Oana Constantin: Am îmblânzit bestia pe potecile Bucovinei

© foto > Pagina Bucovina

📍 Bucovina Ultra Rocks 2025
⏱  Timp: 36h48min
📏 Distanță: 170km
🏅 Locul 2 open feminin

Niciodată nu mi-au plăcut emoțiile dinaintea unei curse. Încep cu câteva zile înainte, timp în care mintea mă bombardează cu toate scenariile negative posibile, care sunt, în fapt, atât de puțin probabile. Demonul își amplifică puterea atunci când pe fondul ăsta de stres nu reușești nici să dormi, nici să mănânci cum trebuie and really, good luck taming that.
Desigur că BUR nu a fost o excepție de la episodul ăsta.
Ce știu însă, e că atunci când mă aliniez la start și pornesc, totul dispare și energia aia se transformă instant în combustibil.

Am ajuns în zona startului vineri la ora 11, am lăsat dropbagul și mi-am ridicat GPS trackerul. Întâlnirea cu mulți oameni faini îmi întrerupe șirul de gânduri, dar ele nu pleacă. De îndată ce se lasă liniștea, demonul reapare și îmi spune pe un ton aproape batjocoritor “nu ești pregătită”. “Ba sunt!” îmi strig râzând în gând, “și tu mergi cu mine”. Numai eu știu cât de pregătită sunt de cursa asta, cât am muncit până aici, de când o aștept și sincer, cât de mult mi-am dorit să o alerg.
Gândurile oamenilor din jurul meu, fie spuse direct sau trimise virtual, fac vocea demonului și mai mică iar tot ce se mai aude e doar o șoaptă ce parcă îmi cere ajutorul mai mult decât să arunce cu critici. E ok, îi spun, o să fim bine.

Suntem chemați în zona de start și prezentați fiecare în parte. Simt cum mâinile îmi tremură când îmi aud numele, dar nu este frică, ci entuziasm. De un an îmi spun că voi fi aici, iar acum, în sfârșit, se întâmplă. În timp ce aștept să se scurgă ultimele secunde până se dă startul, privesc în sus la poarta de finish. Pe ea stă scris ceva ce pare o înșiruire de cuvinte pentru unii dar eu îi știu adevărata semnificație. E parte dintr-o poezie, o incantație ce are ca scop să ne țină în siguranță.
Nu știu când mă voi întoarce, dar știu că o voi face și voi închide un cerc stând aici sub poartă și citind iar aceste rânduri.

3, 2, 1 și am plecat.

Corpul pornește ușor ușor iar în minte se așterne liniștea.
Poteca mi-e cunoscută și mă bucur să o văd în sfârșit scăldată în lumina zilei.
Căldura nu îmi face viața ușoară dar trag de mine să țin ritmul fiindcă suntem 4 ce am hotărât să ducem cursa împreună și nu vreau să îi încurc pe ceilalți. Rămân fără apă pe ultimele urcări din pădure iar când ies din ea mă lovește soarele și mai tare. Văd Pietrele Doamnei și îmi amintesc că în urmă cu 7 luni înduram aici un viscol în toată regula și doamne ce n-aș da să fie la fel și acum. Cu greu ajung pe Rarău dar mă încarc de energie când văd oameni cunoscuți chiar acolo sub vârf. Iau un gând bun și plec mai departe. Sunt de 2 ore jumate în cursă și deja am un lucru pe care l-am făcut prost – am subestimat căldura. Îmi spun că voi fi mai atentă cu apa de acum și îi dau înainte. Din 4 rămânem 3 și ritmul e încă sus pentru cât de repede mă adaptez eu. Mă bucur să văd de data asta cum picioarele mă duc în alergare integral pe forestierul de sub Pietrosul Bistriței și mă simt pregătită pentru cea mai grea urcare din tot traseul. Mă întâlnesc iar cu oameni cunoscuți și mă încarc de energie. Deși urcarea pe Pietros parcă nu se mai termină, mușchii îmi ard și mă simt secată de toate resursele, îmi repet mantra cu care am plecat în gând. Ea nu face drumul mai ușor, dar mă face pe mine mai conștientă că asta e doar ceva temporar. În curând vom fi sus, vom mai avea de urcat câteva culmi și ne vom bucura de priveliști.
Este kilometrul 27, aici adie vântul iar eu simt că îmi intru în sfârșit în ritm.

