Publicat pe 9 comentarii

Cum să-ți faci un checkpoint ca la carte pentru următorul tău ultramaraton

Devino un atlet mai puternic, mai în formă, în mai puțin timp, cu risc minim de accidentare.

Cum să-ți faci un checkpoint ca la carte pentru următorul tău ultramaraton

Ai echipă de suport la următorul tău ultramaraton? Uite de ce ai nevoie pentru o cursă reușită și un checkpoint „cu de toate”!

Echipa de suport și un checkpoint doar pentru tine sunt elementele esențiale care pot face diferența dintre un rezultat bun și un rezultat excelent. Un checkpoint doar al tău pentru un ultramaraton necesită extra planificare, însă 10 minute de planificare înainte de cursă îți pot îmbunătăți rezultatul cu până la jumătate de oră, pentru o cursă de 100 de kilometri, care durează între 15 și 25 de ore. În plus, ai un pretext să te întâlnești în timpul concursului cu un apropiat care-ți va pune un zâmbet larg pe buze în cele mai grele momente. 

Alerg ultramaratoane de mai bine de 10 ani și fiecare cursă reprezintă un prilej să-mi îmbunătățesc checkpoint-ul și rutina ce o dezvolt în cele câteva minute petrecute în postul de hidratare. Cei mai buni ultramaratoniști petrec în total între 10 și 20 de minute în toate checkpoint-urile unei curse de 20 de ore, de 170 kilometri, cum a fi UTMB-ul.

Fotografia din articol este de la Campionatul Național de Ultramaraton din 2021 unde am terminat pe locul 3,  însă toată lumea mi-a admirat checkpoint-ul și agilitatea Mariei de a-l instala în câteva minute și de a-mi oferi fix ce am nevoie. Dacă vei citi până la final, îți voi spune un tip despre cum să-l instalezi perfect de fiecare dată. 

Regula #1. Înainte să citești următoarele rânduri este ca checkpoint-ul tău să fie instalat înainte ca tu să ajungi la el. Deseori s-a întâmplat ca atleții să ajungă în locul unde ar trebui să fie checkpoint-ul iar acesta nu era instalat și atleții pierdeau timp. Ideea este să faci tot ce e nevoie pentru a câștiga timp, nu a pierde timp și a zăbovi în cp.

Regula #2 Echipa de suport trebuie să-ți pregătească flaskurile cu apă, isotonic, atât pentru checkpoint cât și pentru următoarea etapă de traseu înainte ca tu să ajungi la ei. Este o greșeală să consumi timp în checkpoint doar pentru asta. 

Ce am pregătit în checkpoint?

  1. Nutriție pentru următoarea secțiune. Este important ca toate gelurile (batoanele, baby food etc.) să stea pe un plic/prosop, pentru ca atunci când părăsești checkpoint-ul acesta să fie gol, iar tot ce ține de nutriție să fie băgat în buzunarele vestei. Aceasta este siguranța ta că ai luat ceea ce ai nevoie pentru următoarea secțiunen – să lași acea suprafață goală.
  2. Hidratarea pentru următoarea secțiune, în flask-uri. La fel ca la nutriție, e esențial să iei cu tine tot ceea ce ți-ai planificat. Chiar dacă vesta ți se pare grea după ce ieși din checkpoint, nu vărsa apa, pentru că vei avea nevoie de ea. Este clar că ai o minte mai limpede în momentul planificării decât în timpul concursului, deci ai incredere în ce ai stabilit dinainte. În general eu  îmi pun 500 ml de apă într-un flask + 500ml apă + izotonic sau Maurten 160 în alt flask.
  3. Pastile de electroliți. Primul lucru ce-l fac când ajung în CP este să iau 1-2 pastile de electroliți ca aceasta (SaltStick).
  4. Hidratarea din checkpoint  / 4.1 – Apă plată / 4.2 – Apă minerală / 4.3 – Izotonic  / 4.4 Suc de portocale (în ultimele ultramaratoane am renunțat la acesta pentru că îmi oferea spike-uri de insulină, îmi dădea energie, dar apoi mă lăsa).
  5. Prosop ud, rece – pentru șters pe gât / față / mâini / picioare (preferabil în ordinea asta).
  6. Caserolă cu salty cravings – pentru pofte sărate.
  7. Fructe pentru a le mânca în checkpoint, doar dacă am poftă.
  8. Liquid Cravings – chestii lichide ce le-am băut la antrenamente  și posibil să-mi fie poftă de ele în timpul concursului. 8.1 – piure de mere, 8.2 – ginger beer, 8.3 – smothie de mango, zmeură.
  9. Carbohidați simpli – Coca-Cola, Red Bull. Utile pentru a 2-a parte a concursului, când deseori planul de nutriție trebuie adaptat. Totuși ai nevoie de calorii care să te țină în mișcare; pentru mine, la Istria 100 de mile acestea au fost soluția după ce altceva nu a mai funcționat.
  10. Pereche extra de pantofi de alergare, cu șosete curate – dacă ai nevoie de un refresh pentru picioare sau dacă ai făcut bășici.
  11. Extra echipament / Ochelari de soare pentru următoarea secțiune, cu soare puternic. Te sfătuiesc să ai ai mereu pregătit un tricou de schimb, o șapcă deschisă la culoare ce te protejează de temperaturile ridicate. În timpul unui ultramaraton trebuie să cauți confortul. Schimbă-te dacă ești transpirat, pune-ți un extra layer dacă îți e frig. Folosește check-point-ul ca punct în care-ți dai restart la echipament și la motivație.
  12. Spray rece pentru picioare sau alte grupe musculare. Aplică la o distanță de 20-25 centimetri, altfel vei simți că arde.

EXTRA (ce nu se vede în fotografie, pentru că am adăugat după acel concurs):

  1. O mică punguță cu salty cravings (biscuiți Tuc, covrigei mici, sărați cu gust de pretzls).
  2. O mică punguță cu fructe moi (mango, pepene galben, caise etc).
  3. Gheață – într-un bag termoizolant. Este foarte utilă pentru vremea caldă, să o bagi în pantaloni, în buzunarele vestei pentru a te răcori.   este foarte bună ca să-ți mențină băuturile reci.
  4. Pâine, grisine. Merg foarte bine cu Cola.
  5. Shot de ghimbir – util pentru momentele când vomiți și ai nevoie de a-ți schimba gustul dulce/sărat din gură.
  6. Un telefon/cronomentru pornit pentru a-ți cronometra timpul în care stai în CP.

UTILE pentru echipa de suport

  1. Tacâmuri
  2. Caserole de diverse mărimi
  3. Caiet hârtie / pix
  4. 2-3 bidoane
  5. Track GPS pus pe ceas si harta traseului încăcată în google maps
  6. Haine groase
  7. Bandă adezivă și marker pentru a scrie pe flask-uri ce conțin

Rutina din fiecare checkpoint

Timpul petrecut în punctele de control poate face diferenta. Poți termina o cursă de 100 kilometri cu 25-30 de minute mai repede doar din timpul economisit în checkpoint-uri. În același timp, punctele de control te pot pune pe picioare după un moment dificil din timpul cursei. Cu toate astea, nu trebuie să zăbovești în punctele de control, dar nici să nu te grăbești. Stai extra minute doar dacă te simți obosit și simți că ai nevoie să te hidratezi și să te alimentezi mai bine.

Îmi amintesc că la UTMB 2022, la kilometrul 100 am avut cel mai jos punct al cursei, din punctul de vedere al energiei. Șitam că urmează Arnouvaz, un checkpoint unde găsesc supă, apă și ce am nevoie pentru următorii kilometri. Știam că mai e mult până la finish și mi-am permis să petrec 4 minute în acest CP, unde m-am hidratat mai bine și am mâncat supă cu biscuiți Tuc.  Am făcut bine, căci urma o urcare lungă, iar cele 2 minute în plus de odihnă m-au pus pe picioare. 

