Publicat pe Lasă un comentariu

Am dat o fugă la Cluj pentru Wizz Maraton

Devino un atlet mai puternic, mai în formă, în mai puțin timp, cu risc minim de accidentare.

Articol scris și trăit de 

Am dat o fugă la Cluj pentru Wizz Maraton

Nu m-aș fi gândit niciodată că o să ajung să am un maraton de șosea, Wizz Maraton, drept sesiune de antrenament pentru un ultramaraton.
Devino un atlet mai puternic, mai în formă, în mai puțin timp, cu risc minim de accidentare.

Azi e o duminică însorită de septembrie. Mă îndrept pe jos spre locul de start al celui de-al doilea concurs de maraton de șosea și cel de-al cincilea maraton pe care îl alerg pe această suprafață. Mi-am propus să alerg în regim de antrenament, alergare lungă, cu un tempo mediu spre susținut, ținând cont că peste doar șase zile voi lua startul la primul meu Ultra de +100 km. Până azi, înainte de orice concurs, emoțiile mă cuprindeau cu câteva zile înainte și mă frământau mai ales pe timpul nopții.

De data aceasta știind că o să fie un simplu antrenament am putut să fiu mai relaxat și să dorm suficient în ultimele zile. Cumva sunt intrigat de liniștea pe care o am, oare o să mă mobilizez să pot face față unei asemenea curse?

 N-am prea alergat pe asfalt în ultima perioadă, volumul l-am făcut majoritatea pe trail și sunt puțin sceptic în privința capacității mele de a susține ritmul pe care ți-l cere asfaltul și suprafața plată. Am avut totuși câteva alergări de tempo în ultimele săptămâni care au funcționat aproximativ în parametrii așa că îmi zic că este important să mă bucur de cursă, de alergătorii de pe traseu, de frumusețea orașului Cluj-Napoca și de spectatorii clujeni care mereu sunt alături de cei care aleargă și îi susțin cu căldură. 

 Ajung deja pe traseu și văd două voluntare zgribulite la o buclă de tip”U”. Mă salută și le răspund și le întreb dacă le e rece. Îmi spun că așteaptă să urce soarele că e cam rece. 

Alți alergători se îndreaptă și ei spre Cluj Arena, locul în care la ora 8:30 se dă startul. Energia este bună și entuziasmul e prezent în fiecare. Îmi iau o apă de la o tarabă și mă îndrept spre zona în care îmi fac încălzirea. Douăzeci de minute mai târziu sunt încălzit și montat pentru start. Prezentatorul ne invită în zona de start și din spatele coloanei pornesc plin de energie bună pe traseu.

 

Se pornește mai încet ca anul trecut, pe mine acest lucru mă bucură. Eu nu sunt un alergător de viteză, sunt o țestoasă constantă și încăpățânată, dar “vitezist” n-am fost și nici nu știu dacă voi mai fi vreodată. Mi-am propus să alerg la un puls în jurul valorii de 140bpm și vreau să țin asta cât mai constant. La acest maraton aleargă și nea Sorin, un prieten din Baia Mare ce a împlinit anul acesta 62 de ani. El alergă, de pe la 50 de ani, în fiecare dimineață în parc, câte 14km. Zi de zi, an de an. A mai participat la un semimaraton și credea până săptămâna trecută că tot la semimaraton va alerga și la Wizz AIR. Dar cine l-a înscris se pare că din greșeală l-a înscris la maraton. Înainte de cursă am povestit și era emoționat pentru primul lui maraton. 

E mare lucru să faci asta la vârsta lui. Îl admir pentru disciplină dar și pentru curaj. Maratonul este o experiență care merită trăită la orice vârstă.

  Traseul este de 21km și se face de două ori. Este un traseu lent și solicitant. Are 14 întoarceri “U” și se face de două ori; așa că la fiecare kilometru și jumătate ești nevoit să încetinești, să iei curba în siguranță, ca mai apoi să forțezi să reintri în tempo. Pentru mine, care tratez cursa ca pe un antrenament, este traseul ideal, pentru cei care aleargă cursa cu toată dăruire este super epuizant. Oricât de bun maratonist ești eu cred că este imposibil de alergat într-un timp mai mic de două ore și cinsprezece minute. Și aici mă refer la cei mai buni maratoniști din lume. 

  Lumea e bine, alergătorii își văd de cursă, se discută, se încurajează cei care se cunosc, voluntarii și spectatori sunt vocali și ne susțin cu căldură sud-americană. Pe nea Sorin îl văd constant pentru că-mi permite traseul și îl încurajez de fiecare dată. La fel face și el și îmi dă energie. 

Mai sunt și alți alergători pe care îi cunosc; și cu ei procedez la fel. Îmi place să încurajez în timpul unei curse pentru că iubesc reacția lor pozitivă și asta îmi dă și mie putere.

