Ina Solomon la Legal Half-Marathon: Povestea primului meu semimaraton
Articol scris și trăit de Ina Solomon – atletă TrailRunning Academy, antrenată de Vlad Jegan
Pentru Ina primului semimaraton a fost mai mult decât o cursă fizică; a fost o profundă călătorie interioară de autocunoaștere. Împletind analiza jungiană cu alergarea, acest articol descrie cum a depășit momentul critic de la kilometrul 13 printr-o conexiune spirituală emoționantă cu generațiile de femei din familia ei. O mărturie sinceră despre transformare și forța care se naște atunci când o minte și un corp antrenate lucrează în armonie.
© foto > Legal Half-Marathon Web
📍 Legal Half-Marathon 2026
⏱️ Timp: 2h05min37sec
📏 Distanță: 21km
🏅 Locul 39 open feminin / Locul 20 categorie
Povestea acestui prim semimaraton este, de fapt, povestea unui drum care a început cu mult înaintea cursei. Este un drum care a început în paralel acum aproape 12 ani, odată cu propria mea analiză jungiană, cu procesul meu interior de dezvoltare, cunoaștere și descoperire. Un drum înapoi spre mine, înapoi spre my true self.
Alergarea a venit în acest proces ca un răspuns foarte concret: am început să alerg serios ca să nu mai fug de mine. Și apoi am continuat pentru că era singurul loc în care mă simțeam cu adevărat liberă. Cred că are legătură și cu faptul că am crescut pe dealuri, în Subcarpați, hoinărind pe cărări, afară, în natură. Natura a fost și este locul în care renasc, în care mă încarc cu seva din rădăcini și unde am parte de cele mai autentice momente cu mine. Alergarea a devenit o explorare a acestui spațiu exterior și interior. E ceva doar al meu – foarte special.
Anul trecut, dintr-o dorință și o nevoie interioară acută de a fi cât mai mult în natură, dar mai ales pe munte, unde nu fusesem până atunci decât cu schiul, nu în hike sau trekking, s-a legat totul.
Alergarea și dorul de munte s-au întâlnit în trail running.
Oamenii apropiați mie, care făceau deja asta și știau cât de mult îmi doresc să ajung pe munte, mi-au zis: „Tu alergi și vrei pe munte, deci hai la trail running. Sunt curse. Înscrie-te.”
Dar înainte să ajung la prima cursă de trail, am simțit că vreau să trec pragul de 21 km într-o cursă. Am vrut musai să fie în martie și cât mai aproape de data de 24 martie, când, acum 17 ani, am aflat că sunt însărcinată și viața mea s-a schimbat total. Am vrut să îmi dedic mie această cursă, pentru că am reușit să fac tot ce am făcut în acești 17 ani, dar și tuturor femeilor din familia mea — mama, bunicile, străbunicile — care nu au alergat niciodată și nu au practicat sport aproape deloc, deși au avut vieți active. A fost o cursă-manifest: dacă ne dorim ceva și visăm la asta, trebuie și să facem acel lucru real, să ne ducem visul până la capăt.
Dreams do come true if we make them happen – zic eu mereu.
Sâmbătă seara, la alergarea de dinaintea cursei (cursa fiind duminică dimineața), aveam emoții foarte mari, ca înaintea unui examen important.
Și asta în contextul în care, în ultimele săptămâni de antrenamente, nu mai simțisem neapărat bucuria alergatului și nu mai reușisem să mă conectez la interiorul meu așa cum o făceam înainte. Dar, în momentul în care am plecat în alergare, s-a întâmplat ceva foarte special: am simțit cum apar, în stânga și în dreapta mea, mama, bunicile și străbunicile mele și aleargă cu mine.
A fost ceva extraordinar. M-am bucurat enorm, pentru că nu mai „văzusem” nimic de câteva săptămâni, deși înainte, aproape la fiecare alergare, aveam aceste imagini. Ele mi-au dat puterea să mă liniștesc și, mai ales, să știu că vom termina cursa. Și iată că am terminat-o, și într-un timp foarte bun, din câte mi se spune, pentru un prim semimaraton.
Am simțit clar și rezultatul antrenamentelor; eram într-o formă fizică bună, iar alimentația și hidratarea au contat. Îmi era teamă de crampe, dar nu am avut deloc. Au fost doar dureri minime de la asfalt, la genunchiul drept și la degete, dar, în rest, tot ce am trăit a fost mai degrabă psihic decât fizic. Cred că a fost pentru prima dată când am înțeles cu adevărat ce înseamnă să funcționeze împreună un corp antrenat și o minte antrenată.