Uite ce trebuie să faci pentru o rutină eficientă în check-point-uri:

  1. Înainte cu 1-2 kilometri de a ajunge în CP, revizuiește-ți mental ce vei face în acel punct de control.
  2. Asigură-te că bei toate lichidele din flask-urile pe care le ai la tine. Dacă ți-ai planificat bine cursa, nu vei avea foarte mult de băut. Nu arunca apa, mai bine o bei.
  3. Adună-ți într-un buzunar (sau poți ține chiar în mână) ambalajele până ajungi în CP. Aruncă-le la picioarele echipei de suport.
  4. Înainte să intri în CP, întinde mâna și lasă echipa de suport să te ghideze unde ți-a aranjat masa; ar trebui să te tragă de mână până la locul destinat ție.
  5. Echipa de suport ar trebui să-ți pună un prosop ud în jurul gâtului, ca să te răcorești.
  6. Informează-ți echipa de suport cum te simți, ce probleme ai avut.
  7. Cand ai ajuns, dă drumul la un ceas, cronometrează cât stai în CP.
  8. Bea 300-350ml de apă în CP cu 1-2 pastile de electroliți.
  9. Bagă-ți nutriția de pe plic (foto: #1) (geluri, batoane etc.) în buzunare, pentru următoarea secțiune.
  10. Continuă să bei / mănânci după pofta inimii, însă nu exagera, pentru că vei vomita. Eu aleg să mănânc o supă caldă, sărată, în care-mi pun biscuiți Tuc.
  11. Nu zăbovi în CP decât dacă ai nevoie de asta.

Cel sau cea care decide să te ajute într-un punct de control va avea o cursă diferită de a ta, însă la fel de intensă. Își va face griji pentru tine, își va face griji dacă vei (și va) ajunge la timp în checkpoint. Va dormi pe fugă, va conduce între diferite localități. Nu e cazul să fii nervos pe echipa de suport, căci îți dorește binele și de asta te ajută. Greșeli se pot întâmpla în timpul unei curse, însă nu trebuie să te demotiveze asta. Adaptează-ți planul la nevoile tale și continuă cursa cu o atitudine pozitivă, în cele din urmă te poți folosi de ceea ce ți-au pregătit organizatorii în punctele de control, în cazul în care echipa de suport nu reușește să urmeze planificarea.

Tips & tricks: pentru un checkpoint perfect, îți recomand să-l instalezi cu echipa de suport cu o zi înainte de competiție și să-i faceți o fotografie. Persoana care te va ajuta va ști cum să-l instaleze în funcție de acea fotografie, iar tu nu vei fi suprins de o aranjare diferită a itemurilor. 

Pastile Electroliți

Spray rece

Antrenor de alergare?

Lasă-mă să te învăț trucuri de antrenament, nutriție și competiție!

Antrenor Alergare - Hajnnal Robert
TrailRunning Academy - logo

Alătură-te!

Planurilor de antrenament,

sfaturilor de cursă,

comunității!

De pe blog.

Citește și:

Testare cadriometabolica in alergare in Loughborough

Cunoașterea de sine in alergare

Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti

Publicat pe Lasă un comentariu

Am dat o fugă la Cluj pentru Wizz Maraton

Devino un atlet mai puternic, mai în formă, în mai puțin timp, cu risc minim de accidentare.

Articol scris și trăit de 

Am dat o fugă la Cluj pentru Wizz Maraton

Nu m-aș fi gândit niciodată că o să ajung să am un maraton de șosea, Wizz Maraton, drept sesiune de antrenament pentru un ultramaraton.
Devino un atlet mai puternic, mai în formă, în mai puțin timp, cu risc minim de accidentare.

Azi e o duminică însorită de septembrie. Mă îndrept pe jos spre locul de start al celui de-al doilea concurs de maraton de șosea și cel de-al cincilea maraton pe care îl alerg pe această suprafață. Mi-am propus să alerg în regim de antrenament, alergare lungă, cu un tempo mediu spre susținut, ținând cont că peste doar șase zile voi lua startul la primul meu Ultra de +100 km. Până azi, înainte de orice concurs, emoțiile mă cuprindeau cu câteva zile înainte și mă frământau mai ales pe timpul nopții.

De data aceasta știind că o să fie un simplu antrenament am putut să fiu mai relaxat și să dorm suficient în ultimele zile. Cumva sunt intrigat de liniștea pe care o am, oare o să mă mobilizez să pot face față unei asemenea curse?

 N-am prea alergat pe asfalt în ultima perioadă, volumul l-am făcut majoritatea pe trail și sunt puțin sceptic în privința capacității mele de a susține ritmul pe care ți-l cere asfaltul și suprafața plată. Am avut totuși câteva alergări de tempo în ultimele săptămâni care au funcționat aproximativ în parametrii așa că îmi zic că este important să mă bucur de cursă, de alergătorii de pe traseu, de frumusețea orașului Cluj-Napoca și de spectatorii clujeni care mereu sunt alături de cei care aleargă și îi susțin cu căldură. 

 Ajung deja pe traseu și văd două voluntare zgribulite la o buclă de tip”U”. Mă salută și le răspund și le întreb dacă le e rece. Îmi spun că așteaptă să urce soarele că e cam rece. 

Alți alergători se îndreaptă și ei spre Cluj Arena, locul în care la ora 8:30 se dă startul. Energia este bună și entuziasmul e prezent în fiecare. Îmi iau o apă de la o tarabă și mă îndrept spre zona în care îmi fac încălzirea. Douăzeci de minute mai târziu sunt încălzit și montat pentru start. Prezentatorul ne invită în zona de start și din spatele coloanei pornesc plin de energie bună pe traseu.

 

Se pornește mai încet ca anul trecut, pe mine acest lucru mă bucură. Eu nu sunt un alergător de viteză, sunt o țestoasă constantă și încăpățânată, dar “vitezist” n-am fost și nici nu știu dacă voi mai fi vreodată. Mi-am propus să alerg la un puls în jurul valorii de 140bpm și vreau să țin asta cât mai constant. La acest maraton aleargă și nea Sorin, un prieten din Baia Mare ce a împlinit anul acesta 62 de ani. El alergă, de pe la 50 de ani, în fiecare dimineață în parc, câte 14km. Zi de zi, an de an. A mai participat la un semimaraton și credea până săptămâna trecută că tot la semimaraton va alerga și la Wizz AIR. Dar cine l-a înscris se pare că din greșeală l-a înscris la maraton. Înainte de cursă am povestit și era emoționat pentru primul lui maraton. 

E mare lucru să faci asta la vârsta lui. Îl admir pentru disciplină dar și pentru curaj. Maratonul este o experiență care merită trăită la orice vârstă.

  Traseul este de 21km și se face de două ori. Este un traseu lent și solicitant. Are 14 întoarceri “U” și se face de două ori; așa că la fiecare kilometru și jumătate ești nevoit să încetinești, să iei curba în siguranță, ca mai apoi să forțezi să reintri în tempo. Pentru mine, care tratez cursa ca pe un antrenament, este traseul ideal, pentru cei care aleargă cursa cu toată dăruire este super epuizant. Oricât de bun maratonist ești eu cred că este imposibil de alergat într-un timp mai mic de două ore și cinsprezece minute. Și aici mă refer la cei mai buni maratoniști din lume. 

