Horia Haizea la Brașov Semimaraton: Locul unde am învățat să iubesc muntele

© foto > Semimaraton Brasov Web

📍 Brașov Semimaraton 2026
⏱️ Timp: 1h52min19sec (cu 6 minute mai rapid decât ediția anterioară)
📏 Distanță: 20km
🏅 Locul 96 open / Locul 17 categorie

Semimaratonul Brașov are pentru mine o semnificație aparte. Aici, în 2019, am luat primul contact cu lumea trailului. Aici am înțeles, pentru prima dată, că alergarea nu înseamnă doar asfalt, ci și poteci cu urcări și coborâri. Tot aici am luat o decizie importantă: voi alerga trail cât de mult pot și voi ocoli asfaltul.

Pentru mine, călătoria Semimaraton Brașov a început cu aproximativ o săptămână înainte. Deja mă gândeam la fiecare pas pe care trebuia să îl fac și la cum voi reuși să îmi „teleportez” corpul până la linia de finish, pentru că psihic eram deja acolo. Doar că între mine și acel moment mai stătea un detaliu esențial: aproape 20 de kilometri de efort intens.

Pe măsură ce zilele treceau, gândul la cursă devenea tot mai prezent, aproape apăsător. Nu mai era doar anticipare, ci o neliniște care îmi intra în antrenamente și îmi fura din claritate. Eram prins într-un fel de așteptare continuă din care nu reușeam să ies complet.

Ediția aceasta a venit și cu o schimbare neașteptată: traseul a fost modificat în zona kilometrului 3 din cauza alunecării unui versant. Un detaliu suficient cât să îmi dea peste cap orice strategie construită anterior. În ultimele două zile, emoțiile au devenit evidente. Erau acolo, ca o greutate fină pe fundal — poate chiar o formă de presiune, deși nu am reușit să o definesc clar.

Ziua cursei

M-am trezit destul de odihnit în comparație cu alte concursuri. Startul era la prânz, așa că nu am fost pe grabă. Am mâncat fără presiunea timpului, mi-am pregătit echipamentul și am pornit spre centru, unde urma să mă întâlnesc cu colegii de la academie pentru încălzire.

Un lucru important este că emoțiile nu dispăruseră. Erau acele emoții pe care nu le întâlnesc la toate competițiile, ci doar la acelea unde totul a fost pregătit și gândit mai atent. S-au mai estompat când i-am văzut pe ceilalți; în prezența lor, totul devenea mai real și parcă am reușit să ne mai relaxăm.

Încălzirea a fost un moment de concentrare. Fiecare pas, fiecare sprint, fiecare respirație avea un scop. Nu mai era timp pentru gânduri inutile, ci doar pentru pregătire. Pentru acest moment m-am antrenat.

La linia de start, adrenalina a revenit complet. Acea energie pe care o recunoști imediat și pe care o aștepți, chiar dacă uneori te sperie. Ultimul concurs fusese în noiembrie și mi-a fost foarte dor de această adrenalină.

Planul era simplu: să alerg ca de obicei și să adaptez din mers, mai ales la noua urcare de la kilometrul 3. Mi-am propus să trag ca la o ediție obișnuită și speram să ajung la acea urcare înainte să se formeze coadă. Am pornit bine, dar în primul kilometru am simțit cum pulsul nu se calma. Încercam să-l controlez, nu reușeam, iar asta mă agita puțin.

Până să găsesc un echilibru, am ajuns la urcarea de la km 3 — aproximativ 150 de metri diferență de nivel. Acolo, cursa a schimbat tonul. Ritmul s-a rupt pentru prima dată. Pașii au devenit mai grei, respirația mai zgomotoasă, iar oamenii din jur treceau pe lângă mine. Pentru o clipă scurtă, foarte clară, mi-a trecut prin minte ideea de abandon. Dar gândul nu a rămas.

Am continuat să urc, concentrat doar pe ceea ce știu să fac. Nimic spectaculos, doar perseverență. După urcare, coborârea a venit ca o eliberare. Pulsul s-a așezat, iar corpul a început din nou să răspundă. Pe forestierul spre carieră, lucrurile s-au reașezat. Moralul a crescut odată cu ritmul și cu fiecare kilometru parcurs.

Știam că urmează o porțiune bună până la bariera Răcădău, unde puteam recupera poziții. Am apăsat ritmul, dar cu grijă, conștient că această cursă nu se câștigă acolo. Totul funcționa: alimentația, hidratarea. Trebuia doar să continui.

Al doilea moment greu a venit în zona grădinilor, către ultima urcare. Este acel punct în care mintea îți spune să forțezi, dar corpul îți răspunde mai sincer decât ai vrea. Am încercat să alerg cât mai mult până în punctul abrupt, dar nu am reușit complet. Am trecut într-un power hike mai devreme decât îmi propusesem. Și totuși, nu am cedat, ci am ajustat, pentru că știam clar: eram pe drumul spre un PB (Personal Best).

Ultimii metri au fost un amestec de oboseală și claritate. Am sprintat spre linia de finish cu tot ce mai rămăsese.

1:52:19. Un nou record personal. Cu peste 6 minute mai bun decât anul trecut. Un rezultat foarte bun pentru mine.

Privind înapoi, traseul modificat a adăugat o notă interesantă cursei, făcând-o mai aproape de un semi-montan autentic. Și, sincer, sper să rămână așa. Semimaratonul Brașov a fost o cursă intensă în care am simțit fiecare kilometru. Iar după astfel de eforturi apare mereu același gând: că nu mai vrei să treci prin acea suferință. Până la următoarea cursă.

Pentru că există un tip de suferință de care fugim, dar la care ne întoarcem mereu. Nu pentru că ne place durerea în sine, ci pentru că ea ne amintește, din când în când, cât de vie este alergarea pe trail.