Csis Nándor la Chianti Marathon Trail: Nu am scos timpul visat, dar am câștigat o cursă

📍 Chianti Marathon Trail by UTMB 2026
⏱️ Timp: 5h28min22sec
📏 Distanță: 46km
🏅 Locul 309 open / Locul 135 categorie

Cursa începuse pentru mine deja cu câteva zile înainte, când am pornit de acasă spre Chianti cu avionul. A fost o experiență care ar merita un articol separat, dar acesta rămâne pentru o altă zi. La final, cu mici/mari probleme, am ajuns împreună cu prietenul meu bun Ibănescu Bogdan la apartamentul unde aveam cazarea pentru perioada cursei.

Cu o zi înainte de cursă, adică sâmbătă, era cursa lui Ibă de 120 km cu 5k nivel de urcare, și eu am primit rolul de a-l ajuta la ultimele 2 puncte de hidratare. Asta a însemnat pentru mine un pic de extra stres + stat în picioare, ceea ce nu era ideal pentru mine în ziua dinaintea cursei. Dar Ibă, ajungând pe locul 9, a șters toată gândirea asta și eram decis de dinainte de cursă că orice se întâmplă o să fiu bucuros de timpul petrecut în Toscana. Poate ăsta ar fi trebuit să fie primul semnal că ceva nu o să meargă conform programului.

Cu mentalitatea respectivă menționată mai sus, m-am pus la culcare și am dormit 8 ore ca un nou-născut, fără probleme. Dimineața dinaintea cursei am început-o cu o jumătate de felie de baghetă cu miere și o banană, aproximativ cu 3h înainte de start. Startul era la ora 9; eu, trezindu-mă la ora 6 să mănânc, aveam destul de mult timp să mă liniștesc înainte să pornim la Radda in Chianti, unde era startul și finish-ul cursei mele de 46 km cu 1900 m nivel de urcare.

În Chianti, după 30 min de căutat parcare, am reușit în final să găsim un loc destul de aproape de centru unde să lăsăm mașina, și fix mai aveam timp de ultima pauză de toaletă înainte să încep încălzirea. În timpul încălzirii l-am văzut pe Puppi, favoritul nr. 1 și ulterior câștigătorul cursei, când făcea încălzirea. Eu, fanboy ce eram, a trebuit să alerg după el 400 m, după care mi-am dat seama că el de fapt intră la start dinspre cealaltă parte, iar eu o să trebuiască să merg din spatele rândului. Am ajuns la finalul rândului și am mai reușit să merg în față câteva rânduri, dar de acolo s-a cam blocat trecerea și am decis că ajunge acest punct de start.

Cu 2 min înainte de start, eu deja eram în lacrimi când toată lumea urla și dădea din palme, apoi s-a dat startul. Stăm. Stăm. Stăm. După start am mai stat aprox. 40 sec într-un loc, după care, într-un final, am trecut și eu linia de start, am bătut palma cu Ibă care filma, și am ieșit din oraș. Statul ăsta într-un loc a fost chiar convenabil pentru mine, după planul de cursă pe care l-am făcut cu antrenorul meu, Robert. Acesta era să pornesc destul de ușor, să evit pornirea peste limitele mele și apoi să încep să trag în a doua parte a cursei, aproximativ de la km 15. Asta ar fi fost un plan extrem de bun în teorie, dar în realitate, din păcate, nu am reușit să fac asta. Dar mai multe despre asta mai târziu.

După start, primii 4-5 km erau la vale și fals plat, ceea ce însemna că aș putea să trec peste asta cu un pace spre 4 pe mie. Asta ar fi putut fi realizabil în teorie, iarăși, dar picioarele aveau alte gânduri. Parcă cvadricepșii erau destul de grei și nu am simțit acel popping feeling în ei pe care voiam să-l simt la începutul unei curse așa de lungi. Ei nu erau obosiți, dar mai repede de 4:30 nu prea puteam merge. Mi-am amintit de mottoul lui Robert de dinainte de cursă, ce mi-a povestit, că orice facem suntem deja câștigători că am ajuns la cursă. Cu motoul acesta am trecut mai departe până la prima urcare.