Cursa a început bine și a rămas așa până pe la km 12. La km 13 a fost, însă, momentul cel mai greu. Acolo creierul a spus „stop” și a început să mă bombardeze cu gânduri: „de ce faci asta?”, „trebuie să ne oprim”, „nu mai pot”, „e prea plictisitor, monoton”, „nu o să poți termina”, „o să te depășească toată lumea”, „nu o să scoți timp bun”. A fost un moment în care aproape că simțeam cum vrea să mă paralizeze.
Am trecut peste acest moment folosind un exercițiu de imaginație activă pe care îl practic din analiza jungiană. La un moment dat, am simțit că ies din corp și, deși continuam să alerg, eram într-un loc în care cineva avea grijă de mine, unde eram întinsă și mă recuperam. Din acel loc a venit gândul simplu: pot, o să mă ducă picioarele. Deși mă durea genunchiul destul de tare, mi-am spus „lasă că trece” — și a trecut. Apoi au început să mă doară degetele — și am spus din nou „lasă că trece” — și a trecut și asta.
Și apoi am simțit din nou ceva foarte puternic: alergam cu toate femeile din familia mea, pe trei generații. Mi-au dat o forță incredibilă. Mi s-a făcut pielea de găină din cap până-n picioare. Din acel moment am reușit să cobor din nou sub 6:00 pace și să duc cursa până la capăt. A fost pentru a doua oară în această cursă când am simțit cu adevărat ce înseamnă un corp antrenat și o minte antrenată care funcționează împreună.
Am terminat în 2 ore și 5 minute, dar finish-ul nu a fost despre timp. Depășirea acestor limite — fizice și psihice — m-a pus în fața unor zone din mine pe care, deși sunt de 12–13 ani în analiză jungiană, nu le-am accesat până acum. Sunt locuri în care simt că mă voi întoarce, spații psihice noi, care m-au făcut, fără să exagerez, un om mai bun și mi-au lărgit orizontul.
Mi-a deschis și un univers nou, cel al alergării în competiție. Deși alerg de 12–13 ani, nu participasem la competiții până toamna trecută, când am fost prima dată la Măgurele, la 12 km. Acest semimaraton a fost, în multe feluri, un început real.
Le sunt profund recunoscătoare celor trei oameni care au făcut posibil acest parcurs: Verei Cauni, analistul meu jungian și ghid în tot ceea ce ține de psihic și suflet, Dianei Alexandru, antrenoarea mea de pilates, locul unde mă recentrez, și lui Vlad Jegan, antrenorul meu din cadrul TrailRunning Academy, care mă disciplinează și mă ajută să îmi duc mai departe obiectivele de trail running.
Primul meu semimaraton nu a fost despre 21 km. A fost despre un nou drum. Despre a descoperi că, undeva între corp și psihic, există un spațiu de transformare.
Și această nouă cărare abia acum începe.
Constanța antrenamentelor pe asfalt pre-race, inclusiv a celor de recovery.
Sodiu și carbo-loading înainte de cursă, magneziu lichid în seara de dinainte, taper week pre-race fără pre-race run în dimineața cursei, primul gel la km 7.
Nu am putut lua al doilea gel la km 15, cum era în plan. Ar fi trebuit să mă forțez să-l iau mai repede, pe la km 13-14, pentru că la km 13 am lovit zidul. Deși am trecut de el mental și știam că trebuie să mănânc, pur și simplu nu am putut. Abia la km 17 am luat câteva guri, când deja îmi era foame.
Km 13 a fost cel mai greu, când creierul a zis „stop” și voia să mă paralizeze. Am trecut peste cu un exercițiu de imaginație activă pe care îl practic din analiza jungiană.
La km 12 eram încă bine, dar la km 13 deja intrasem în starea de: „De ce fac asta? Trebuie să ne oprim! Nu mai pot, e prea plictisitor, monoton, e aiurea complet, nu o să poți termina, o să te depășească toată lumea, nu o să scoți timp bun!”. Pe de altă parte, când a apărut imaginația activă, parcă am ieșit din corp. Deși continuam să alerg, mental eram într-un loc unde cineva avea grijă de mine; eram întinsă, mă recuperam și mi-am zis: „Hai că pot, o să mă ducă picioarele!”. Deși mă durea genunchiul foarte rău, am zis „las’ că trece” – și a trecut. Apoi au început să mă doară degetele, am zis din nou „las’ că trece” – și au trecut și ele. Apoi am simțit efectiv cum alerg cu toate femeile din familia mea, pe 3 generații. Mi-au dat putere, am reușit să scad iar sub 6:00 la pace și să termin cu bine.