Continuăm ca și până acum și îmi tot spun că abia aștept să se lase seara ca să pot scăpa de căldură. Noaptea îmi va fi cea mai bună prietenă, îmi spun, și pe măsură ce adunăm kilometri în picioare, soarele începe să se lase ușor. Ne bucurăm de un frumos apus și de aici simt că aș putea s-o duc așa ore-n șir. Nimic nu mă poate opri. Din păcate, lucrurile nu merg la fel de bine pentru unul dintre noi iar la kilometrul 59 rămânem doar 2 din gașca noastră de 4.
Ne mai grupăm cu un alt coleg de alergare și pornim în noapte pe lungul drum ce ne va trece prin sălbăticia Călimanilor. Entuziasmul pe care îl am pentru ce urmează îmi dă energie în picioare, chiar dacă mai mult mergem la momentul ăsta în cursă. Piesele de la Bucovina răsună frumos în pădurea întunecată și nu mi-e frică de nimic. Din contră, îmi spun că aș putea duce toată cursa asta integral pe noapte și îmi aduc aminte de ce îmi spuneam cu câteva ore în urmă “noaptea îmi va fi cea mai bună prietenă”. Așa și este.

Călimanii ne testează limitele răbdării printr-un traseu mai mult de orientare decât de alergare și o cursă cu obstacole în toată regula. Sunt cap de coardă până la Rețitiș, loc în care ajungem cu vreo două ore mai târziu decât speram. De aici răsuflu ușurată. Sunt locuri pe care le cunosc și de care mi-a fost dor, dar toată energia consumată în cursa de orientare își spune cuvântul. Deși înaintez greu, lumina zorilor mă încarcă ușor cu energie și îmi iau câteva momente să mă bucur de răsărit. De aici îmi spun că va fi mai bine, dar uit că nu mai știu ce urmează după Pietrosul Călimanilor. Ei bine, nimic alergabil. Cobor cu greu prin lespezi, pietre, grohotiș, mersul fiind singura mea viteză acum.
Drumul continuă să șerpuiască prin poteci înguste ce se pierd prin jnepeniș. Cu puțină apă la bord și în stare de epuizare, ajungem la locuri mai cunoscute și anume 12 Apostoli. Când realizez că încă mai este de mers până la schitul unde se află punctul de alimentare, mintea începe să o ia pe cărări și să vadă această fata morgana prin pădure sau prin luminișuri. Mi-e somn și tot ce vreau e să dorm acum. M-aș întinde în pădurea asta dar încerc să rabd până la punct. Cu toate astea, nici o clipă nu mă gândesc la cât mai am de mers și cum o să fie dacă nu îmi revin. Îmi spun iar mantra în gând și apoi că e doar un moment greu acum, care va trece. O bucățică de ghimbir confiat mă trezește în câteva minute, dar mintea mea încă mai continuă să vadă biserici prin pădure. În punctul de alimentare îmi mai revin un pic și continui tot într-o singură viteză pe lungul drum către Vatra Dornei. Căldura arde din ce în ce mai tare și orice bucată de pădure sau urmă de umbră e o bucurie.

În Vatra Dornei ne reîntâlnim iar cu oameni ce au venit să ne susțină. Știu exact ce urmează acum – o urcare pe Giumalău, în cel mai călduros moment din zi. Căldura nu îmi e prietenă dar nimic nu poate schimba ce simt acum, și anume faptul că greul aproape a trecut. Mă entuziasmează atât de mult acest gând că urcarea pe Giumalău îmi pare mai ușoară decât îmi părea cea de pe Rarău cu o zi în urmă. O zi. Acum realizez de cât timp sunt în cursa asta. Aproape 27 de ore cu 125 de kilometri pe care nu pot spune că îi simt în picioare. Nu îmi vine să cred că sunt aici și nu m-am gândit o clipă la ce distanță am de parcurs. Pornesc atât de fericită pe drumul ce duce spre ultima mare urcare din traseu de zici că finish-ul se află după colț.
Ajunsă pe vârf, îmi dau seama că încep să se adune norii și în mintea mea e doar gândul la ploaia aia ce se anunțase pe la ora 15 dar nu a mai venit. S-a răcorit în sfârșit iar eu am o energie de parcă abia ce am pornit în cursă. Sunt bine, picioarele sunt bine, din cortul voluntarilor răsună Iron Maiden și mă umple de și mai multă energie. Îmi vine să zbor!
Urmează Stâna Transrarau în care nu zăbovim prea mult pentru că am o întâlnire cu Runcul pe care am așteptat-o toată ziua.