  Lumea e bine, alergătorii își văd de cursă, se discută, se încurajează cei care se cunosc, voluntarii și spectatori sunt vocali și ne susțin cu căldură sud-americană. Pe nea Sorin îl văd constant pentru că-mi permite traseul și îl încurajez de fiecare dată. La fel face și el și îmi dă energie. 

Mai sunt și alți alergători pe care îi cunosc; și cu ei procedez la fel. Îmi place să încurajez în timpul unei curse pentru că iubesc reacția lor pozitivă și asta îmi dă și mie putere.

Alergarea merge lin până la kilometrul treizeci. Sunt constant și pulsul rămâne în parametri. M-am hidratat la fiecare punct si m-am alimentat în grafic. De aici soarele începe să ardă. Nu știu câte grade sunt dar parcă dintr-o dată toată lumea caută umbra. Tot mai mulți alergă la bustul gol, semn că este o senzație generală. Și cei de la semimaraton, care au început mai târziu cu două ore dar si cei de la cros care au început de curând, caută umbra. 

  Ceasul îmi arată un puls de 156 așa că reduc viteza și aștept să scadă pulsul. Îmi este foarte cald. Câțiva kilometri îi fac mult mai lent și cu abia reușesc să aduc pulsul la un nivel de 140bpm. Parcă la viteză mică totul e mai greu. Nu știu ce să fac?! Să încerc să urc tempo-ul ca să-mi fie mai ușor sau să merg la puls? Mă gândesc că peste șase zile mă așteaptă un ultra și mă decid să rămân în zonă. La o întoarcere în “U” un alergător din fața mea, trecut de cincizeci de ani alunecă și cade. N-a încetinit suficient și asta se întâmpla când deja și oboseala își pune amprenta. Se ridică și face semn că este în regulă și pornește la pas. Ajung în dreptul lui și îl întreb dacă-l pot ajuta cumva. Îmi zice că este relativ bine și că n-am cu ce să-l ajut. Eu mă gândeam să rămân lângă el și să-l susțin până reintră în ritm. Îmi zice că e bine așa că mă îndepărtez. 

Kilometrii trec mai greu cu un ritm moale. Nea Sorin mă întrebă dacă mai avem mult și îi zic că mai sunt doar cinci kilometri. 

  E tot mai cald și greu de alergat la puls mic pentru că încetinesc tot mai tare. Mă hotărăsc să măresc ritmul dar parcă corpul nu mă ascultă. Cumva refuză comenzile. Oare ce mă fac săptămâna viitoare la +100k dacă acum e greu. “Niculai, bagă-ți mințile în cap, adună-te și hai pornește!”. E vocea care mă dojenește din străfundul minții. Mai iau un gel și două pahare de izotonic și-mi aduc aminte de antrenamentele cu lansate. Îmi zic să-i dau o lansată și parcă reușesc să mă urnesc. Dar după cinci sute de metri iar mă scufund în alergare ușoară. Și, încăpățânat cum sunt îi mai dau o lansată. De data asta a funcționat. 

 

Ultimii kilometri îi fac cu aproape același ritm ca la început. Nu mă mai uit la puls pentru că nu mai contează. Imediat voi încheia și mă bucur de senzația de final. Cresc tot mai mult ritmul și mă apropii de stadion. Depășesc mai mulți alergători de la maraton dar si mai mulți de la semimaraton. Pe stadion parcă e mai bine. Aproape că termin în sprint și mă bucur să primesc medalia de finiș-er.

  Continui să mă mișc și să alerg foarte ușor pentru a-mi scădea pulsul și să-mi fac cum trebuie revenirea. Sunt fericit! Am terminat din nou un maraton. Mă uit la rezultat și văd că am fost mai rapid cu șase minute față de anul trecut. Atunci m-am luptat cu mine și i-am dat maxim. Azi m-am bucurat de traseu, am și suferit dar mi-a ieșit mai bine. Nea Sorin a terminat și el cursa cu un timp onorabil.

  Sunt recunoscător și împlinit. Nu m-aș fi gândit niciodată că o să ajung să am un maraton de șosea drept sesiune de antrenament. Abia aștept Crazy Wolf Ultramaraton să văd ce îmi rezervă. Fiecare cursă are povestea ei și lecția ei de oferit. Alergarea de anduranță e un amalgam de bucurie, suferință, meditație, agonie și extaz! 

TrailRunning Academy - logo

Alătură-te!

Planurilor de antrenament,

sfaturilor de cursă,

comunității!

De pe blog.

Citește și:

Testare cadriometabolica in alergare in Loughborough

Cunoașterea de sine in alergare

Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti

Publicat pe Un comentariu

Roller-coasterul UTMB

Devino membru activ TrailRunning Academy

Ai acces la toate articolele. Gratuit primele 15 zile. 

Roller-coasterul UTMB

Emotiile și experianța avută pe parcursul celor 170 de kilometri de către atletul TrailRunning Academy, Valentin Bălănescu, pe durata UTMB-ului.

Articol scris și trăit de: Valentin Bălănescu

E vineri, 26.08.2022, ora 17.53, iar peste celebra piață Place du Triangle de l’Amitie din Chamonix, după momentele de prezentare a favoriților și de încurajare a participanților de dinaintea cursei s-a așternut liniștea. Este o liniște profundă, într-o piață ce acum câteva secunde bătea din palme sacadat și la unison, o trecere dintr-o extremă în altă, de la agonie la extaz, așa cum sunt toate cursele de ultra. 

După câteva secunde, liniștea este spartă timid, câte o notă, pe rând, de Vangelis și al sau Conquest of Paradise, imnul oficial al UTMB. Simți cum toată marea de alergători este pătrunsă de energia melodiei. Este momentul în care realizez că sunt AICI. Momentul la care am visat 5 ani de zile este acesta. Momentul pentru care am planificat, m-am antrenat, m-am accidentat, recuperat, trezit devreme sau culcat târziu, pentru care am alergat zeci, sute, mii de kilometri, am urmărit documentare, citit cărți, reviste, analize, în sfârșit a sosit ! 

Drumul se încheie aici! Sau abia acum începe?

Închid ochii și simt vibrația pieței, nerăbdarea crescândă dată de adrenalină momentului și prin minte îmi trec rapid imaginile abandonului de la MIUT din aprilie, ultimul concurs de ultra la care am participat. Nu mi-e teamă de cei 171 km care vor urmă, ci chiar dacă mintea mă pune la încercare, mă simt motivat și nerăbdător de aventură ce stă să înceapă. 

Apoi mă văd tot în piață trecând linia de sosire, de mâna cu copiii, așa cum le-am promis. 

Ultra m-am învățat că orice îndoială, tentativă a minții de a-ți pune la încercare determinarea, poate fi învinsă prin contraexemple pozitive. Sunt liniștit și convins că totul va fi bine. 

Îmi revin în minte cuvintele lui Robert:

”o să vezi că o să fie foarte bine, dacă nu comiți vreo greșeală gravă’’. 

Asta ar însemna că în 36 de ore să fiu înapoi, la finish cu copiii de mâna.

TrailRunning Academy - logo

Alătură-te!

Planurilor de antrenament,

sfaturilor de cursă,

comunității!

10,9,8,7,6,5,4,3,2,1 Staaaaaaaaaaaaaarttttt ! Sunt undeva între ultimii, pe scările bisericii și de pe trepte îi văd pe primii cum o rup la fugă. 

Mulțimea începe să se miște ușor, cam în ritmul în care se intră la metrou la Pipera seară pe la 18:00 când toată lumea termină muncă. După aproape 3 minute ajung la linia de start, dar se merge în continuare încă vreo 100 de metri din cauza aglomerației. Doar sunt aproape 2800 de alergători la start.

