Alexandra Nestoruc la HOKA Val d’Aran by UTMB: Povestea unui DNF :) Sau cum a fost o zi aproape perfectă. Până când nu a mai fost așa.

© foto >

📍 Titlu: HOKA Val d’Aran by UTMB – cdh
⏱️ Timp:  DNF
📏 Distanță: 110 km

Mi-a venit pur și simplu să scriu. Chiar dacă pare, poate, stupid. Vorbim de reușite. Și mai puțin de non-reușite. Nu consider un eșec ce a fost. Dar am suficiente întrebări legat de ce puteam face altfel, de ce puteam eu face mai bine, încât să nu mă simt împăcată cu decizia, încât să scriu. Poate cândva, pe cineva, ajută.

Nu e primul DNF, dar e primul pe care l-am decis. Și poate că de aceea e ciudat. Nu știu dacă ar fi putut fi altfel. Dar cred că am învățat ceva din asta și, probabil, dacă va mai fi o dată viitoare, voi fi mai atentă la anumite lucruri.

Poate suna superstițios, dar aveam senzația asta că sunt prea multe variabile care pot merge prost, dincolo de cum mă vor ține picioarele. M-am înscris la cursa asta când abia avusesem primul call cu Bogdan, nici nu era clară colaborarea cu TRA. Pe vremea aia știam că sunt șanse mici să termin cursa, știind nivelul meu de antrenament (haotic, practic nu exista pe atunci). Cu timpul, însă, am știut că “poate-poate”, apoi că “pot”. Că picioarele mă țin. Dar nu am scăpat de senzația asta că sunt atâtea alte aspecte care influențează un succes. Sau un non-succes. Mă întreb câți dintre cei care se înscriu știu asumat că da, li se poate întâmpla și lor. Și bun și mai puțin bun.

A fost prima cursă pe care am pregatit-o cu adevărat. De la analizarea traseului, la gândirea nutriției, timpilor, extratimpilor (atât cât am putut estima), hidratării, la pregătirea precursă…

Am dormit so-so, nici prea rău, nici prea grozav.

Am mâncat ușor, cu o oră înainte de start – am rămas, însă, cu o senzație de full. Diferit față de alte dimineți precursă.

Am fost okish la start. A fost a doua oară când am avut start bun, când am fost pe ritm de la început, cu ușurintă și flow. Când nu au durut picioarele. Când nu a durat 3-5km să le simt ușoare. Și am început să mă bucur. Că sunt acolo. Și am știut că pot.

Am mers chill, nu doar pentru că așa mi-a fost sugerat, să conserv energia pentru a doua parte, ci și pentru că pe poteci înguste ritmul era unul – al primului din șir. Senzația asta de ușor am mai avut-o o dată,maxim de 2 ori. Niciodată în cursă. Nu așa. Nu de la început. Nu “în platou”.

Am încercat să mă țin de planul de nutriție și hidratare. Nu am reușit din prima oră (mă simțeam full), dar mi-am zis că trebuie să fac ce trebuie, așa că, la 40-45min de la start mi-am impus să rămân pe plan – am băut apă constant, guri mici și des și am avut cca 50-60g carbs/oră. Am avut un flasc cu electroliți – din păcate, doar prima pastilă folosită a fost cu aport optim, în rest, ce am folosit ulterior a fost insuficient – și asta pentru că am confundat produsul (și am fost așa sigură că am ce trebuie, că nu am mai verificat eticheta înainte de cursă).

