Cosmin Lambă: „Prima victorie,nu se uită niciodată” – Carpathia Trails

Cursa asta nu era în calendarul meu la început de sezon. Dar după ce i-am zis lui Robert că după Retezat poate mă mai înscriu la o cursă înainte de Bucovina Ultra Rocks, m-a „certat”.

A zis ceva despre cum că ar trebui să mai las cursele, însă tot el mi-a sugerat că 58Km la Carpathia Trails ar fi un antrenament util pentru BUR.

Iar eu, conștiincios, am zis că mă înscriu.

De la ziua cursei aș derula un pic înapoi cu o săptmână la un antrenament de uphill. Am decis eu în ultimul moment că aș putea să fac antrenamentul pe Drumul Albastru spre Crucur că e mai abrupt și suficient de lung traseul. Antrenamentul a mers bine, deși pe final m-am simțit amenințat de tunetele care se apropiau din departare.

După seriile de antrenament de jogging + power hike la deal, am luat-o înapoi la vale spre „La Bancuță” unde, din neatenție sau nu știu de ce, pe un fals plat am călcat strâmb cu piciorul drept, iar glezna mea s-a sucit bine de tot de am zis că mi-am rupt ceva.

Un pic panicat m-am descalțat să văd dacă e vreun semn de ceva nasol, deși durerea confirma asta, însă nu se vedea nimic. Am gasit puterea să mai alerg vreo 6 km până înapoi la mașină în Răcădău, distanță în care am realizat ca totuși nu e de glumă și că e posibil sa se fi stricat ceva.
Long story short, după o vizită la medic care m-a liniștit că piciorul nu are nimic grav, mi-a recomandat să nu mă duc la cursa de 58K și să fac o pauza de vreo 10 zile.

După o săptămână de freamăte și supărare, iată cum m-am postat eu la linia de start de la Cheile Grădiștei Fundata de unde am pornit într-o cursă ce avea să fie un long run prin Bucegi, antrenament pentru BUR…sau cel puțin așa plănuisem.
L-am anunțat pe Robert că totuși merg la cursă, dar că nu trag la podium :)) Raspunsul lui: „Ei, nu!”.

Peripețiile nu s-au ținut departe nici în concurs, și aș începe cu faptul ca Vineri când m-am dus să-mi ridic kitul la Cheile Grădiștei Fundata, am fost întâmpinat de alți doi colegi din TRA (Perter și Gicu) fix înainte să intru in clădirea unde se validau înscrierile.

– “Trebuie să ai tot echipamentul la tine, se verifică în detaliu“ (mi-au zis băieții).

Evident că nu m-am gândit să-mi iau echipamentul cu mine, așa că trebuia să mă întorc în Brașov după el. Dar n-a fost nevoie, pentru că Gicu m-a scos din încurcătură și mi-a împrumutat echipamentul lui pe care abia îl validase). Ups!

Trecând și peste asta, de data asta am reușit să dorm suficient de bine în noaptea de dinaintea cursei, probabil și pentru că nu aveam în cap presiunea rezultatului în cursă, dar și că planul era să alerg cu grijă la gleznă. Și așa am făcut!

M-am trezit bine dispus și înfometat de dimineață, așa că mi-am pregătit un mic dejun demn de o cursă lungă (porridge cu lapte vegetal și bucăți de banana + 3 felii de pâine prăjită cu unt de arahide și gem de prune). Mi-am luat cafeaua la pachet și echipamentul pregătit de cu seară și am pornit spre Fundata.

La Fundata era deja atmosferă de cursă, asta și pentru că ultra-ul de 102K pornise cu noaptea în cap, iar organizatorii + voluntarii încă așteptau să se dezmeticească.
Am crezut că am suficient timp la dispoziție de când am ajuns, dar pentru jumătate de minut m-a panicat crainicul care încurcase orele și anunța în microfon că mai sunt 14 min până la start. Mai era de fapt o oră în plus.
Am reușit să mă încălzesc câteva minute, am vrut sa încălzesc bine glezna și părea să meargă totul OK.

Am luat startul din spate și am pornit într-un ritm confortabil la vale spre Cheia.
După nici 2 km, moment în care mă concentram să calc cum trebuie, zbang!!!…piciorul fuge din nou și o pocnitură mai târziu la încheietura gleznei am simțit din nou durerea.

Primul gând a fost să ajung la șosea și de acolo să ma întorc și să ma retrag din cursă. Dar cumva creierul meu n-a acceptat această decizie considerată pripită, așa că durerea se dispersa la fiecare pas adugat la vale. Concentrat la ce mi se întâmplă, n-am fost atent la un semn și ceasul deja îmi vibra la mână și mă atenționa ca sunt Off-course.

