Nicolae-Claudiu Constantin la Urme pe Play Ultra: Când să renunți și când nu

© foto > Urme pe Play Web

📍 Urme pe Play 2026 – Ultra 
⏱️ Timp: 8h12min12sec
📏 Distanță: 54km
🏅 Locul 26 open feminin/ Locul 10 categorie

Prima cursă mai lungă din an. Până acum doar antrenamente scurte, intense, rapide. La ce îmi vor folosi ele azi, la Rășinari? Voi vedea. Încrederea mea e mare, tonusul ridicat și gata, start. Cursa începe bine. Mă poziționez în grupul fruntaș și îi dau înainte. Urcările până la MGS, apoi Berali, trec repede. Da, sunt în formă mare azi. Sunt mai atent ca anul trecut pe coborâri ca să nu mă rup devreme. Ținta e ca să mă lansez cu picioare și resurse de energie după checkpoint-ul de la Cabana Munteanu. Până atunci, grit.

Imediat după Berali 1, show stopper! Pe coborâre glezna stângă a cedat cu un mare trosc. Ciudat, am dat vina pe piciorul drept că m-a dezechilibrat. Deh, mereu și-o ia cel nevinovat. Cu 40km înainte de finish, mintea intră în panică. Ce să fac? Să mă întorc și să închei rănit…, să încerc să îi dau înainte? Scuze aveam, așa că de ce să mă mai întreb?…, mă opresc și gata cursa. Dar sufletul meu cere înainte, îmi zice: pune piciorul jos, ia vezi, ține?!? Parcă, parcă merge. Speranța de un rezultat mai bun mi-a spus adio! Așa că de ce tot trag să îi dau înainte?! Pentru că acasă am pe cineva căreia îi spun mereu că cel mai ușor e să renunți, să accepți să pierzi. Dar, odată ce ai început asta, mintea își va găsi suport să o facă din nou și din nou, ori de câte ori va întâlni un obstacol.

Înarmat cu nervi, ambiție, trec peste durere. Glezna pulsează deja sub șoseta compresivă, mă strigă, dar nu aud nimic. Urc spre Prejba. Nimic spectaculos. Doar grit. Coborârea pe și prin zăpadă într-un singur picior nu e fun. Mai mult mă forțează muscular, și da…, bine-ați venit crampe musculare!! Înjur printre dinții încleștați de durere. Zâmbesc sfidator și îi dau mai departe.

Iată-mă la Cabana Munteanu, fără energie și fără picioare. Sunt tăcut. Umplu flask-urile și urc. Am simțit-o ca cea mai grea urcare a cursei. Sunt eu cu prietena mea, durerea. Grit. Nimic spectaculos. Continui.

Cursa se apropie de sfârșit, apropii Nea Ion. Ultima redută a macho-ului meu a cedat când m-am auzit strigat din spate, Nicu! Simt un amestec de mândrie și orgoliu rănit. Îi dau cât pot de tare, dar știu că-s mâncat. Vine Oana! După două ultra cu ea, știu că nu mai am nicio șansă. Oana vine și vine! De ce nu am renunțat la Berali?! Evitam și durerea și umilința. Pentru că acasă am pe cineva căreia îi spun mereu că cel mai ușor e să renunți, să accepți să pierzi.

După 3 zile, piciorul e mai bine, orgoliul nu mai e rănit. A rămas doar mândria. Mândria mea pentru Oana, mândria mea pentru mine.