Ajungând la o parte mai abruptă, deja depășisem, după aproximările mele, cel puțin 300 de persoane, dar tot nu trecusem de partea de middle packers care merg pe urcări. Din cauza faptului că urcarea era pe un drum single track, aveam foarte puține locuri de depășire, dar unde puteam am cam depășit 3-4 pers dintr-una. Astfel l-am depășit pe Ștefan, un prieten al meu din România, despre care știam că o să alerge și el la cursa de 46 km. Am vorbit cu el 2-3 min, după care a zis să mă duc în față, planul lui fiind sub 5:10-5:20, și al meu cu o oră mai puțin. La urcare mă simțeam bine, nu aveam probleme la cvadricepși, dar pe coborâre a fost un pic mai greu.

Plănuiam de dinainte de cursă să iau un Nootropics după o oră de la start, chiar am și simțit nevoia de extra 200 mg de cafeină. Astfel, după 57 de min am luat gelul și am continuat cursa până la primul CP, unde am umplut un flask plin cu apă și am plecat. Nu prea îmi place să stau mult în punctele de hidratare. După 10 minute am simțit efectul cunoscut de la Nootropics și aveam senzația că pot să depășesc pe oricine din cursă. La urcări am depășit multe persoane, dar totuși am încercat să nu-mi ard toate meciurile (resursele) înainte de finish. Am și depășit destul de multe persoane înainte de următorul punct de hidratare de la km 23.

Înainte de acest punct am mai luat încă un gel de Nootropics, astfel, după umplerea ambelor flaskuri, am plecat din punct super focusat să încep să trag un pic mai tare, fiind deja peste mijlocul cursei. Planul respectiv a mers bine până la coborârea de la km 27, unde simțeam că ceva nu e în regulă. Nu era cvadricepsul greu, ci altceva. Ceva ce nu simțisem până acuma. Era o durere mică în partea exterioară a tălpii stângi. Inițial am zis că nu-i problemă, durerile la cursele lungi vin și trec, sigur o să treacă și asta. Dar nu a fost cazul acuma.

Inițial numai pe urcări aveam probleme, unde talpa era mai tensionată alergând pe degete. Dar după, nu mai mergea nici la vale. Aici a fost cel mai greu moment al cursei, când nu știam ce să fac. Tot am fost optimist că o să treacă durerea asta, dar nu era cazul. M-am oprit lângă drum, m-am descălțat (am dat jos piciorul), am încercat să aranjez un pic șoseta, am strâns foarte lent papucul și am continuat. Alergătorii treceau pe lângă mine, toți pe care îi depășisem mai înainte întrebând dacă sunt bine, dacă pot să mă ajute cu ceva. Am zis că sunt de fapt bine și am întrebat dacă nu au cumva niște pastile antiinflamatoare, dar nimeni nu avea.

Continuam modul de a merge pe urcări și, cât de cât, să alerg la vale, dar după încă 2 km deja nici la urcare, nici la vale nu mai puteam să alerg. Aici a fost punctul în care am schimbat tactica de cursă din sub 4:10 la un simplu finish. Am și scos telefonul pentru prima oară în viața mea la o cursă și l-am sunat pe Ibă să îi zic că sunt bine, doar mă doare piciorul și ajung mai târziu la finish. De aici au început cei mai lungi 10 km din viața mea la o viteză medie de 10:41 min/km, ori 1h 40 min pe porțiunea respectivă. Aici am trecut peste multe emoții/dezamăgire uitându-mă la alergătorii care treceau pe lângă mine.

Mai aveam o problemă la care nu prea aveam cum să mă gândesc înainte. Am rămas fără orice fel de lichid. Între punctul de la km 24 și punctul de la km 40 nu este niciun alt punct de hidratare sau loc unde aș putea să mă opresc să reumplu flaskurile. După plan, partea asta trebuia să ia max. 1h 30 min, pentru care îmi ajungea apa pe care o aveam la mine, de 1l. Dar eu am făcut cu mai mult de 1h în plus și am cam rămas fără apă, fără geluri, fără energie și fără chef.

Într-un final am ajuns la km 40, unde era punctul de hidratare, super dezamăgit, trist și fără chef de mâncare. Am umplut un flask cu cola, unul cu apă și am plecat. În ziua de dinainte, la ultimul CP al lui, Ibă mi-a cerut să îi umplu un flask cu cola că nu mai avea chef de geluri, de nimic; astfel am făcut și eu așa, și a funcționat. După încă un km, am scos din nou telefonul, că aveam presimțirea că cineva din familie sigur m-a sunat deja să vadă dacă sunt bine. Și așa și era, dar nu din familie; Ibă mă sunase de câteva minute. L-am sunat înapoi, i-am zis că nu prea mă simt bine și o să mai am nevoie de un pic de timp să termin cursa.