Mi s-a confirmat că am greșit traseul când au început cei din față s-o ia înapoi la deal sa intre din nou pe traseu. Ce-i drept, marcajul pe care tocmai îl ratasem n-a fost de fapt ratat, ci doar era prost poziționat de nu-ți dădeai seama că trebuie virat la stânga.

Mă rog, am pierdut tempoul pentru vreo 200m în jos și 200m înapoi în sus, dar asta m-a ajutat să-mi fugă mintea de la gleznă care părea că nu mai are nimic.
Așa că am continuat, dar atenția s-a mutat pe orientare să nu mai greșesc traseul.
Cei care au pornit în față, mulți dintre ei de la cursa de 36k nu i-am văzut să se mai întoarcă, așa că am considerat ca au ieșit un pic mai în vale și deja au luat avans. Dar ce conta? Eu eram cu plutonul redresat care părea să aibă un ritm excelent pentru ce voiam eu de la cursa asta.

3-4 minute mai târziu când s-a început prima urcare mai serioasă am zis că totuși parcă e prea lentă urcarea, așa că am decis să scot bețele și să depașesc grupul de 7-8 oameni. În mintea mea mai era un pluton în față pe care știam că nu am cum să-l prind, dar mai exista o teorie – că totuși s-au prins de abrambureala de la început și se vor întoarce în forță să recupereze ce au pierdut.

După prima pantă, ajuns în culme în fața grupului depășit iar am dat de o marcare slabă unde am petrecut câteva secunde să-mi dau seama pe unde să o iau, și nici ceasul nu părea să știe.

Cei din spate așteptau să vadă încotro mă duc eu, așa că m-am orientat bine să nu-I încurc și pe restul. Am alergat ușor la deal preț de câteva minute bune și am ieșit în poiana la Amfitreatul Transilvaniei ușor uimit că nu vine nimeni din spate, dar nici nu se vede nimeni in față.

Am întrebat voluntarii câți mai sunt în grupul din față crezând că totuși cei care au luat-o aiurea la început au ieșit undeva. Au zis 3, dintre care numai unul la cursa de 36K. În punctul ăla părea să fiu pe locul 3, nu se vedea nimeni în spate unde cred că aveam vizibilitate pentru o distanță de peste 3-4 min, și iată cum s-au schimbat datele cursei care trebuia să fie doar un long run adevărat.

Din momentul ăla am început să sporesc atenția la marcaje să nu mai fac vreo greșeală, și chiar și așa tot am mai bâjbâit prin unele locuri unde nu prea era clar traseul, dar m-am descurcat bine până în Poiana Guțanu de unde deja nu mai era necunoscut traseul.

Până acolo n-a mai apărut nimeni din spate și deja știam că am un avans destul de bun pentru început de cursă chiar dacă totuși mai erau multe variabile până la final. Scopul era să mențin un ritm constant în prima jumatate a cursei și să încep să atac mai serios în a doua parte.

După coborârea in Bângăleasa era și primul CP unde iar am întrebat câți sunt în față. Am primit un răspuns diferit, și anume: trei, toți de la 58k. Mmmm…deja îmi creștea nivelul de adrenalină și mi se croșeta o strategie nouă în minte. Am zis că locul 4 la km 15 e totuși încă bun și că n-are rost să forțez în vreun fel, și până nu știu cam la ce distanță mă aflu de următorul rămân în ritmul superior confortabil.

Urma urcarea în golul alpin spre Șaua Strunga pe care o cunoșteam și știam că am nevoie de energie.

Totul a mers bine până sus, și când am ajuns în șa am aflat ca de la 58k sunt primul.
Parcă și voluntarii erau uimiți, de mine nici nu mai zic…„Pfoai ce presiune pe mine” cred că am zis cu voce tare, de s-a amuzat toată lumea.

Am cerut doi covrigi și apă și am pornit rapid urcarea spre refugiul Bătrâna.
Tot platoul am alergat singur și mă tot uitam în spate unde nu vedeam nici un alt alergător.

Primele 15 minute eram tot stresat, dar după ce mi-am dat seama că avansul s-a păstrat, am început să mă simt super bine.
Nici nu știu dacă pot sa descriu în cuvinte cum e să fii primul și să alergi singur.
M-am bucurat de momentele alea din plin și am alergat parcă din inerție până la Omu. Mă rog, n-am alergat chiar tot că au fost ceva urcări serioase 🙂

La Omu era foarte multă lume, iar voluntarii au început să facă gălăgie când au văzut primul concurent. M-am oprit câteva minute, am făcut plinul la apă, am scos tura 2 de geluri și m-am pregătit de a doua jumătate a cursei.

