Ioniță Alexandru la Ultra Trail Chianti Castles: Toscana nu iartă, dar te schimbă
Articol scris și trăit de Ioniță Alexandru – atlet TrailRunning Academy, antrenat de Robert Hajnal
Acest articol relatează experiența unui ultramaraton de 120 km în Toscana, o cursă de 14 ore marcată de probleme gastrointestinale, căldură extremă și epuizare fizică. Dincolo de obstacole, povestea surprinde lupta mentală și transformarea interioară a alergătorului: refuzul de a renunța îl schimbă radical, din atletul care speră la start, în cel care știe la finish.
📍 Ultra Trail Chianti Castles by UTMB 2026
⏱️ Timp: 14h09m36s
📏 Distanță: 120km
🏅 Locul 41 open masculin / Locul 13 categorie
Kilometrii 0–40: Stomacul are planuri proprii
Startul a fost rapid și mă simțeam bine în picioare. Stomacul meu însă avea o altă opinie. La primul punct de alimentare n-am găsit toaletă. Am continuat. Greșeală.
La un moment dat, undeva printre viile Chiantiului, am luat cea mai pragmatică decizie a zilei: m-am oprit lângă o viță de vie și am rezolvat situația. Chianti produce vin bun. Acum știu că și solul e fertilizat corespunzător.
A doua oprire a venit după AS2. Și apoi — liniște. Stomacul s-a împăcat cu mine și am putut în sfârșit să alerg.
Kilometrii 40–80: Ritmul și soarele
La AS3 — primul punct cu asistență — am aruncat hanoracul de cursă. Bună decizie. Soarele s-a aprins curând după și Toscana n-a mai fost deloc blândă.
Mâncatul mergea bine. Mișcarea mergea bine. Traseul alternează necontenit urcare-coborâre fără să-ți dea voie să instalezi vreun ritm real — înveți să accepți că ritmul este schimbarea.
Kilometrii 80–105: Slovacul
După Gaiole, Maurten Liquid a încetat să mai fie prietenul meu. Am trecut pe SIS gels. Caloriile au scăzut, dar și efortul — negociere acceptabilă.
Apoi traseul s-a unit cu cel de 75km și am început să depășesc oameni. E un mic combustibul psihologic, să fii cel care merge înainte.
Și mai mult decât asta: am întâlnit un alergător din Slovacia. Timp de aproape două ore am alergat împreună, am vorbit, am împins, am tras unul de celălalt. Sunt oameni care intră în cursa ta exact când ai nevoie de ei și dispar la fel de natural. El a fost unul dintre ei.
Kilometrii 105–120: Cel mai mare obstacol
Ultimii 15 kilometri au adus ceva nou și neplăcut: valuri de căldură, amețeli, o senzație de instabilitate. Hipoglicemie, cel mai probabil. Corpul trăgea alarme.
Dar mintea era deja în altă parte. Nu puteam să nu termin bine. Nu puteam să nu termin bine pentru mine.
Am împins. Am terminat. 14 ore și câteva minute.
La finish line
Există un moment la finalul unui ultra când te oprești din alergat și nu știi exact ce să faci cu corpul tău. Picioarele n-au primit mesajul. Mintea e undeva între epuizare și euforie.
Nu mai eram același om care plecase dimineață. Nu pentru că am alergat 120 de kilometri — ci pentru că am ales să continui de fiecare dată când aveam un motiv solid să mă opresc: stomacul, oboseala, amețelile, singurătatea acelor ore din mijlocul cursei. Fiecare alegere de a merge mai departe a construit ceva.
La start ești atletul care speră. La finish ești atletul care știe.
Mulțumesc, Toscana. Și mulțumesc, Athene.
Am avut un bloc de antrenament excelent înainte de această cursă. 71 din 75 de antrenamente finalizate. Toate au contat. Alergarea lungă de 6 ore pe care am făcut-o mi-a dat încredere că pot termina sub 14h30.
62g cu 30 minute înainte de start
6 x Maurten drink 320, 2 x Maurten 160, 11 x SIS Beta fuel
Positive mindset, motivație
Bufeuri de căldură – probabil am fost un pic hipoglicemic în ultimele ore.
Când nu am putut să găsesc o toaletă la primul punct de alimentare, am făcut treaba mare în vie :))
M-am simțit destul de bine și determinat pe tot parcursul cursei. Am conștientizat că e o provocare, dar m-am bucurat să trag de mine.