După trecerea liniei de start atmosfera este incredibilă, oamenii sunt îmbulziti pe margini, ne încurajează și fac o atmosferă pe care nu am mai întâlnit-o până acum nici măcar pe vreun stadion de fotbal. Tot Chamonix-ul este la start, în piață unde traseul cotește și apoi înșirat de-a lungul centrului până la ieșirea din localitate. Când cordonul se termină, mă uit pe ceas și suntem déjà la km 1.54.

Déjà emoțiile de început au trecut, am închis și GoPro-ul și mă concentrez pe ce am de făcut. Primii 8 km până la Les Houches sunt plat și îi fac în 54 minute. Les Houches, la fel că Chamonix este în sărbătoare, toată localitatea este de-a lungul traseului, cu trompete, vuvuzele, muzică. Toată lumea ne încurajează și trebuie să fii foarte puternic să te ții de plan, fiindcă atmosfera te poate fură imediat și să nu îți dai seama când ai apăsat accelerația.

Începutul e conform planului : lejer, cu principalul scop că după 50 km să fiu fresh și de acolo să încep să măresc treptat ritmul. Chiar dacă HR-ul este puțîn cam ridicat, în jur de 165, e normal având în vedere că nu am făcut încălzire și sigur o să îl cobor pe urcarea ce urmează. 

De pe urcare, în spate, se vede toată valea și Les Houches, peste care începe să se așeze ușor întunericul. Sunt în mijlocul unui șir indian fără-de-sfârșit care nu pare să se termine nici în față mea, dar nici în spate. Ritmul este unul constant, bătăile au scăzut, așa că mă pot bucură de priveliștea incredibilă din jurul meu : culmile albe ale Mont Blancului, porțiunile roșiatice pe care soarele le lasă la apus pe crește, dar și verdele infinit printre care își face loc cărarea. 

Mă concentrez pe nutriție și hidratare, care de-a lungul multor curse mi-au creat probleme. Sunt conștient că dacă ele vor merge bine, atunci cursa este în proporție de 95% asigurată. 

La Saint – Gervais, la capătul primului semimaraton ajung în 3 ore 35,  și sunt  super fresh. Am mers economicos, fără să forțez deloc. All good.

First semi – check, 7 to go!

Urmează o urcare ușoară către Les Contamines. Cel puțîn, așa părea din profilul cursei, deoarece primii 81 km până la Courmayeur nu îi știu. Așa că informațiile despre traseu le am din descrierile prietenilor care déjà au făcut cursa sau de pe filmulețele de pe youtube unde am analizat specificul traseului. 

În realitate nici o surpriză, așa că ajung în CP la km 32 după 5:25, parcurși lejer. În CP au supă cu tăiței. Încerc cu pâine și cașcaval : dragoste la prima gustare. Deși nu am mai mâncat până acum supe prin concursuri, pică foarte bine și ultima piesă din puzzle-ului nutriției tocmai a fost găsită.

De altfel de aici până la final, nutriția va fi una simplă dar precisă : pe traseu – alternez gelurile fie cu Snickers, fie cu piure cu chia și fructe de la Lidl, iar în CP-uri : supă cu tăiței, pâine, cașcaval, portocale, pepene verde. 

Între timp afară s-a întunercat, iar traseul se vade foarte clar după licuricii din față aka frontalele alergătorilor. Se merge în continuare în șir indian. 

Liniștea muntelui este spartă doar de cei care merg în grupuri și se conversează între ei. Cum nutriția merge bine, iar reflexul este déjà format astfel încât cam la 30-40 minute mănânc și cam la 10-15 minute beau câte o gură de apă, mă pot bucură de cerul senin plin de stele. 

Nu îmi este somn deloc, deși orele trec una după altă astfel încât nu apelez la gelurile cu cofeină, iar, la indicațiile lui Robert, mă țin departe și de Cola. 

După Les Contamines trecem printr-un parc ce pare de distracții și ajungem într-un tunel luminat cu led-uri al celor de la Hoka. Mi-e ciuda că nu sunt pe faza să pornesc GoPro-ul, dar pe de altă parte simt momentul cum îmi da aripi : Fly Human Fly, iar pace-ul crește ușor până când începe urcarea și mă temperez. 

Urmează urcarea spre Col du Bonhomme, care este lungaaaaaa. Începe să se lumineze iar în vale se vede lungul șir format din sute de frontale. E momentul perfect pentru un mic dejun în vârf de munte și o priveliște ce îți taie răsuflarea. Mă așez pe un bolovan pe marginea cărării, îmi scot sandvișul și privesc cum răsare soarele milimetru cu milimetru după vârful muntelui, iar coloana de alergători trece pe lângă mine. Se simte liniștea muntelui, spartă doar de susurul apei ce curge în vale, iar toată presiunea pe care am simțit-o toată săptămâna s-a risipit că prin minune. 

Imagine there’s no past, no future too! 

Deși în CP-uri mă mișc contratimp, acum parcă nu aș mai pleca din loc, deși am terminat de mâncat și nu mă simt nici obosit. Din contra simt energia și după ce o iau din loc depășesc fără nici un efort, unul câte unul, un mănunchi de alergători până la Col de la Seigne.

Priveliștea este de vis și nici nu știu când trec Col de la Seigne, Lac Combal, Arete du Mont-Favre, Checrout – Maison Vieille. Sunt în grafic și totul merge mai bine decât aș fi sperat. Deși este jumătatea din concurs pe care nu o cunosc, totul a mers perfect.

Prima provocare apare pe ultima parte din coborârea spre Courmayeur, când se intră în pădure și pe o bucată de vreo 3 km se aleargă pe o potecă în care picioarele se afundă în praf. Cum se aleargă destul de tare praful este ridicat în aer și cu greu se poate respiră. Ochii, buzele și gâtul încep să mă usture din cauza prafului care cred că mi-a intrat și în sânge. A trecut și prin gaitere până în pantofi și deși înainte de porțiunea asta mă gândeam că nu are rost să schimb încălțările, acum dilema a fost rezolvată.

În Courmayeur mă așteaptă Marius pe o stradă pe care îl aud de la o sută de metri cum mă încurajează de cum mă vede. Aleargă cu mine până la intrarea în CP unde bat palmă cu copiii și uit de praful ce tocmai îmi stricase mai înainte zen-ul. Ramona mă ajută să ia drop-bag-ul, să fac refill la geluri și piure-uri pentru a două jumătate. Mă răcorește spray-ul rece, schimb tricoul și pantofii și printre mișcări  termin shake-ul de proteine și mănânc supă de tăiței pe care mi-a adus-o. 

Mă simt că la Formulă 1 și mă grăbesc să plec mai departe. 

Salut la ieșire echipa de suport și plec mai departe prin soarele care déjà arde spre Bertone. Probabil că sunt în jur de 25-27 de grade dar nefiind pic de umbră mă topesc. Noroc cu o fântână care este în drum unde toți ne repezim să pe răcorim. Mă bag direct sub robinet, ud șapcă și îmi torn în cap 3 pahare de apă. Restart !

Urcarea spre Bertone este, din cauza căldurii, cea mai grea din concurs, dar o abordez în ritm ponderat și susținut. Nu accelerez, dar nici nu mă opresc. 

Aproape de Bertone un grup de turiști urmărește cursa live pe telefon și fac anunțul : Kilian trece linia de finish și a făcut record : e primul care coboară sub 20 de ore. Trebuie să apară și Blanchard în câteva minute, a intrat și el în Chamonix. Îi întreb de Robert și îmi spun că e pe 10. 