Primele 2 ore au fost mai mult în umbră, temperatura plăcută, s-a simțit minunat. Abia apoi a început urcarea, în soare. Și totuși s-a simțit ușor – mergând în șir, în ritmul primului, a fost lent, agale, chill, ușor. Chiar și când am depășit am făcut-o chill. A fost cald în ziua aia. Dar nu am simțit. În general mi-e foarte cald și greu în soare, dar de data asta nu am simțit nimic. Era doar perfect. Am mers mai bine decât am putut estima precursă. Eram înainte de cel mai bun timp la care mă gândisem. Și apoi, brusc, la un checkpoint, la km 46 sau poate 47, la puțin peste 8h de la start, totul s-a dus. A fost brusc. Stare de rău – puls în pom și greață. M-am oprit. După vreo 15-20min pulsul a scăzut. Păream ok. M-am pornit iar. Am realizat însă că greața e tot acolo. MI-era foarte sete, dar nu am mai putut bea apă. Nu mai suportam gustul, îmi accentua greața. Următorul checkpoint a fost la cca 5 km. Mai mult i-am mers. La chekpoint am luat covrigei și pepene. Am plecat mai departe. Poate am greșit că nu am luat apă rece. Poate am greșit că nu m-am băgat sub jet de apă. Poate am greșit că nu am luat apă minerală (nici nu știu dacă era) – aveam așa blocată mintea de faptul că nu pot bea apă, că nu m-am gândit la alternative. Am plecat spre dropbag. Alți 9 km, parcă. Teren ușor, ar fi trebuit să îi fac rapid – mi-a luat peste 1h30min. Am mers mult, în soare, fără să pot bea apă, cu frică de a mai mânca ceva, cu greață. Știu că mă gândeam constant că vreau o apă rece, o apă minerală, că îmi doream să pot suna pe cineva să mă ajute, că știam că nu am pe cine. Cred că renunțasem deja la cursă în punctul ăsta.  Mi-am dorit să mă aștepte cineva cu o apă rece, nu avea cine și am renunțat să mai vreau să merg.

Când am ajuns la dropbag mi-era prea greață ca să mă mai țin pe picioare. MI-am luat sacul cu stuff, am luat din mers un pahar de suc (nu l-am putut bea), m-am trântit pe jos. M-am pastilat cu ce am putut. Am luat shoturi cu ghimbir. Am putut mânca ciocolată. Aș fi vrut să văd ce mai e pe masă, dacă e ceva ce mă poate ajuta – dar nu am fost în stare să mă ridic. Aș fi vrut să mă pot mobiliza să merg la cișmea, dar nu am putut, mi-era prea greață să încerc. Și în tot timpul ăsta mi-am dorit să fi fost cineva să mă poată ajuta. Am avut suport virtual, și într-un fel asta m-a ajutat, pentru că am decis să merg mai departe. Între timp au scris niște amici, care erau suport pentru altcineva. Mi-a fost rușine să le spun că am nevoie să intre să stea cu mine, că am nevoie de ceva rece, că am nevoie să mă ajute. Mi-au adus iaurt și ghimbir. Atât mi-a venit în cap să le cer. MI-a făcut bine să îi văd, măcar așa. M-am pornit la drum iar, mai încrezătoare. Apa luată din punctul respectiv avea gust oribil de clor. De nebăut. Nu știu dacă ar fi contat daca era una bună sau minerală – poate asta ar fi ajutat. Am mai mers vreo 3 km. Pe plat era decent, dar cum urcam puțin simțeam că voi vărsa. A trebuit să mă opresc de mai multe ori. Așa că am decis să renunț. Nu știu dacă aș fi putut preveni asta, dacă am greșit ceva, dacă puteam face mai bine, dacă ar fi ajutat apa rece, dacă am făcut insolație și ar fi ajutat să îmi răcesc cumva corpul și să iau antiinflamator, dacă a fost deshidratare, dacă a fost sare insuficientă, dacă m-am demoralizat că nu mă așteaptă nimeni, dacă a fost prea cald – deși nu am simțit –  și dacă ajuta să profit de orice sursă de apă ca să mă ud pe traseu. Nu știu. Dar știu ca psihic am cedat mai repede decât vreau să recunosc. Știu că nu voi mai neglija vreodată puterea soarelui (am vâzut abia după ce am îndepărtat praful cât de roșie eram pe zone deja bronzate) și că voi arunca cu apă pe mine din orice râu, izvor pe traseu. Știu că voi citi mai atent etichetele, chiar și când cred că am reținut bine. Știu că îmi trebuie alternative la apa plată (pentru că uneori îî urăsc gustul și la longrunuri de 2-3 ore, dacă e prea cald). Și știu că nu mai vreau să fac asta fără suport. Aș mai zice și că, pentru toți care au sprijinul oamenilor dragi, să nu îi ia de-a gata și să știe că e mare lucru să te bazezi necondiționat pe cineva. Și să facă ceva frumos pentru cei care le sunt acolo.

 

Poate e stupid tot ce e scris. Poate inutil. Poate prea sentimental pe alocuri. Dar poate pe cineva ajută ce am scris.

 

Alexandra :).

Scriind în aeroport, așteptând un avion întârziat, cu prea mulți “dacă” și “poate” în cap. Într-un iulie capricios.