Csis Nándor la Lady’s Rocks 2025: Când durerea devine partener de cursă
Articol scris și trăit de Csis Nándor– atlet TrailRunning Academy, antrenat de Robert Hajnal
Cursa de Bucovina Ultra Rocks a fost o adevărată luptă între limitările corpului și forța minții. De la startul emoționant alături de un coleg de la TrailRunning Academy, până la ultimele pante care au cerut tot ce mai aveam în picioare, fiecare kilometru a fost o combinație de strategie, suferință și determinare. Un puls prea ridicat la început, senzația familiară de rigiditate, căldura din ultimele ore și durerea intensă din final au transformat cursa într-un test complet. Cu nutriția potrivită, cu momente de forță maximă și cu decizii curajoase, am reușit să recuperez poziții, să mă apropii de obiective și să trec linia de sosire cu 20 de minute mai rapid decât anul trecut. Această experiență confirmă un adevăr simplu: mintea rămâne întotdeauna mai puternică decât corpul.
© foto > Getpica Web
📍 Bucovina Ultra Rocks 2025 – Lady’s Rocks
⏱️ Timp: 6h09min25sec (cu 19 minute mai rapid decât ediția anterioară )
📏 Distanță: 48km
🏅Locul 4 open / Locul 1 categorie
Să stai la linia de start a unei curse este întotdeauna un moment special. După ore nesfârșite de antrenamente și litri de transpirație, picioarele îți sunt, în sfârșit, odihnite și pregătite pentru orele de luptă care urmează. De data asta, sentimentul a fost și mai intens – am avut onoarea să stau la start alături de unul dintre prietenii și colegii mei de la TrailRunning Academy, Bogdan Ibanescu.
Planul de cursă era simplu: să forțez în prima parte, cât încă era răcoare, iar apoi să mențin un ritm constant fără să mă supraîncălzesc.
Zis și făcut – am atacat prima urcare cu toată forța, deși acum, privind înapoi, probabil n-a fost cea mai bună idee. După doar 8 minute aveam pulsul la 180 bpm, ceea ce nu e chiar sustenabil pentru o cursă lungă.
A trebuit să reduc ritmul și, odată cu asta, pulsul a revenit în limite normale. Totuși, senzația aceea de strângere în picioare – pe care o simțeam la toate antrenamentele lungi – a început să se manifeste din plin. Nu m-a luat prin surprindere, știam dinainte că va apărea. Eram conștient că voi suferi, dar mi-am promis că nu mă va opri din a da tot ce am mai bun.
Primele urcări au fost dificile, picioarele se simțeau amorțite și rigide, dar după câțiva kilometri m-am obișnuit cu senzația, iar ritmul – atât pe urcare, cât și pe coborâre – a început să crească. Pe prima mare urcare din cele trei ale cursei am avut impresia că mă mișc mult mai bine decât anul trecut. Chiar dacă urcam mai mult în power-hiking, mă simțeam mai puternic. După cursă, uitându-mă pe segmentul de pe Strava, am văzut că am fost cu… 1 secundă mai lent decât anul trecut. M-a surprins, dar în timpul cursei habar n-aveam de asta.
Am umplut soft flask-urile la punctul de hidratare din vârful urcării și am început cei 9 km de coborâre. Ținta era clară: să trag tare, să recuperez timpul pierdut la urcare. Așa am făcut – nu am băgat în seamă durerea, am ținut ritmul sus și am recuperat aproximativ 2 minute față de alergători din fața mea.
Ajuns la următorul punct, mi-am umplut din nou flask-urile și am început cea mai grea parte a cursei: urcarea către Vârful Giumalău. Am luat 200 mg de cofeină chiar înainte, iar asta m-a ajutat să forțez destul de mult – am urcat cu 5 minute mai repede decât anul trecut și am depășit doi alergători. Eram super entuziasmat când am văzut timpul la care am ajuns în vârf, iar asta s-a tradus într-o coborâre rapidă până la următoarea urcare mai mică.
De aici, căldura a început să se facă simțită, dar nu mi-a influențat prea mult ritmul – doar am fost nevoit să beau mai mult pentru a compensa transpirația în exces.
După aproximativ 4 ore și jumătate de alergare am ajuns într-un punct crucial. Știam că trebuie să strâng tot ce mai aveam în picioare pentru a aborda următorii 10,5 km de coborâre cât mai rapid. Aici s-a simțit cel mai mult strategia bună de nutriție – reușisem să bag 90 g de carbohidrați pe oră înainte de acest segment, iar asta m-a ajutat să țin un ritm decent și să depășesc încă 3 alergători. Am ajuns astfel pe locul 4 la general și primul în categoria mea. Din păcate, în timpul coborârii mi-am dat seama că obiectivul inițial de 6h05m se îndepărta încet, fiind nevoit să merg în power-hike chiar și pe urcările mici.
A urmat ultima urcare – Vârful Runc, probabil cea mai brutală a cursei, nu neapărat din cauza pantei, ci pentru că vine la final, când picioarele sunt deja terminate: aproape 500 m diferență de nivel în doar 1,8 km. Mi-am pus capul în jos, am mai luat încă 200 mg de cofeină și am pus un picior în fața celuilalt până în vârf.
De acolo știam că mai era doar coborâre, dar durerea în picioare era 10/10. A trebuit chiar să mă opresc de două ori, câte 5 secunde, să mă odihnesc puțin pentru că nu mai suportam durerea. Și totuși, când am intrat pe ultimii metri, am reușit să trag un “Miller special” – un sprint nebun pe finish.
Am trecut linia de sosire cu 20 de minute mai rapid decât anul trecut.
Dacă ar trebui să rezum toată ziua într-o singură frază, ar fi asta: Mintea e întotdeauna mai puternică decât corpul!
Cred că cel mai mult m-au ajutat longrunurile cu multă diferență de nivel, care erau similare cu cursa.
60g de orez, 45g de miere, 200g de fructe congelate, 10g de caju
~110 cu 3h înainte, apoi ~30g cu sodium bicarbonat la -90 și un gel de 45g la -30
Un gel de nrgy 45g carb la aproximativ fiecare 30min, până la 5:30 plus unu înainte de WU tot de 45g plus un SIS Nootropics pe Runc și unu înainte de Runc.
Muscular am simțit destul de bine, partial de la long runuri, dar și de la forța din sală.
Dureri la tendonul lui Ahile, amorțeală la picioare (până la momentul când nu mi-am mai simțit picioarele de la gambă în jos), plus crampe în umăr din cauza bețelor.
Undeva pe la 15 minute în cursă, când, la primul deal, deja nu m-am simțit bine de loc, aveam deja dureri mari la picioare.
Nu am gândit la nimic în extra, deoarece am știut că trebuie să concentrez până la final, până ce trec de linia de finish nu pot să mā odihnesc.