Super, jos era pe 11 și a intrat în Top 10. Mai are timp să avanseze 1-2 locuri 😊

Sus la Bertone găsesc o grămadă de alergători întinși în cele 2 corturi ce feresc de dogoarea soarelui. Mănânc 2 bucăți de portocale, umplu flask-urile cu apă și plec mai departe. Sub semnul caniculei este toată bucată de traseu până la Arnouvaz. Din când în când cărarea cotește de-a lungul muntelui și intră în zone cu umbră: o binecuvântare! Îți vine să te pui un fund pe o piatră și să aștepți până spre seară că să pleci mai departe. Dar sunt în plan și ar fi păcat să nu mențîn ritmul având în vedere că în afară disconfortului creat de caniculă, pe care îl tratez cu multe lichide, restul merge mai bine decât aș fi putut speră.

Trec prin Bonatti și Arnouvaz în același scenariu. Începe urcarea spre Grand Col Ferret, granița dintre Italia și Elveția și scenariul se schimbă. Este umbră și pe măsură ce urcăm spre vârf începe să bată vântul din ce în ce mai tare. Apare și ceață la orizont, așa că e momentul pentru activarea foiței. 

Este un déjà-vu de anul trecut, la CCC, cursa de 100 de kilometri când am întâlnit același tip de vreme.

De aici începe coborârea spre La Fouly, partea mea favorită unde anul trecut la CCC am comis-o apasand prea tare  pedala de accelerație. Mi-am învățat lecția și mi-am planificat să fiu ponderat, să alerg după ritmul inimii : nu mai sus de 140 bpm. 

Kilometrii trec unul câte unul și după La Peule totul se schimbă : începe a două cursa. Îmi fuge o piatră de sub piciorul stâng și simt cum se întinde ligamentul și o căldură instanța îl cuprinde.

 

Mă opresc, pare să nu fie chiar așa de grav, pot calcă și nu simt să fie ceva grav. Plec mai departe. Însă, pe măsură ce timpul trece durerea crește încet-încet, dar sigur. 

Pe urcarea spre Champex-Lac începe să mă doară la fiecare pas pe care îl fac. Realizez că obiectivul s-a schimbat din respectarea planului de a termină în 36 ore în a termină în maxim 46 ore jumătate cât este timpul limită. Strâng din dinți și mă gândesc că mai am la dispoziție aproape 18 de ore pentru restul de 45 kilometri. În Champex nu stau mult, mi-e teamă să nu mi se răcească și să se agraveze, plus că nu am de ce, nutriția merge în continuare bine, umplu flask-urile, beau din mers supă și mănânc 2 sferturi de portocale.

Urmează urcarea către La Giete care este destul de abruptă. Anul trecut porțiunea asta până la final mi-a pus cele mai mari probleme, când nutriția nu a funcționat și mi-a fost rău. Acum situația este diferită, așa că pe urcare merg constant până la limita suportabilă a durerilor, dar fără să fac pauze. Problemele apar după Giete, unde coborârea este abruptă iar durerile sunt insuportabile din cauza faptului că nu pot flexa deloc piciorul stâng. Merg încet, ca un melc, folosindu-mi bețele pe post de cârje și făcând loc tuturor celor care par că zboară pe lângă mine.

Din când în când alternez modul în care calc pe piciorul stâng, încercând pe cât posibil să nu flexez: fie calc pe călcai, fie mă sprijin în bețe, fie cobor în lateral punând în față piciorul drept și apoi stângul fără a-l îndoi.

O cursa de ultra se aseamănă foarte mult cu o viață de om : te pune în față multor greutăți, te trece că un carusel de la extaz la agonie și înapoi. Sunt momente în care un minut pare o zi și o zi pare un minut. Acum te doboară fiind sigur că ai ajuns la limita resurselor că imediat să te simți mai proaspăt decât înaintea startului. Pentru a putea duce până la capăt o asemenea provocare este important să te autocunoști, să îți înveți reacțiile și să șțîi cum se ți le gestionezi astfel încât să tii departe gândurile de abandon.

Acum sunt într-o asemenea situație. 

Fiecare pas îmi spune să renunț, că durerea este mult prea mare, că nu merită riscul, că timpul zboară iar eu mă mișc mai încet că un melc și mai mult că sigur nu voi reuși și în cel mai fericit caz voi ajunge la finish după cut-off și îmi mai risc și sănătatea pe deasupra.

Pentru a reuși într-o asemenea situație este esențial să înțelegi că mintea este cea care ne limitează. Din spirit de autoconservare, ea este cea care ne creează toate scenariile în cap care să ne facă să renunțăm. Dar pentru fiecare situație, ultra te învață că există și soluțîi. 

Pentru a liniști mintea trebuie să îi demonstrezi că se înșeală, așa că mă concentrez pe tot ceea ce merge bine și demontez fiecare contraargument în parte : nutriția este excelență, niciodată nu m-am simțit mai bine că acum. Chiar dacă mă doare piciorul avansez și am găsit soluții să îl menajez pe cât posibil. Chiar dacă mai sunt vreo 40 kilometri, doar vreo 15 sunt în coborâre. Păi nu am mai făcut eu 15 kilometri accidentat? Normal că am mai făcut! Oricum obiectivul principal de la început a fost să termin cursa, deci e ok chiar dacă pică cel de timp.

 Apoi le-am promis copiiilor că vom trece linia de finish de mâna și am să mă țin de cuvânt.

Astfel trec kilometru după kilometru, oră după oră.

 Las în spate Trient, Les Tseppes și mă apropii de Valorcine. (Kilometrul 156) Aici, pe coborârea interminabilă, ce pare o eternitate mi se pare că timpul zboară prea repede și eu nu înaintez deloc. E acel sentiment în care ți se pare că o ora trece într-un minut stând pe loc. Este momentul cel mai dificil al cursei pentru că mi se înfiripă din ce în ce mai adânc ideea că nu voi reuși. Doar mai am o urcare de aproape 1000 m și o coborâre de încă pe atât în aproape 20 de kilometri și este déjà aproape ora 09.00 dimineață, ceea ce însemna că mai am la dispoziție încă 7 ore jumătate. Par foarte multe pentru mai puțîn de un semimaraton dar la viteză cu care mă mișc pe coborâre par o secundă.

Sună telefonul. 

Este Ramona și îmi spune că mă așteaptă împreună cu Marius în CP. Primul gând este că mă așteaptă în Chamonix și le zic să nu mă mai aștepte că o să ajung târziu. Îmi zice că mă vede pe aplicație și trebuie să ajung în 3 minute în CP și că sunt în Valorcine. Simt cum se ridică moralul și senzația e că măresc ritmul deși cred că e doar o senzație, mai mult că sigur. După câteva minute ajung în CP și îl aud de la distanță pe Marius stringand cât să trezească și ultimul somnoros din tot Valorcine-ul : Valiiiiii, Hai Vaallliiiiiii ! Până la capaaaat !

În CP Mariu îmi aduce o cafea (singură pe care am băut-o în tot concursul) iar Ramo se ocupă de picior care este cât bocancul. Ba chiar pare să dea pe dinafară de la cum este de umflat. Spray-ul rece plus antiinflamatoarele par peste vreo 10 minute să aibă efect. 

Încurajările lor mi-au ridicat moralul și sunt hotărât să merg până la capăt. După Valorcine sunt vreo 2-3 km de plat fals care merg bine și pare că piciorul este mai bine, durerile se diminuează. Drumul cotește de pe potecă pe lângă asfalt și în față îi văd pe Marius și Ramo așteptându-mă din nou. Mă însoțesc vreo 500 de metri până unde este Col de Montets. Cele 5minute cu ei mi-au ridicat și mai mult moralul așa că abordez urcarea plin de elan. Chiar dacă ceasul mi-a murit, urc destul de bine deși soarele este déjà sus și de la jumătate de topește. 

