Vlad Marius Ster la Transylvania 50km: Cum o accidentare mi-a schimbat perspectiva asupra cursei
Articol scris și trăit de Vlad Muresan Ster – atlet TrailRunning Academy, antrenat de Andrei Ivănescu
O accidentare la genunchi suferită în timpul probei Transylvania 50k l-a forțat pe Vlad Marius Ster să continue traseul la pas. Abandonând presiunea cronometrului, el a transformat provocarea într-o lecție de recunoștință și respect față de munte, finalizând cursa bucurându-se de priveliște și de experiența de a fi pe traseu.
© foto > Transylvania 100 Web
📍 Transylvania 100 – 50km 2026
⏱️ Timp: 11h19min24sec
📏 Distanță: 50km
🏅 Locul 296 open / Locul 126 categorie
Primii kilometri până la Țigănești au mers bine. Am ales să fiu precaut, să nu forțez ritmul, traseul îl știam doar din povești, de la antrenor și prieteni, și nu era momentul să fiu erou. De la Țigănești, coborârea spre Mălăiești m-a ținut alert la fiecare pas. Din Mălăiești spre Hornul Mare a fost o altă lume, mergeam focusat, urmând pașii celui din față. De acolo am îmbrățișat vântul și am mers spre Omu. Și normal că a trebuit să vină și momentul de rătăcire, vizibilitate aproape zero, direcția incertă. Dar am dat de alți participanți la fel de pierduți și împreună am găsit drumul. Uneori muntele te pune exact unde trebuie. Când am ajuns la Bătrâna, parcă am prins un nou suflu. Știam că de aici cursa intră pe un teren mai blând și energia revenise.
Cel mai greu moment a venit însă altfel. Au fost urcările abrupte, vremea imprevizibilă, vântul aspru, dar nimic nu a lovit ca accidentarea piciorului drept, înainte de Peștera. Am strâns din dinți ultimii 400 de metri, m-am alimentat la checkpoint și mi-am pus întrebarea care conta: mă opresc sau trag până la capăt? Aveam mult timp la dispoziție să ajung la finish, și ceva în mine a spus “Mergi chiar și încet, mergi dacă tot ai făcut mai mult de jumătate din cursă.” Am pornit alături de Alex în alergare ușoară. Doi kilometri mai târziu, genunchiul a decis altfel. Fiecare pas înțepa. Era clar că ritmul nu va ține. Și atunci s-a schimbat ceva în mine, dacă nu pot alerga, pot merge. Dacă merg, pot să mă bucur de liniștea de pe munte și de priveliște. Am lăsat presiunea jos, am ridicat ochii și m-am bucurat de ce era în jur. Îi aplaudam pe cei care mă depășeau (YEY) și o făceam cu drag. Finalul a fost superb. Natura, liniștea, priveliștea, totul căpătase alt sens când nu mai alergai după timp, ci pur și simplu erai acolo. La start eram entuziasmat. La finish eram recunoscător. Recunoscător că pot fi acolo, că picioarele mă duc în locuri pe care mulți nu le văd niciodată. Cursa m-a lăsat cu mai mult respect față de munte, pentru că muntele nu negociază și nu se grăbește după nimeni. Am terminat puțin obosit, dar mai înțelept. Mai răbdător cu mine.
Intervale pe plat, Intervale pe pantă, Antrenamentele lungi (mai ales pentru alimentare 80 carbs/h)
100-110g carbs
12 geluri Maurten 160 (12x40g=480), 4 geluri Maurten 100 Caffeine – (4×40=160), 2 cups (approx 200g) alune la punctele de alimentare – 35g, 3 Geluri SIS Beta Fuel (3×40=120g), 3 x Pepsi (pahar) (approx 25×3=75g), 100g jeleuri Haribo CC (70g carbs)
Alimentare, Ritm OK prima jumătate, focusul
Bețele s-au rupt înainte de Țigănești – investesc într-o pereche bună și aici în RO și cea din NL rămâne cu mine acolo. Accidentarea la genunchi / ligament – greu de planificat să nu te accidentezi, dar cred că putea fi evitat cu puțin mai multă atenție pe coborârea de la Bătrâna. Tot stau în Z3 (upper limit) deși e hike / power hike.
Au fost momente grele pe parcurs, urcări abrupte care mi-au testat picioarele și voința, vreme imprevizibilă, vânt aspru care nu ierta. Dar cel mai greu moment a venit altfel, mai pe neașteptate: o clipă de neatenție și piciorul drept sucit, undeva înainte de Peștera. Știam că urmează alimentarea, așa că am mers ultimii 400 de metri. La checkpoint am mâncat, am respirat și m-am întrebat sincer: mă opresc sau trag până la final? Aveam mult timp la dispoziție să ajung la finish, și ceva în mine a spus “Mergi chiar și încet, mergi dacă tot ai făcut mai mult de jumătate din cursă.” Am pornit alături de Alex Mircea, în alergare ușoară. Doi kilometri mai târziu, genunchiul a decis altfel. Fiecare pas înțepa. Era clar că ritmul nu va ține. Și atunci a venit, neașteptat, un fel de liniște. Dacă nu pot alerga, pot merge. Dacă merg, pot să mă bucur de liniștea de pe munte și de priveliște. Am lăsat cronometrul în pace, am ridicat ochii și m-am bucurat de priveliște. Îi aplaudam pe cei care mă depășeau (YEY) și m-am bucurat de fiecare priveliște cu drag. Mi-am spus că orele astea în picioare sunt, de fapt, un cadou: pregătire pentru BUR Four Summits și un test onest pentru alimentație pe distanțe lungi. Uneori cursa te învață cel mai mult tocmai când nu merge nimic conform planului.