Alergarea merge lin până la kilometrul treizeci. Sunt constant și pulsul rămâne în parametri. M-am hidratat la fiecare punct si m-am alimentat în grafic. De aici soarele începe să ardă. Nu știu câte grade sunt dar parcă dintr-o dată toată lumea caută umbra. Tot mai mulți alergă la bustul gol, semn că este o senzație generală. Și cei de la semimaraton, care au început mai târziu cu două ore dar si cei de la cros care au început de curând, caută umbra. 

  Ceasul îmi arată un puls de 156 așa că reduc viteza și aștept să scadă pulsul. Îmi este foarte cald. Câțiva kilometri îi fac mult mai lent și cu abia reușesc să aduc pulsul la un nivel de 140bpm. Parcă la viteză mică totul e mai greu. Nu știu ce să fac?! Să încerc să urc tempo-ul ca să-mi fie mai ușor sau să merg la puls? Mă gândesc că peste șase zile mă așteaptă un ultra și mă decid să rămân în zonă. La o întoarcere în “U” un alergător din fața mea, trecut de cincizeci de ani alunecă și cade. N-a încetinit suficient și asta se întâmpla când deja și oboseala își pune amprenta. Se ridică și face semn că este în regulă și pornește la pas. Ajung în dreptul lui și îl întreb dacă-l pot ajuta cumva. Îmi zice că este relativ bine și că n-am cu ce să-l ajut. Eu mă gândeam să rămân lângă el și să-l susțin până reintră în ritm. Îmi zice că e bine așa că mă îndepărtez. 

Kilometrii trec mai greu cu un ritm moale. Nea Sorin mă întrebă dacă mai avem mult și îi zic că mai sunt doar cinci kilometri. 

  E tot mai cald și greu de alergat la puls mic pentru că încetinesc tot mai tare. Mă hotărăsc să măresc ritmul dar parcă corpul nu mă ascultă. Cumva refuză comenzile. Oare ce mă fac săptămâna viitoare la +100k dacă acum e greu. “Niculai, bagă-ți mințile în cap, adună-te și hai pornește!”. E vocea care mă dojenește din străfundul minții. Mai iau un gel și două pahare de izotonic și-mi aduc aminte de antrenamentele cu lansate. Îmi zic să-i dau o lansată și parcă reușesc să mă urnesc. Dar după cinci sute de metri iar mă scufund în alergare ușoară. Și, încăpățânat cum sunt îi mai dau o lansată. De data asta a funcționat. 

 

Ultimii kilometri îi fac cu aproape același ritm ca la început. Nu mă mai uit la puls pentru că nu mai contează. Imediat voi încheia și mă bucur de senzația de final. Cresc tot mai mult ritmul și mă apropii de stadion. Depășesc mai mulți alergători de la maraton dar si mai mulți de la semimaraton. Pe stadion parcă e mai bine. Aproape că termin în sprint și mă bucur să primesc medalia de finiș-er.

  Continui să mă mișc și să alerg foarte ușor pentru a-mi scădea pulsul și să-mi fac cum trebuie revenirea. Sunt fericit! Am terminat din nou un maraton. Mă uit la rezultat și văd că am fost mai rapid cu șase minute față de anul trecut. Atunci m-am luptat cu mine și i-am dat maxim. Azi m-am bucurat de traseu, am și suferit dar mi-a ieșit mai bine. Nea Sorin a terminat și el cursa cu un timp onorabil.

  Sunt recunoscător și împlinit. Nu m-aș fi gândit niciodată că o să ajung să am un maraton de șosea drept sesiune de antrenament. Abia aștept Crazy Wolf Ultramaraton să văd ce îmi rezervă. Fiecare cursă are povestea ei și lecția ei de oferit. Alergarea de anduranță e un amalgam de bucurie, suferință, meditație, agonie și extaz! 

TrailRunning Academy - logo

Alătură-te!

Planurilor de antrenament,

sfaturilor de cursă,

comunității!

De pe blog.

Citește și:

Testare cadriometabolica in alergare in Loughborough

Cunoașterea de sine in alergare

Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti

Publicat pe 4 comentarii

Ce m-a învățat alergarea

Devino membru activ TrailRunning Academy

Ai acces la toate articolele. Gratuit primele 15 zile. 

Ce m-a învățat alergarea

Ar fi trebuit să fie povestea unei curse, Mogoșa Everesting dar o să fie despre ce ne învață alergarea în viața de zi cu zi

Articol scris și trăit de 

Ar fi trebuit să fie povestea unei curse, Mogoșa Everesting dar o să fie despre ce ne învață alergarea. 

Anul trecut, în 2021, pe 7 August participam la prima mea competiție sportivă, Mogoșa Everesting. Alergam deja din 2013 dar o făceam doar la nivel de jogging. Întâmplător am auzit la un post de radio local, din Baia Mare, o reclamă ce spunea: “Participă la Mogoșa Everesting și află care e Everestul tău. Termină cel puțin o singură urcare și coborâre și vei primi medalia de finish-er.” Mi-a plăcut mult mesajul și eram conștient că nu sunt pregătit să fac cele 18 ture pentru a strânge 8848 de metri în sus și în jos, dar mă întrebam oare care este Everestul meu. 