Nu mai contează, moralul este sus și mult mai ușor decât îmi imaginăm cu câteva ore înainte ajung sus. Sus bate soarele, dar cărarea este plină de turiști care ne încurajează și chiar dacă durerile par să revină încet încet ajung la Tete aux Vents. Este 12 :15 și aici am siguranță că voi ajunge cu bine la finish : mai am 4 ore și un sfert pentru 10 kilometrii.

Până la final merg cu siguranță celui care are la dispoziție tot timpul din lume pentru a termină. Din fericire îmi ia mai puțîn de două ore, deși pe lângă mine trec o grămadă de alergători care mă încurajează și mă felicita pentru faptul că nu am cedat. Pe la jumătatea coborârii drumul trece printre mesele terasei La Floria unde primesc un rând de aplauze de la oamenii care se relaxau la o bere și printre încurajări aud și un Hai România ! 

De aici începe iarăși șirul spectatorilor, înșirați în grupuri din 50 în 50 de metri, care ne încurajează și ne felicita pentru performanță : Courage ! Allez ! Allez ! Quatre kilomettres !

Când întru în oraș o sun pe Ramo și o anunț că am intrat în Chamonix. Îmi spune că mă așteaptă la Ultra Village, iar copiii mă așteaptă aproape de sfârșit să trecem împreună linia de sosire. 

Ultimul kilometru probabil că nu îl voi uită prea curând. Este esență acestei curse la care am visat 5 ani de zile : pe de o parte durerea pe care o resimțeam la fiecare pas, pe de altă parte încurajările sutelor de persoane care mă încurajau de pe margine, bucuria revederii copiiilor care mi-au sărit în brațe cu vreo 100 de metri înainte de finish și cu care am trecut de mâna linia de finish și sentimentul de a termină visul pe care îl începusem în urmă cu 44 ore și 16 minute.

The turtle race 😉 has ended! Până la următoarea.

De pe blog.

Citește și:

Testare cadriometabolica in alergare in Loughborough

Cunoașterea de sine in alergare

Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti

Publicat pe 12 comentarii

Cei 10 magnifici ai podiumului UTMB 2022

Devino un atlet mai puternic, mai în formă, în mai puțin timp, cu risc minim de accidentare.

Cei 10 Magnifici ai podiumului

Am avut ocazia să împart podiumul UTMB 2022 cu alți 10 dintre cei mai buni atleți de anduranță din lume. Cine sunt, cum i-am cunoscut și gândurile mele despre ei.

Articol scris și trăit de 

Am ajuns cu 2 minute înainte de ora stabilită de organizatori la cortul din spatele scenei, locul destinat atleților care urmează să urce pe podium. Sunt un norocos că și eu sunt unul dintre cei care au terminat UTMB-ul în primii 10.

Este un vis reluat și (re)îndeplinit, la care am muncit alți 4 ani după locul 2 din 2018. Atunci credeam că mă voi lăsa de alergare, însă UTMB m-a făcut să-mi doresc să revin cel puțin încă o dată. Am avut ani în care am aprofundat lecțiile oferite de ultramaraton, în 2019 am suferit de deshidratare, în 2021 de prea puțin antrenament, iar în 2022 am revenit în cea mai bună formă a mea de ultra de când m-am apucat de asta. Suficient de experimentat și antrenat pentru a face o figură frumoasă.

În cortul premianților am avut parte de un șoc când am văzut cei mai buni alergători ai planetei – Kilian, Jim, Zach, Tom, Mathieu – în același loc pentru prima dată. Faptul că am fost în acel cort, în acel moment, cu aceeași intenție, de a urca pe podium, a fost un eveniment atât de important încât ar fi trist să trec peste el fără să scriu despre această experiență. Cred că fiecare alergător din cei 2700 câți au fost la start și-ar dori să petreacă 1 minut în acel cort, să le adreseze câte o întrebare fiecăruia. Atât de multe mi-au trecut prin cap, încât nu am reușit să povestesc foarte multe cu niciunul, însă mă cuprinde un val de recunoștință și mi se face pielea de găină gândindu-mă că am fost acolo cu ei. 

10. Thibaut GARRIVIER

Prin Noiembrie 2021 eram între Pico Ruivo și Pico Areiro, la Madeira Island Ultra Trail. Această porțiune este una dintre cele mai frumoase poteci de alergare din lume. Totuși, pe cât de frumoasă, pe atât de tehnică. Trepte. Stânci abrupte de-ți ard picioarele și-ți întorc stomacul pe dos, dacă alergi prea intens.

Eram la kilometrul 72 și am făcut ceva ce nu prea fac în timpul unui concurs : m-am uitat în spate. 

La nici 1 kilometru văd un alergător care pășește pe treptele inegale cu pași de uriaș, aplecat către înainte, aproape cocoșat de înclinația pantei. M-am simțit vânat. Alerga cu mâinile pe genunchi și în următoarele 10 minute m-a ajuns din urmă. Eu, pe lângă el, păream că stau pe loc. Am făcut un pas în lateral și am rămas uimit de puterea acestuia, de tăria și de intensitatea efortului și de cât de bine-i face față. Avea respirația întretăiată, dar părea că nu-l deranjează asta. Dacă eu aș fi fost prada lui, sigur n-aș fi scăpat cu viață.

M-am bucurat în sinea mea că este la o cursă mai scurtă, am privit cu admirație cum înainta printre stâncile înalte, de parcă era un fel de Spiderman montan.

Atletul care mă depășise era Thibaut și avea să câștige cursa de 70 de kilometri de la MIUT. Pau Capell venise pe 2. Două luni mai devreme câștigase CCC-ul cu record de cursă, fiind una din revelațiile UTMB-ului din acel an. 

Anul acesta a venit pe locul 10 la UTMB, prima lui cursă de 100 de mile. A suferit mai bine de 12 ore pentru că nu a putut să mănânce sau să bea apă, adaptându-și ritmul pentru a închide bucla și a ajunge la finish. A fost nevoie de multă putere mentală, multă concentrare pentru a îndeplini această sarcină aparent banală de a pune un picior în fața celuilalt.

În cort, mă ridic din scaunul meu confortabil să-l felicit și să-i strâng mâna pentru reziliența din timpul concursului. Este greu să cuantifici suferința într-un ultramaraton, dar cred că din primii 10 Thibaut a suferit cel mai mult pentru a ajunge la linia de finish. 

@Thibaut, mi-ar fi plăcut să povestim mai multe despre cursa ta și suferința prin care ai trecut ca un cuțit încins prin unt. 

8. Jonas RUSSI

După finish-ul unui concurs îmi place să beau cel puțin o bere. Asta am făcut și acum la UTMB. Mă întrebam ce alți atleți mai fac asta. Nici bine nu mi-a trecut gândul acesta prin cap, că Maria îmi spune că Jonas Russi mă caută să-mi vorbească. Știam că a terminat înaintea mea, însă nu-i asociam fața cu numele. Eram în spatele porții când a venit la mine cu un zâmbet larg, fericit că s-a încheiat cursa, cu o bere în mână și mi-a mărturisit că a fugit cu mine-n gând pe ultima porțiune – îi era teamă că-l voi prinde. Asta a făcut și la Lavaredo, cu 2 luni în urmă. Nu a fost să-l depășesc la niciuna din cele două curse, însă mă bucur că văd pe cineva la finish cu care pot să ciocnesc un pahar de bere. 

Jonas este una dintre cele mai sociabile și carismatice persoane ce le-am întâlnit. Are personalitate de italian, dar văd că își face postările în limba germană. În cortul celor care urmam să urcăm pe podium el este liantul, persoana care pune cele mai multe întrebări oricui și felicită pe toată lumea. Era enervant de carismatic și tocmai terminase pe locul 8 cea mai populară cursă de alergare montană din lume. Se citeau mulțumirea și fericirea pe chipul lui. În urmă cu un an de zile Jonas a venit pe locul 2 la TORX, pare că august – septembrie este perioada când atletul își numără trofeele.

