Alina Cataraga la Transilvania 30km: O cursă încheiată pe podium, dar cu glezna bandajată

📍 Transylvania 100 2026
⏱️ Timp: 5h56min49sec (cu 28 minute mai rapid decât ediția anterioară)
📏 Distanță: 30km
🏅 Locul 11 open feminin / Locul 3 categorie

La start aveam multe emoții în legătură cu vremea de sus. Cu câteva zile înainte am primit niște poze din zonele înalte (Mălăiești) și, oarecum, aveam o imagine de ansamblu a lucrurilor care mă așteptau. Am pornit suficient de temperată, foarte determinată să mă mișc constant, fără prea multe pauze. Totul a mers destul de bine pe urcare. M-am mișcat constant, am luat geluri, m-am hidratat și încercam să mă încurajez că nu mai am atât de mult de parcurs, deși, cu cât înaintam, cu atât vremea devenea mai dubioasă: tot mai multă ceață, tot mai frig. Foarte mulți participanți făceau cale întoarsă, treceau pe lângă noi fără să ne spună nimic, iar pe măsură ce urcam, numărul celor care coborau devenea tot mai mare. La un moment dat, cineva dintre cei care coborau ne-a avertizat să ne îmbrăcăm din timp, pentru că sus vântul bătea foarte tare. Mi-am adus aminte de articolul lui Robert cu recomandările pentru ultra: „să te îmbraci înainte să-ți fie frig”. Mi-am pus geaca pe mine deși vântul abia începea să-și facă apariția. Am ieșit în zona aceea deschisă spre Țigănești, unde vântul bătea cu înverșunare, iar ceața era foarte densă. Am continuat să mă mișc până am ajuns sus, la Țigănești. Acolo vântul bătea și mai tare. Dar eu eram pregătită.

Pe prima porțiune de potecă acoperită cu zăpadă, foarte mulți s-au oprit, unii s-au panicat. Eu m-am pus efectiv în patru labe și am traversat acea porțiune pe care puteai să aluneci foarte ușor dacă nu erai atent. Apoi, iarăși multă ceață. Am deviat vreo 400-500 m de la traseu. Eram cu încă doi băieți, iar apoi, prin ceață, am văzut că ceilalți o luau prin altă parte și ne-am întors, continuând spre Mălăiești. Mă gândeam că și porțiunea de coborâre spre Mălăiești va fi plină de zăpadă, dar, spre mirarea mea, era uscat și am putut să mă mișc bine și să depășesc mulți bărbați. Pe această porțiune am alergat cu o fată care se tot ținea după mine pe coborâre. Am ținut cont și de recomandarea lui Robert de a vizualiza ce fac când ajung la CP Mălăiești. Mi-am reumplut două flaskuri cu apă și unul cu iso și am continuat mai departe, dar nu înainte să rog niște doamne, care, văzând sclipiciul de pe fața mea, mi-au spus că sunt frumoasă, să-mi facă o poză acolo. Zis și făcut. Am continuat să mă mișc spre Horn, care, în amintirile mele, părea mult mai aproape. Am fost foarte entuziasmată că, față de anul trecut, am ajuns cu 10 minute mai repede la CP Mălăiești. Anul trecut ajunsesem în 2 h și 50 min. Am continuat să mă mișc și să mă încurajez, deși, din cauza ceții, mi se părea că nu mai ajung să urc Hornul. După ceva timp am ajuns și la Horn, dar nu înainte să aflu că prin zona aceea se mai plimba și un urs, iar eu, pe mare parte din această porțiune, eram singură.