În urcarea pe culmea de deasupra stânii, observ cu coada ochiului un joc de lumini. Privesc spre Giumalău și văd cum fulgerele luminează cerul din ce în ce mai des. Mă uit pe LiveTrack după prietena mea ce aleargă cursa de 88k și mă liniștesc văzând că ar mai avea cam două ore până la vârf. Doar gândul că ar fi în culme acum mă îngrijorează.
Dintr-o altă stână, un cioban ne spune “vedeți că vine vreme foarte rea”. În ignoranța noastră, îi răspundem că avem tot ce ne trebuie, suntem pregătiți. Și drept vorbind, de aici suntem ca acasă.
Mă simt atât de fericită și norocoasă. Că pot să fac ceea ce fac, că am avut ocazia să văd ce am văzut, să stau atâta timp pe unde îmi place cel mai mult, prin culmi și prin păduri, că am avut lângă mine și am stat în gândul atâtor oameni care mi-au purtat de grijă. Că totuși sunt a doua fată în clasament iar asta e o mare realizare.

Începe să picure și apuc doar să mă îmbrac până un zgomot înfiorător îmi ajunge la urechi. Nu îmi dau seama ce se întâmplă în jurul meu dar ce pot să mai disting este pădurea care se agită în bătaia furtunii. Picăturile de apă dor și vin violent din toate direcțiile iar vântul nu mă lasă să stau dreaptă pe potecă și mă tot împinge de colo colo. Suntem o mână de oameni grupați acum și mi-e teamă să înaintez. Aș vrea să mă adăpostesc puțin mai jos, în pădure, dar la cât de frig s-a lăsat acum cel mai probabil în câteva minute aș intra în hipotermie. Urcăm într-o culme și asta mă sperie, fiindcă jocul de lumini ce-l văzusem mai devreme pe Giumalău este acum deasupra noastră și pare că devine din ce în ce mai violent. Mă uit constant după un loc de adăpost dar singura soluție este tot înainte.
Nu știu cât am alergat așa, permanent în gardă. Timpul parcă s-a oprit în loc și o forță exterioară ce mi-a fost alături tot drumul, mă împinge și acum, spre un loc de adăpost pe care îl văd în lumina fulgerelor. Intrăm sub acoperișul unui staul și dinăuntru suntem strigați de alți doi alergători. Ne adăpostim aici cu toții, să fim în jur de 10 suflete care înainte de toate astea se gândeau la timpi în clasament, medalii și podiumuri. Acum tot ce contează e să fim bine.
Sunt fleașcă, chiar și cu jacheta mea de ploaie în care îmi puneam toată încrederea. Scot bluza de rezervă din rucsac și observ că deși a stat într-o pungă cu zip, este udă. Nu e momentul să mă critic acum, o să învăț mai încolo din toate greșelile astea. Mă dezbrac și mă înfășor în folia de supraviețuire. Cu toții urmăm aceeași pași și apoi îl sunăm pe organizator care ne spune să nu ne mișcăm de acolo până nu trece ploaia, iar apoi, să o luăm ușor, grupați și să ocolim Runcul.
După ce se oprește și conversația și foșnetul foliilor, se așterne tăcerea. Așezați pe priciuri și înfășurați în folii, nu ne spunem nimic, doar așteptăm. Cât, nu știm. Vuietul se aude mai puțin de aici, dar încă nu putem ieși.