@Jonas, mi-ar plăcea să bem câteva beri și să ne împărtășim poveștile acumulate până acum în ultramaratoane. Oare cine ar pica primul sub masă?

TrailRunning Academy - logo

Alătură-te!

Planurilor de antrenament,

sfaturilor de cursă,

comunității!

7. Arthur JOYEUX BOUILLON

Pe urcarea din Cural das Freiras către Pico Ruivo, la prima ediție de MIUT la care am participat, l-am întâlnit pe Arthur pentru prima dată. Începuse cursa cam tare și mi-a spus să-l depășesc că am un ritm mai bun. Era 2019 și eram amândoi la primele noastre competiții în afara țării noastre. Urma să terminăm amândoi în top 10, eu pe 4 și el pe 9. De atunci Arthur a venit pe 3 la TDS în 2021 și a continuat să viseze la UTMB. L-am urmărit din umbră cum fac cu mulți alergători și am fost mândru de progresul lui. Părea că este din ce în ce mai experimentat și că-și va folosi cunoștințele în acest UTMB.

Cu 3 zile înainte de cursă, ne-am văzut la o întâlnire a echipei Altra și, cu zâmbetul pe buze, într-o engleză cu accent dulce-franțuzesc, mi-a urat toate cele bune la cursă.

Este o fire veselă, însă în timpul cursei nu ar trebui să te lași păcălit de blândețea din ochii lui. La UTMB a făcut o cursă excelentă, aparent fără greșeală, care l-a adus pe un meritat loc 7. Sunt convins că Arthur nu o să se oprească aici și că va visa la fel de îndrăzneț ca până acum. 

@Arthur, sigur drumurile noastre se vor intersecta și de acum înainte. Rămâi neaccidentat și progresul îți va fi asigurat. 

6. Benat MARMISSOLLE

Madeira nu este doar locul drăguț unde m-am logodit cu Maria, ci și locul unde am întâlnit cei mai mulți alergători foarte buni. Un paradis al iubirii și al alergării.

Benat a pornit în MIUT 2021 cu gândul să câștige cursa. Cu aproximativ o lună în urmă venise pe 3 la Diagonala Nebunilor din Insula Reunion. Asta i-a dat suficientă încredere în sine să aibă acest gând nebunesc.

La MIUT a alergat mai bine de 60 de kilometri cu Hannes Namberger care avea să câștige, însă probabil din oboseala acumulată și apă prea puțină, pe cea mai lungă urcare din cursă l-au lăsat puterile, pierzând câteva locuri în clasament. Atunci l-am depășit și eu, doar pentru că știam foarte bine traseul și mi-am păstrat forțe pentru ultima porțiune. La premiere, am schimbat câteva vorbe cu Benat și ne-a mărturisit că încă nu are un sponsor și că a făcut multe sacrificii pentru ultimele două curse. 

Vestea bună este că între timp Asics a pus ochii si logo-ul pe el și pare că fac echipă bună.

La UTMB m-a depășit aproape de kilometrul 100 când eu am avut un moment de slăbiciune. Cumva s-a revanșat pentru Madeira. Mi-am spus că am suficient timp să-l prind din urmă și să-l depășesc. Nu am reușit să fac asta, el alergând excelent până la finalul cursei. I-au lipsit 21 de secunde pentru a-i fura locul lui Zach Miller și a intra în top 5. 

@Benat, mulțumesc că mi-ai arătat că trebuie să tratezi cu atitudine cursele și să ai un plan nebunesc încă de la început, să îți menții un ritm constant până la final și niciun nume nu este suficient de mare pentru ca să fie depășit. În ochii mei ai devenit unul dintre zei. 

5. Zach MILLER

În 2016, la primul meu CCC, Zach Miller a câștigat cursa, iar eu am terminat pe locul 8. Am așteptat cu nerăbdare ziua premierei, să urc pe podium cu el și cu ceilalți alergători din top 10. Dar Zach a ales să nu vină la premiere, ci să-i încurajeze pe colegii lui din SUA care participau la UTMB. Atunci David Laney a venit pe locul 3. A meritat.

Eu mi-am vrut poza mea de podium cu el, de acum 6 ani. I-am văzut pe strada principală – pe el, pe Tim Tollefson și pe David- în jurul unei sticle cu lichid transparent (nici acum nu știu dacă era apă sau vodcă) și mi-am revendicat poza.

Atunci vedeam alergătorii din top 3 ca fiind din altă ligă. Fiind făcuți parcă din alt material. Acum, faptul că am trecut cu toții prin aceeași suferință, că am strâns din dinți, că am avut timpi apropiați, mă face să cred că suntem cu toții făcuți din aceeași esență. 

După premiere am avut răgaz și i-am mărturisit că i-am simțit lipsa pe podiumul CCC și l-am îndemnat să scrie mai des, că face asta la fel de bine precum aleargă. 

@Zach, foarte multă lume mi-a spus că noi doi semănăm, atât la stilul de alergare, cât și la față. Tu ce părere ai despre asta?

4. Jim WALMSLEY

În cort văd că Jim este liber pentru o secundă. Am un open liner potrivit să deschid o conversație cu el. 

Înveți mai repede franceza decât te așteptai? Cum te descurci cu limba lor de când te-ai mutat în Franța?

Cu o voce timidă și surprinsă, poate pentru că nu-l întreb despre alergare, mi-a răspuns că înțelege conversațiile de nivel începător între două persoane, doar că este foarte important contextul. Într-o  conversație îi e greu să reproducă cuvinte. Pe scurt, se descurcă la magazin și la brutărie.

Poate că atunci când Jim o să vorbească fluent limba franceză, o să și câștige UTMB-ul, poate că victoria la UTMB nu depinde de cât de bine ești antrenat, ci de cât de bine ai râdăcinile înfipte în cultura francofonă. Atunci, alergarea buclei în jurul Mont Blanc-ului o să i se pară la fel de naturală ca mersul după o baghetă și un pain au chocolat, post alergare.

Cu siguranță are toate șansele să câștige o ediție de UTMB, are tot ce trebuie pentru asta – ambiție, inteligență, putere mentală. Doar este unul din cei mai buni alergători din lume, ce naiba. Îmi place să cred că avem și câteva lucruri în comun ca pasiunea pentru alergare, sacrificiul, trecutul militar. 

@Jim, sper că ai vorbit serios când m-ai invitat să vin în vizită câteva zile, să alergăm pe dealurile din spatele casei tale și apoi să încercăm să comandăm patiserie în franțuzește, pentru că te voi vizita! Apropo, îmi poți întoarce vizita, în România. Comunitatea de aici te va primi cu brațele deschise. Avem cafea bună, bere artizanală și etajul lui Ergo de acasă este liber. 

3. Thomas EVANS

Tom mi-a îmbunătățit lumea de alergător de la primul contact. Mi-a lărgit universul arătându-mi mindset-ul unui atlet de anduranță. Mi-a arătat că trebuie să mă transform dintr-un romantic al alergării într-un atlet. Că un alergător este atât de bun cât îi sunt rutinele de antrenament. M-a tranformat de la prima alergare până la ultima replică “I would love to do another training camp together”. Tom are puterea asta asupra mea: de a ma influența pozitiv, de a mă motiva și de a mă ambiționa.

Îmi amintesc cu atât de multă prospețime în minte sesiunile noastre de antrenament din 2018, dar mai mult decât atât au fost discuțiile din jurul cinei.