Pe Horn am ajuns câțiva bărbați pe care i-am depășit. Da, i-am depășit pe Horn, pe lângă ei, în patru labe, efectiv. Apoi, aproape de finalul Hornului, am dat de o coloană de bărbați. Acolo nu am avut de ales și am stat după ei. Bătea un vânt foarte puternic și abia așteptam să o iau la vale, fără să-mi dau seama ce mă așteaptă, de fapt. Iar ce a urmat după Horn a fost enorm de multă zăpadă. Pe unele porțiuni era atât de multă încât ți se afunda piciorul până la genunchi. Dar, în ciuda condițiilor, am continuat să mă mișc. M-am udat leoarcă la picioare și abia așteptam să ajung la porțiunea aceea de lanțuri, pentru că știam că după va fi mai ușor. Au fost câteva coborâri pe care nu puteai să le faci decât stând pe fund și lăsându-te la vale. Acolo a fost primul moment în care totul mi s-a părut foarte distractiv. Apoi, la următoarea coborâre de genul acesta, nu m-am mai putut opri atât de ușor. Am prins viteză, m-am panicat, dar într-un final m-am oprit și am putut continua. Odată ajunsă la porțiunea de lanțuri, am realizat că sunt singură și că era mult mai multă zăpadă decât îmi imaginam. Unele lanțuri nici nu se vedeau de sub zăpadă. Puțin mai jos am observat un bărbat care cobora și cred că m-a văzut puțin dezorientată. A început să-mi dea indicații și să mă îndrume cum să cobor. Mi-a fost de mare ajutor și îi sunt foarte recunoscătoare pentru asta. Acolo am luat primele lecții de alpinism, haha. Mă întrebase: „Ai făcut vreodată alpinism?” „Nu.” „Atunci o să faci acum”, mi-a spus el. M-am întors cu fața în jos, iar el mi-a spus să mă prind cu mâinile de zăpadă și, cu picioarele, să-mi fac trepte în ea ca să pot coborî. Aveam mănușile în vestă și am regretat că nu le-am scos mai devreme, pentru că la un moment dat degetele îmi erau foarte înghețate și abia așteptam să scap de porțiunea asta. Cu încă puține indicații, eram deja mult mai jos, pe o porțiune unde aveam în stânga niște crengi de care ne puteam prinde pentru a coborî. I-am mulțumit, iar de acolo m-a lăsat în față. Abia așteptam porțiunea aceea de coborâre.

M-am dus foarte bine până pe la km 17-18, aproape de CP Gaura, unde glezna mea, deja accidentată, nu a mai rezistat și a cedat. Mi-am pus întrebarea: „Ce fac? Mă opresc sau continui?” Am fost inspirată să iau cu mine o bandă kinesio. M-am oprit în CP, mi-am bandajat rapid glezna și am decis că voi încerca să continui. Până la următorul CP mai erau încă 6 km. Am încetinit considerabil pentru standardele mele. Acum scopul era doar să ajung la următorul CP și apoi la finish. Din cauza căldurii a început să-mi fie greață și nu am mai putut continua alimentația. Eram stresată și de situația cu glezna. Cred că acela a fost momentul cel mai greu din punct de vedere moral, pentru că fizic mă simțeam foarte pregătită, dar nu-mi permiteam să folosesc această forță. A fost frustrant să accept situația și, în același timp, încercam să păstrez un spirit recunoscător că totuși puteam continua. Pe final ne-am intersectat cu mulți participanți de la semimaraton și aveam constant senzația că încetinesc și că tot mai mulți sunt în fața mea, când, în realitate, îmi păstrasem poziția. Atunci, într-adevăr, singurul obiectiv a fost să ajung la finish. Mă uitam la ceas: erau 5 h și 35 min de efort și mă întrebam dacă îmi va ieși să scot sub 6 ore, având în față aproximativ 3 km. Îmi doream enorm de mult să reușesc sub 6 ore, așa că am continuat să mă mișc constant, pe unele porțiuni la pas, pe altele în alergare. Și mare mi-a fost mirarea să aflu la finish că sunt pe locul 3 la categoria de vârstă. Cu adevărat impresionant pentru mine. Dacă ar fi să concluzionez, a fost cu adevărat o cursă mentală, o cursă plină de curaj, iar toate antrenamentele și-au făcut efectul. Sunt enorm de mulțumită de tot ce s-a întâmplat, de toată călătoria și de felul în care această cursă mi-a demonstrat cât de puternică și curajoasă pot fi.