Pe măsură ce trece timpul, simt că se lasă și mai frig și parcă nici folia nu mă mai poate ajuta să mă încălzesc acum. Deși mintea mea era goală, gânduri negre încep să se adune și nu știu cum voi pleca de aici în condițiile astea. Situația de față mă îngrijorează, deși realist vorbind, sunt norocoasă că sunt în locul ăsta acum. Mă gândesc la prietenii de pe traseu și sper doar că au avut noroc ca și noi, să găsească un adăpost. După aproape o oră de stat aici, ploaia pare că s-a mai domolit și decidem cu toții că e momentul să mergem mai departe. Îl anunțăm pe organizator și pornim cu toții spre baza Runcului, cu foliile foșnindu-ne pe sub geci. Corpul meu își pornește iar motoarele și reușesc să mă încălzesc. Primesc un telefon de la prietena mea și primul gând e “doamne, mă bucur că e bine”, dar apoi o aud plângând. Nu disting prea mult din ce îmi spune, dar aflu că un copac a cazut pe prietenul cu care ea alerga. Îi sugerez să îi sune pe cei din organizare fiindcă de unde sunt acum, nu o pot ajuta în nici un fel. Drumul până la baza Runcului pare mai lung decât îmi aminteam și sunt zone unde nu mai disting traseul. Se lasă ceața și frigul și pare că vijelia va începe din nou. Mă gândesc doar la ce mi-a spus prietena mea și acum tot ce vreau e să scap mai repede din zonele împădurite.
La Pârâul Mesteacăn suntem direcționați de voluntari prin oraș, iar eu răsuflu ușurată la gândul că vom sta departe de pădure.

Ajungem la finish, care nu mai seamănă deloc cu ce am lăsat în urmă la start. În loc de bucurie, văd pe chipuri doar tristețe și îngrijorare. Sunt luată în brațe de oameni dragi dar în loc de felicitări aud doar “ce bine că ai ajuns cu bine!”.
Bucuria de a fi finisher, pălește acum în fața sentimentului de recunoștință că am ajuns aici în siguranță. Nici poarta de finish nu mai există, dar nici mantra nu mai este aceeași pentru mine acum. Ea și-a schimbat total semnificația și s-a agățat de altă parte a sufletului meu. Nici eu nu mai sunt cine am fost. Stau în ploaie și citesc mesaje și verfic iar pe unde sunt ceilalți. Mă bucur să aflu că toți sunt în siguranță acum. Aproape toți. Prietena mea îmi confirmă ceva ce sperasem că am auzit eu greșit. Prietenul ei și-a pierdut viața. Nu am cuvinte acum, sunt doar recunoscătoare că ea este bine.
Încă sub efectul adrenalinei, stau cu ochii în tavan mare parte din noapte, cu mintea la fel de goală ca în cele aproape 37 de ore petrecute în cursă.

A doua zi merg iar în zona startului unde mă bucur să-mi revăd prietenii, dar nimic nu este la fel ca înainte. Nu e rost nici de sărbătoare, nici de bucurie. Totul e gri acum deși e soare afară. Poarta de finish e la locul ei. Mă pun sub ea și citesc din nou mantra ce a avut grija de mine în toată aventura asta. A zburat prin furtună și s-a întors înapoi, cu un ecou mult mai puternic. La fel ca și mine.
Am închis un cerc. Poate nu cel pe care mi-l imaginam, dar asta e experiența ce a fost scrisă pentru mine.
În timp, voi putea să separ lucrurile care s-au întâmplat. Voi putea să mă bucur de faptul că sunt finisher la cursa de 100 de mile. Voi aduna toate lecțiile pe care le am de învățat din povestea asta și le voi pune acolo, deoparte, pentru următoarea aventură.

Nu degeaba cursa asta poartă numele Beast. A fost sălbatică și grea, dar mintea mea a fost mai puternică. Am reușit să o îmblânzesc știind doar că singura direcție e înainte și că orice moment greu e temporar. Am aflat că în fața limitelor noastre, suntem munți înalți, ce nu se clintesc în bătaia vântului.
Cu toate astea, bestia și-a arătat colții la final. Parcă doar ca un memento, să nu mă lase să-mi uit locul în univers. Să-mi arate că îmi poate lua totul într-o clipă și că trebuie să rămânem umili și conștienți că în fața naturii, muntele se sfărâmă cu prima briză.