fizic cât și psihic, însă nu am reușit să rămân puternică în fața unor vești proaste pe care le-am primit despre cineva drag mie chiar cu câteva zile înainte de cursă. În momente ca astea prioritățile se inversează instant și nimic din ce părea înainte important nu mai contează. Ce obiective și planuri de cursă? Toate astea au dispărut din mintea mea și singura întrebare era doar dacă o să mai ajung la start. Nu că n-aș fi vrut sau nu aș fi putut ci pur și simplu mintea mea nu mai lua în calcul și asta.

După ce s-au mai aranjat din gânduri mi-am amintit că am mai fost în situația asta în toamnă, când încercam primul meu backyard ultra, o cursă la care nici nu am știut dacă voi ajunge din motive similare. Ajunsă până la urmă acolo, am plătit prețul unei minți nepregătite pentru a îndura asemenea efort psihic. După fiecare buclă îmi spuneam că e gata și până la urmă am cedat după vreo 80 de kilometri fără prea multă uzură fizică dar cu psihicul la pământ. După ce am acceptat ceea ce este sub controlul meu și ce nu, m-am adunat și mi-am spus că voi fi acolo la start la UPP. Pentru mine, pentru cei dragi mie și pentru cei ce nu pot face asta. Pentru că vreau să nu renunț așa cum vreau să nu renunțe nici cei pe care îi iubesc și despre care aștept vești ca pe următoarea gură de aer. Pentru că am nevoie să fac ceea ce știu și să îmi ocup mintea cu orice altceva. Pentru că dacă eu nu rămân puternică cum pot să îi ajut pe cei ce au nevoie de mine?

Am ajuns sâmbătă la ora 8 în Rășinari cu un nod în gât și cu mintea agățată în altă parte. Motivația era diferită, iar singura care dicta ritmul era mintea. Nu știu cât ar fi dus picioarele dar mintea a vrut doar liniște. Meditație. Să pună lucruri în ordine, să așeze, să lipească bucățele rupte, să accepte. Motivația de a lupta pentru un timp mai bun sau o poziție mai sus în clasament, de a trage chiar dacă doare, era într-un univers paralel acum, un univers cu mine cea care nu avea altă grijă pe lumea asta decât aceea de a-și pregăti cursa din weekend. Dar în lumea mea, întoarsă acum cu susul în jos, lucrurile au mers mai degrabă din inerție decât cu intenție. Fără o strategie în minte m-am surprins visând deseori cu ochii deschiși în timpul cursei, oprindu-mă poate mai mult decât era nevoie în punctele de alimentare. Alteori mă trezeam în urma unor oameni ce mergeau mai încet decât poate aș fi putut eu la acel moment dar fără nicio dorință să îi depășesc și să trag mai tare. Am vrut doar să fiu. Și atât am fost. Zâmbesc când alerg ca un copil pe poteci, ca acum mulți ani când mă striga să vin în casă că e gata masa. Aici sunt eu cu mine și nu trebuie să dovedesc nimic nimănui. Aici mă pot gândi la ea și îmi doresc să îi transmit toată energia asta din jur cu care mă încarc.

Picioarele sunt ușoare și vântul mă răcorește. Mă trezesc în sfârșit singură în pădure și acum chiar simt că am intrat în ritmul meu. Mă pierd cu gândul în verdele ăsta infinit și nodul din gât îmi dispare. Pulsul îmi scade și o stare de calm mă plimbă în același ritm cu vântul. Nu doare nimic acum și aș putea alerga așa la nesfârșit. Să mai fie vreo 20 până la finish dar a trecut ceva vreme de când nu m-am mai uitat la ceas. Doar recunosc ce e în jurul meu și mă bucur din nou să fiu aici. Zâmbesc pentru că ce altceva aș putea face? Aș putea transforma situația în mii de scuze dar pe cine aș ajuta? Zâmbesc când sunt strigată să vin să urc podiumul pe locul 5 la proba de ultra de la UPP, fiindcă nu venisem cu așteptări. Zâmbesc iar pe interior sunt puțin mai întreagă acum, precum o bucată de ceramică reparată de un meșter japonez prin tehnica kintsugi. Așa cum tradiția asta veche de mii de ani lipește obiectele sparte cu aur întocmai pentru a evidenția frumusețea transformării în urma unei traume, așa am rupt și eu fir din soare și mi-am cusut rănile. Mi-am umplut inima cu aer proaspăt de munte și verde crud. Doare încă? Da. Și va mai durea mult și bine. Dar uneori e doar despre a merge înainte când poate aveam toate motivele să stau pe loc.