Așa am ajuns să particip și după mai bine de 19 ore, am adunat 11 ture adică Everestul meu era de 5401 metri și se întindea pe mai bine de 44 de kilometri. Mi-am dat seama că reușisem să alerg (e mult a spune alergare, mai degrabă să mă târăsc) un ultramaraton cu o diferență considerabilă pentru un om obișnuit, nicidecum un sportiv. 

Pentru cei care nu cunosc competiția, am să fac o mică descriere a traseului: lângă Baia Sprie, parte din munții Gutâi, este vârful Mogoșa ce are o altitudine de 1246 m. De pe acest vârf pornește o pârtie de schi ce se bifurcă la un momentdat în mai multe variante până la lacul Mogoșa și în altă parte spre stațiunea Șuior. Diferența de nivel dintre lac și vârf este de aproximativ 500m pe o distanță de maxim 2 km, cu o înclinație medie de peste 25%. Se face o urcare si apoi o coborâre pe una din variantele de pârtie de ski…și tot așa de 18 ori, până la capăt, cu un termen limită de 24 de ore. Brutal! Cine nu a făcut urcări si coborâri pe o înclinație de peste 25% nu poate însemna prea mare lucru, dar odată ce faci asta și începi să miroși respectul pe care ți-l transmite muntele, optica devine diferită. Iar pentru un om obișnuit, chiar e brutal. Da,cuvântul acesta descrie cel mai bine acest concurs. 

Mi-a placut așa de mult conceptul, atmosfera de la concurs, alergătorii care se încurajau și se felicitau unul pe altul când se înâlneau pe traseu, încât mi-am promis, că începând cu următoarea săptămână de după concurs, am să încep pregătirea și în 2022 am să particip foarte bine pregătit și am să fac toate cele 18 ture în mai puțin de 24 de ore. Și asa am și făcut. 

Am strâns într-un an de zile 399 de alergări care în total însumau 3814  km alergați cu o diferență de nivel de peste 90.000 m. Am citit cărți, mi-am ordonat viața, mi-am planificat antrenamentele, am participat la mai multe curse pregătitoare printre care și două ultramaratoane de 52 și 87 km. Totul pentru a fi pregătit pe 6 August 2022. Această dată era pentru mine un eveniment ce urma să fie foarte important în viața mea. 

Și așa cum spunea o vorbă: “atunci când îți faci planuri universul râde de tine”, cu aproximativ zece zile înainte de cursă am simțit că răcesc. Am zis, o răceală, trece. Am mai avut o grămadă și cum au venit așa au și trecut. Dar după o zi m-am simțit scanat de răceală și mi-am dat seama că nu-i răceală, că-i covid (eram vaccinat dar și trecut prin boală așa că știam cum te face să te simți covidul). Mi-am făcut un prim test și a ieșit negativ. Am fost fericit că nu-i covid și mi-am văzut în continuare de antrenamente. N-am vrut să ratez nici un antrenament. Am vrut să fiu 100% în ziua concursului. Dar după alte două zile am simțit că merge tare greu un antrenamet relativ simplu. Mi-am mai făcut un test și am ieșit pozitiv. Simțeam că lumea se sfârșește, că cerul se coboară în întregime pe umerii mei. Imi ziceam că oricum Covidul trece în cinci zile si văd eu cum mă simt și pe sâmbătă mă duc la concurs. 

Mi-a trebuit aproape incă o săptămână în care să discut cu cei apropiați, cu antrenorul meu, Robert, ca să zic până la urmă că sănătatea e mai importantă ca orice. Eu de fapt alerg pentru sănătate, alerg pentru că îmi place și pentru că îmi doresc  să fac acest lucru până la adânci bătrâneți. 

Modelul meu este un senior din Baia Mare care la 90 de ani aleargă în fiecare zi peste 4 km. Am realizat că alergarea m-a învățat să fiu reziliant și să iau lucrurile așa cum sunt. Că a fi sănătos este cel mai important lucru, că bucuria de a alerga e peste rezultatul unei competiții, că antrenamentele sunt frumusețea alergării și că ele sunt grosul călătoriei noastre de alergători, că-i important să știm să pierdem, indiferent ce pierdem. Sunt recunoscător pentru această lecție și imi propun ca pe viitor să mă bucur de fiecare antrenament, de fiecare cursă și de fiecare zi în care voi putea sănătos să mă vâr în pantofii de alergare și să pornesc pe cărări și străzi, să savurez fiecare pas indiferent că-i ușor sau greu! 

TrailRunning Academy - logo

Alătură-te!

Planurilor de antrenament,

sfaturilor de cursă,

comunității!

De pe blog.

Citește și:

Testare cadriometabolica in alergare in Loughborough

Cunoașterea de sine in alergare

Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti