Cosmin Lambă: 9–5 la birou, 5–9 pe poteci: Cum m-a pus la încercare Campionatul National de ultramaraton montan și ce gânduri m-au dus la finish

© foto > Brasov Maraton

• Timp cursă: 08:28
• Distanță: 72km
• Locul 8 – individual
• Locul 2 Echipe. 

Deși în viața de zi cu zi mă recomandă un ecuson de corporatist cu diplomă, în sufletul meu port o altă descriere — acea de atlet.

Am renunțat de la prima lună de antrenament structurate să mă consider atlet cu jumătate de normă, și să mă antrenez cu dăruirea, rigoarea și mindsetul unui profesionist. Din octombrie 2022, de când am intrat în TrailRunning Academy, alergarea nu mai e un simplu hobby, ci o chemare — un al doilea job care îmi dă mai mult sens. Am auzit adesea despre acei oameni care spun că „nu muncesc, ci fac ceea ce iubesc”. Așa mă simt eu în alergare. E greu, e solicitant, dar nicio picătură de transpirație din timpul efortului nu mi se pare risipită. La fel ca în carieră, performanța nu vine dintr-o întâmplare, ci din efortul disciplinat de zi cu zi. Din orele tăcute de antrenament, din zilele după job și urcările care îți pun plămânii în flăcări.

Nu aș fi crezut, în 2022, că în mai puțin de trei ani voi alerga la Campionatul Național de Ultramaraton Montan — și cu atât mai puțin că voi urca pe podium alături de echipa pe care o reprezint.

Cu o zi înainte de cursă, emoțiile m-au copleșit. Trăiam o bucurie aparte, o vibrație interioară care îmi spunea că urma să alerg, poate, cea mai importantă cursă din drumul meu spre a deveni cu adevărat atlet.

Și totuși, cursa n-a fost despre un rezultat excepțional. A fost despre luptă. Nu pentru că i-am avut în jur pe cei mai buni alergători din țară — ci pentru că, dincolo de concurenți, cel mai redutabil adversar al meu am fost… eu.

Startul a venit cu liniște. O liniște ciudată, din aceea care te îmbracă din cap până-n picioare și te face să simți că ești exact acolo unde trebuie să fii. Prima parte a cursei mi-a întărit această senzație: urcarea spre Postăvaru mi-a fost prietenă, planul de nutriție a mers ca la carte, iar gândul la Laura — care mă aștepta la Carieră — mi-a dat avânt.

Trecerea pe acolo a fost un moment de magie. Zâmbetul ei, privirea caldă, energia pe care mi-o dă mereu este un combustibil pur, mai ceva ca orice formă de carbohidrați.

Dar orice urcare are și un vârf. Și după vârf… urmează căderea. Coborârea din Postăvaru a cerut concentrare, dar nu m-a dus dincolo de limita confortului fizic. După ce am trecut de Carieră, unde am și aflat ca eram la doar 1 minut în spatele lui Robert care mă depășise înainte de ieșirea la lac în Postavaru, a urmat coborârea spre Bunloc unde am început să simt neliniștea. Un semn vag, apoi altul. Un gol în stomac, o nesiguranță în pași. Un atlet de la Steaua a recuperat câteva minute pe Crucur pentru că la Carieră l-am auzit pe antrenorul lor spunând: “E singura echipă din care au ajuns deja 3!”. M-am uitat în spate și nu se vedea nimeni. M-a ajuns din urmă și m-a depășit la mai puțin de 2 km după Bunloc 1. Am încercat să țin pasul cu el, dar simțeam cum energia se scurge din mine picătură cu picătură. Nu mai puteam consuma nimic. Era frustrant și pentru că l-am văzut cum suferă și el. Stomacul meu refuza apă, geluri, orice. Doar ambiția mai ținea ritmul.

Urcarea spre Piatra Mare a fost un urcuș și prin mine însumi. Îl vedeam pe Cornel în față, îl simțeam aproape, dar imposibil de ajuns, ca intr-un miraj. Ca într-un vis în care alergi, dar nu înaintezi. Acolo am simțit că am pierdut mult — timp, energie, încredere. Și totuși, am continuat. Pe platoul din vârf, vântul mi-a dat un strop de viață. Nu știu dacă a fost doar aerul rece sau priveliștea nemărginită, dar pentru o clipă m-am simțit din nou întreg. Minte-trup-suflet.

Coborârea tehnică spre Bunloc 2 m-a golit de puteri, dar și acolo, în pragul renunțării, ceva m-a ținut în picioare. Am aajuns în check point și m-am simțeam devastat.

Dar nu mai era vorba despre mine. Era vorba despre echipă.

Nu știam exact ce timp aveau ceilalți, dar simțeam că dacă îmi mențin poziția, putem visa la podium. Și așa am făcut. Am alergat nu cu picioarele, ci cu loialitatea și recunoștința.

Am dus cursa la capăt nu pentru glorie personală, ci pentru un „noi” mai mare decât „eu”.

Cursa a avut trei lecții mari:

• • • Prima: Două săptămâni de pauză între curse grele nu sunt suficiente pentru refacere completă. Veneam după o cursă foarte bună de la EcoRun unde am alergat cot la cot cu Robert. Îți dai seama cât am tras în cursa aia! Oricât de bine te-ai simți, corpul are propriul ritm de recuperare.
  • • A doua: Oricât de pregătit ești acasă, în ziua cursei detaliile mici pot schimba totul. Sodiul uitat mi-a dat peste cap întreaga tactică de hidratare. O greșeală simplă, cu impact uriaș.
  • • A treia: Pauza de la alimentare a dus la deshidratare și crampe — iar de acolo, totul a devenit o luptă pentru supraviețuire sportivă. Dar am învățat și din asta. Și nu regret.

Sunt recunoscător. Lui Robert, care m-a ales să fiu parte din echipă. Laurei care îmi este sprijin neclintit la fiecare cursă. Și colegilor, care au dat tot ce au avut mai bun. Când am urcat pe podium, n-am urcat doar eu. Am urcat cu toate zilele în care am plecat la antrenament și când nu aveam chef. Toate renunțările la confort. Toate greșelile — și lecțiile din ele. Astăzi, sunt un alergător mai bun decât ieri. Și asta, pentru mine, e victoria cea mai frumoasă.”