Am început coborârea pe Valea Ialomiței unde am stat super concentrat să nu cumva să calc din nou aiurea și să mai fac vreo boacănă.

Am făcut slalom printre drumeții de pe traseu, deci n-am avut vreme să obosesc deși profitam de fiecare porțiune alergabilă. A fost bine, un pic răcoare cu mult vânt!
Ajuns in Padina unde aglomerația era în toi, m-a bușit un val de căldură destul de tare, și deja mă gândeam cum o să urc eu pe înăbușeala aia până sus înapoi în Șaua Strunga.

În bâlciul de la Padina, că fix prin el trecea traseul, am decis că nu merită să aștept să trec râul pe podețul blocat de oameni, așa că am travesat prin râu în primul rând să mă răcoresc, dar și să nu pierd timpul.

Mi-a prins bine răcoreala, așa că urcarea spre Șaua Strunga n-a fost chiar așa de grea. Sus in șa iar am surpins voluntarii că eram tot eu ăla de dimineață și m-au felicitate că am menținut poziția.
Am luat iar câțiva covrigi și am pornit pe ultima parte grea din traseu spre munții Leaota.

Nutriția a mers bine toată cursa și m-am cam ținut de plan, chiar am reușit să mă alimentez aproape constant la fiecare 20 minute. Chiar și așa, înainte de Vf. Bucșa simțeam că doar pentru urcarea aia mai am energie, dar mi-am revenit ușor până sus în vârf.

Știam că pe traseu urmează câteva urcări și coborâri serioase, unele lungi, altele abrupte, așa că mi-am luat un moment de respiro sus în vârful Bucșa de unde am observat jos în vale cum un tip este atacat de câinii unei turme de oi care era în treacăt. Eu speram totuși să nu ajung p-acolo, dar ghici ce….traseul trecea fix printre oi.

Am încercat să o iau spre dreapta, să ocolesc totuși turma, m-am băgat printre brusturi și jnepeni, dar câinii m-au văzut și au pornit furioși spre mine. M-am retras din jnepeni să am cum să mă apăr dacă e cazul și m-am trezit în câteva secunde înconjurat de trei ciobănești de mari dimensiuni.
Am început să zbier la ei și la cioban să vină să și-i potolească, dar câinii erau din ce în ce mai aproape de mine. Am început să mă apăr cu bețele, ziceai că sunt într-o sesiune de kung fu.

Eu am frică de câini și ei cred că au simțit asta. Partea interesantă a fost că nu simțeam frica aia pe care eu o cunoșteam, eram mai ult preocupat că stau prea mult timp pe loc și pierd din avans.
Dădeam din bețe și mai întorceam capul spre deal să văd dacă apare vreun concurent, eram tare preocupat de asta. Am dat din mâini preț de un minut și dintr-o data simt cum bățul drept lovește un obiect tare, tocmai îl pleznisem pe unul dintre agresori peste bot de s-a retras instant și ceilalți doi după el.
Deci l-am nimerit pe Alfa.
A mai durat ceva până totuși s-au retras de tot ca să pot intra din nou pe traseu, dar pot să zic că am scăpat cu bazma curată, și picioarele întregi deși am pierdut cam 5-6 minute în total.

Vălureala de pe Leaota m-a cam sleit de puteri, dar după ce am coborât din Sântilia Mare, în postul de acolo mi-au zis băieții că arăt destul de bine și că am numai coborâre până la final.
M-am reîmprospătat cu apă rece și o lămâie cu sare și am început coborârea în forță. Nu-mi venea să cred că totuși am mai avut energie să cobor în viteză, dar am băgat vreo 3 km cu 4:30 / kilometru.

Totul a mers din nou foarte bine, treceam în viteză pe lângă concurenții rămași în urmă de la 36K, dar numai până am ieșit din nou în sat în Fundata unde urcările alea ușoare la deal parcă păreau mai grele decât toți cei 3,400 m pe care îi adunasem în 56 de km de dinainte.

Am tras de mine să mă apropii de final unde pentru prima oară în viața mea mă aștepta panglica de finish pe care scria Winner, un vis care avea să se împlinescă mai repede decât mi-am imaginat vreodată.

Prima victorie…la un Ultra…nici nu știam cum să îmi gestionez sentimentele.

It was a good day!

Planul de cursă, nutriția și power hike.

Era să mă duc aiurea după alți concurenți care au greșit traseul, deși aveam traseul descărcat pe ceas.

Noroc că m-am întors după 200m. Deci concluzia e că nu sunt obișnuit să urmez traseul pe ceas.

La jumatea cursei mă simțeam bine, dar eram ușor deshidratat.

9

10