Ce-ți dorești să relizezi cu alergarea? Pentru ce faci toate aceste lucruri atât de bine? l-am întrebat eu după câteva zile când mi-am câștigat din curaj. 

Desigur că ne antrenam pentru campionatul mondial, dar stiam că mai e ceva în plus. Pe scurt, mi-a mărturisit că vrea să fie cel mai versatil alergător, “any surface, any distance”. Să câștige Western States, UTMB, să se califice la olimpiada de maraton, să câștige MDS în fața marocanilor. 

A doua zi am alergat între kilometrul 42 și 52 al traseului de la Campionatul Mondial. A fost un traseu cu plat și urcare. Pe urcări Tom părea că-și continuă alergarea ușoară începută la încălzire, înaintând parcă fără efort. Pe mine mă ardeau mușchii și încercam să respir chiar și pe urechi. Am coborât pe asfalt și mi-am făcut personal best pe 5 kilometri. Alergănd lângă el, mi-am dat seama că omul acesta poate să-și realizeze toate visele, că nu era deloc îndrăzneț în obiectivele lui, căci pare născut pentru asta. Eficiența lui în alergare se vede cu ochiul liber. Chiar și Maria mi-a spus după UTMB cât de light alerga Tom la kilometrul 152. 

@Tom iti sunt recunoscător pentru încrederea în mine acordată în 2018, în cantonamentul de alergare, dar și înainte de startul UTMB când mi-ai spus că nu visez suficient, nu sunt îndrăzneț și că un top 10 pot cu ușurință. Deseori în timpul cursei vorbele tale mi-au alimentat rezervele de glicogen.  

Ai în minte pentru 2023 un loc de training camp? Count me in!

2. Mathieu BLANCHARD

După UTMB, la câteva ore, după ce lucrurile s-au mai așezat și am înțeles cum au concurat fiecare atelt din top 10, am trimis un singur mesaj în care am felicitat un singur atlet. „Amazing performance Mathieu, amazing” . Știam că M.B. îmi va răspunde, a făcut-o de fiecare dată până acum. 

El nu știe asta, dar pe Mathieu l-am întâlnit pentru prima dată în 2019 între Bonatti si coborârea de la Arnuvaz. Avea mustață și un ritm vioi. După alergare am intrat pe Strava Flyby să văd pe lângă cine am trecut. De atunci îl am în vizor și văd mereu ce pune la cale. Mathieu a progresat constant, și între timp a devenit o celebritate, concurând la „Supraviețuitorul”. 

Performanța lui de a alerga bucla UTMB în sub 20 de ore este impresionantă. Rezultatul lui îmi spune că pot să fac și eu asta, trebuie doar să „fur” rețeta de la el. 

Față de Mathieu mă simt cel mai apropiat, ca atlet. Nu alergăm de mici copii, ne-am apucat de asta acum 10 ani, aveam un top 3 la UTMB (acum el are două), cariera noastră de alergare a început după ce am semnat cu un sponsor principal. 

@Mathieu, știu că vei citi asta, să-mi spui și mie secretul unui UTMB sub 20 de ore. Mulțumesc că ne-ai arătat că se poate face asta. Spune-mi te rog unde te găsesc pentru alergarările alea ce trebuia să le facem în Chamonix.

1. Kilian JORNET

Kilian este cel la care se va ajunge în fiecare discuție cu prietenii tăi alergători. El a schimbat jocul alergării montane. A schimbat jocul, nu doar prin această cursă, ci prin tot ceea ce a făcut de-a lungul timpului în acest sport. De când a primit 3 perechi de pantofi de alergare de la Salomon până în prezent. Nu știu dacă și-a propus asta, dar a reușit. Nu spun că el este apropiat de o figură divină, dar alergarea s-ar putea împărți în două de acum: înainte de Kilian și după Kilian. 

Kilian are în prezent 1.3 milioane de urmăritori pe Instagram și, într-o formă sau alta, cred că a modificat viața a peste 1 milion de alergători, inclusiv pe a mea. Acum 9-10 ani, la începutul carierei mele de alergător, am avut o fază în care citeam fiecare carte care era conectată cu alergarea. Printre ele au fost Ultramaratonistul – Dean Karnazes, Eat & Run – Scott Jurek și Run or Die a lui Kilian. Acum mă aflu la 3 metri de el, după ce am parcurs același traseu și urmează să urcăm pe același podium. Acum 10 ani eram impresionat de tot ceea ce face prin alergare, acum îmi place să cred că avem asta în comun. În cort, puteam să-l întreb aproape orice, să-i mulțumesc și să-l felicit pentru tot ceea ce a făcut. Nu am făcut-o, căci n-am vrut să par un prea mare fan. Deși îi sunt. 

Deseori eu pun întrebarea asta prietenilor ”Dacă ai putea să inviți pe cineva la cină, oricine din lume, pe cine ai invita și ce l-ai întreba?” Zilele astea răspunsul din partea mea ar fi Kilian. Sunt recunoscător vieții și momentului că am ajuns până în punctul acesta. Nu l-am întrebat nimic, pentru că ar trebui să-l scot o săptămână în fiecare seară la cină ca să-mi răspundă la toate întrebările. 

@Kilian, dacă citești acest articol, ar fi ciudat să-ți bat la ușa din Norvegia și să te scot la cină la un local drăguț, aproape de casă (orice înțelegi tu prin asta), pentru o poveste și pentru a-mi semna cărțile ce stau în bibliotecă și-mi oferă inspirație de atât de mult timp?

1. Dl Stan Turcu

Finish-ul UTMB-ului este un lucru extrem de emoționant. În 2018 mi-au dat lacrimile înainte de linia de finish. În capul meu mi-a trecut gândul că totul este posibil și că niciun vis nu este prea îndrăzneț. Că mi-am îndeplinit un vis ce mă urmărea din momentul trecerii linei de finish al primului meu ultramaraton (Ciucaș 2013).

Anul acesta voiam să trec linia de finish cât mai repede, satisfăcut de un rezultat și un loc bun. Nu am avut timp să mă emoționez. Am păstrat lacrimile pentru mai târziu. 

A doua zi, cam pe la aceeași oră la care am trecut eu linia de finish, avea să treacă linia de finish câștigătorul categoriei 70+, dl. Stan Turcu. La 74 de ani, dl. Turcu a făcut bucla în jurul Mont Blancului în 44 de ore 59 minute și 48 secunde. Am fost și eu la linia lui de finish. Când a mers să-și ia vesta de finisher, am reușit să îl îmbrățișez și abia atunci m-au învăluit emoțiile și lacrimile.

Pe domnul Stan l-am cunoscut mai bine la un workshop, Școala Alergarii, în București când ne-a povestit mai multe despre visul lui de a termina UTMB-ul. M-au fascinat ambiția și hotărârea dumnealui. Aveam vârste diferite, însă același vis. 

De atunci Dl. Stan s-a antrenat, a planificat, a visat cursa aceasta și s-a așezat mai încrezător la startul competiției. A alergat, s-a hidratat și a mâncat ca să închidă bucla în timpul limită, dar a reușit să facă asta mult mai bine decât atât. 

Dacă atleții de top ne-au arătat că limitele sunt în capul nostru, dl. Stan ne-a arătat că niciodată nu este târziu să începi un lucru și să-l duci la bun sfârșit. Este suficient să visezi, să te pregătești și să execuți planul gândit în anii de pregătire. 

@Dl. Stan Turcu, mulțumesc că ne-ați oferit acest moment și acest exemplu. Am îndrăznit să mă transpun pe mine peste 40 de ani și să-mi spun că îmi voi dori să fac asta și la vârsta dumneavoastră.