Schuster Loredana la Rocky: Cum am înțeles că concurez doar cu mine, nu cu ceilalți
cu sprijinul:
Articol scris și trăit de Schuster Loredana– atlet TrailRunning Academy, antrenată de Robert Hajnal
Ca alergătoare de câmpie, altitudinea mi-a pus mereu la încercare respirația, însă în a doua cursă din Triple Crown am ales să pornesc într-un ritm calm și să-mi ascult corpul. Pe măsură ce urcam, am înțeles că nu concurez cu ceilalți, ci doar cu mine, iar pe coborâri am simțit pentru prima dată siguranță și curaj. Hidratarea atentă și micile ritualuri—electroliți, ghimbir, zâmbetul conștient—mi-au transformat cursa într-o adevărată meditație activă. Fără dificultăți majore, am descoperit că fiecare kilometru dă jos o „foaie” de teamă și prejudecată, iar finishul cu zâmbet mi-a confirmat că sunt mai puternică decât am crezut și gata să îndrăznesc și mai mult.
📍 Bucovina Ultra Rocks 2025 – Rocky
⏱️ Timp: 5h51min
📏 Distanță: 33km
🏅Locul 14 open feminin / Locul 6 categorie
Sunt o alergătoare de câmpie și la toate cursele la altitudine sufăr în primii kilometri. Nu picioarele sunt cele care nu pot, ci plămânii, care se chinuie să respire un altfel de aer.
La a doua cursă din Triple Crown, mi-am propus să încep cu un ritm care să îmi facă respirația mai ușoară, indiferent cât de încet este acel ritm, mai ales că primii kilometri sunt în urcare. Aveam bețele deschise, pregătite să îndure cu mine urcușul. Mi-am luat ca reper un coleg cu ceva mai multă experiență pe trail și am căutat să țin ritmul cu el, până când ne-am distanțat, eu rămânând în spate. Au mai fost câțiva cunoscuți care au luat-o înainte. Am învățat să nu disper când rămân în urmă și să îmi văd de ritmul meu, pentru că ultimele curse mi-au demonstrat că am suficientă anduranță fizică și mentală să recuperez și să termin cursa într-o formă fizică bună.
Am învățat că singura cu care concurez sunt eu și nimeni altcineva și tare m-am bucurat când, pe una dintre coborâri, care este și în cursa de 15 km pe care am făcut-o anul trecut, am realizat că picioarele mele au fost mai sigure pe ele și mintea mai îndrăzneață.
Am ajuns la primul CP înaintea multora care porniseră mai cu avânt în cursă, după o urcare mai mult sub cerul liber, cu un soare care dogorea deja destul de tare. Cum transpir foarte mult, focusul a fost pe a mă hidrata cât mai tare și a lua electroliți. Tot pe această porțiune am luat și primul shot de ghimbir, care a avut un efect energizant și revigorant. Uitându-mă în jurul meu, realizam cât de frumoasă este natura și cumva m-am comparat cu Loredana, care nu vede nimic când aleargă o cursă de asfalt.
Am început să zâmbesc și mi-am amintit de ultimul Book Club în care am discutat despre 1001 de Running Tips.. și mi-am propus să zâmbesc cât mai mult (unul dintre cele 1001 Tipsuri), spunându-mi de câteva ori cât de recunoscătoare sunt pentru tot. Sunt câteva mantre pe care mi le spun mereu și vin cu o forță și energie nebănuite.
Pentru că nu am întâmpinat probleme deosebite, aș putea spune că această cursă a fost o meditație activă prelungită, în urma căreia am concluzionat că suntem precum niște cepe, ale cărei foi sunt prejudecățile care ne-au ghidat trecutul și prezentul prin situațiile pe care ne-a fost dat să le trăim, cu voia sau fără voia noastră, prin oamenii cu care ne-am intersectat, fie și pentru scurt timp. Când, după o cursă ca aceasta, la care nu îndrăzneai nici să visezi cu ani în urmă, poți trece linia de finish cu zâmbetul pe buze și cu gândul că ai mai fi dus câțiva kilometri buni, nu poți decât să îți spui că ești mai puternic decât credeai, nu poți decât să îți dorești și mai mult și să mulțumești, în primul rând ție, că ți-ai dat voie să visezi și să îndrăznești, și celor din jur pentru susținere, sfaturi, prezență.
Antrenamentele cu urcari (pe banda) și cele cu vesta cu greutăți
Ovăz cu curmale, proteină vegană, chia, semințe canepa, banănă, o capsula de saruri, lapte soia. Un baton Maurten
100 gr înainte cu 3 ore
221 g din geluri și am mâncat mult pepene roșu cu sare la 3 CP-uri. La ultimul CP (înainte de Runc) am băut cam 3 pahare de cola cu sare.
Startul – deși l-am abordat mai moderat decât la cursa precedentă (5 km) – am realizat că am nevoie de ceva timp ca să îmi găsesc ritmul și respirația.
Nu am avut momente dificile. M-am focusat mai mult pe hidratare ca să nu mă moleșească/mă moleșească căldura. Mental am stat foarte bine, mai ales că am depășit destul de mulți alergători până la final. Mi-am dorit soare și așa a fost. Nu am resimțit nici oboseală fizică (am avut parte de nopți cu somn bun, am mâncat bine, am făcut zilnic 1 oră de recovery cu cizmele de compresie).
A fost, cred, prima oară în toată experiența mea de alergător când am ignorat total numărul de kilometri. M-am îmbătat de fericire cu adierile răcoroase ale vântului pe câmpul vast și cu umbra binefăcătoare a pădurilor străbătute. Când dogoarea devenea insuportabilă, îmi forțam un zâmbet care, în scurt timp, devenea reflex și rosteam în gând cât sunt de recunoscătoare pentru că pot să ajung în astfel de locuri, pentru că picioarele mă țin, pentru sănătate, și pentru că fac parte dintr-o comunitate absolut minunată.