Aici, vorbind cu Ibă, s-a întâmplat un moment pe care eu îl așteptam deja de un timp, dar Ștefan, prietenul meu de la începutul cursei, nu-l aștepta deloc. M-a prins din spate. După o palmă, m-a întrebat ce am pățit, și eu i-am zis să meargă, că nu mă simt bine. Asta cumva mi-a dat un boost extra, așa, de final de cursă, și cumva am primit înapoi din cheful de a trage un pic peste durere. Ibă mi-a zis că el speră să nu fac mai mult de 1h până la finish, că nu mai are chef. Am zis că sper și eu și am închis telefonul. Mi-am sunat prietena și pe fratele meu să le zic că sunt bine, nu am pățit nimic grav, numai mă doare piciorul.

După ce am pus la loc telefonul am avut un moment pe care nu pot să-l descriu. Nu știu ce m-a luat, dar am început să alerg. Aveam dureri imense, dar cumva am trecut peste ele și am alergat și la vale, și la urcare, până când l-am prins eu din spate pe Ștefan. Am zis că dacă eu tot nu am mers bine în cursă (și ulterior am aflat că nici el nu a reușit să atingă targetul de sub 5h), măcar să termin împreună cu el. A fost foarte greu, m-a durut foarte tare piciorul, dar cumva, vorbind cu el, parcă am suportat mai multă durere. I-am dat un pic din cola pe care o aveam în flask, că a zis că nu prea a apucat să mănânce nimic de destul de mult timp.

Deși nu voia cola, tot a băut un pic și am continuat cursa. La urcări am mers / am alergat la cele care nu erau foarte abrupte și am trecut de alți alergători. Așa ceva nu mai făcusem de mai bine de 2h și trebuie să zic că a fost o senzație care mi-a dat energie extra. Vorbind cu Ștefan, am hotărât că o să începem să tragem un pic de noi ca să ajungem la finish sub 5h 30 min, care era pentru el un target de care a zis că ar fi satisfăcut dacă tot nu i-a ieșit cursa cum voia. Aici aveam și eu un scop (goal). Nu a mai contat cât de tare doare piciorul, a contat numai faptul să încerc să-l ajut pe Ștefan să termine cursa sub 5h 30 min.

Înainte de ultima urcare a mai cerut Ștefan niște cola; deși nu voia înainte, acuma a golit flaskul și am zis că de acum până la finish trebuie să alergăm cum putem. Uitându-mă pe ceas, mi-am dat și eu seama că e foarte realizabil targetul, astfel că am încercat toate chestiile să-l ajut pe Ștefan. Am pus apă pe picioarele lui când avea deja crampe, eram aproape să-l împing pe deal când nu a mai putut merge de crampe. Într-un final, pe ultima parte a cursei, unde el a zis că nu o să mai poată alerga, am alergat. Și am alergat destul de tare. Am terminat cursa în 5h 28 min 22 sec, adică sub targetul pe care l-am avut.

Deși aveam dureri foarte mari la picior, cumva am reușit să trec peste pentru a-mi ajuta un prieten să își atingă targetul. Am fost chiar așa de bucuros cu rezultatul nostru, parcă aș fi atins eu targetul meu de cursă. Într-un final, am terminat cursa pe un high point despre care nu credeam că o să se întâmple în momentul în care mi-am dat seama că o să trebuiască să merg a doua parte a cursei.

Vreau să-i mulțumesc lui Ibă că m-a susținut timp de 4 zile, sper că nu s-a săturat de mine. Tot aici vreau să-i mulțumesc lui Robert, antrenorul meu de alergare, și lui Chio, antrenorul meu de strength, care m-au pregătit pentru cursa aceasta. Și, într-un final, vreau să-i mulțumesc întregii echipe de TRA, cei care au zis că le-a plăcut povestea noastră de pe Instagram pe care am făcut-o cu multă plăcere, și o să încerc să fac așa ceva și la următoarea cursă de genul acesta.