Publicat pe 11 comentarii

Bucovina Ultra Rocks 4Summit

Peter Schuller - Bucovina UltraRocks4Summit

Bucovina Ultra Rocks 4Summit

Povestea celui de-al doilea ultramaraton. Traseul m-a dus pe cele mai înalte 3 vârfuri din Bucovina: Rarău (de 2 ori), Pietrosul Bistriței și Giumalău, traversând Cheile Moara Dracului, Codrul Secular și alte zone spectaculoase. 

 

Timp de citire:  10 minute;

Fotografii: Pixel ProSport, Bucovina Fotogenică;

Poveste trăită și scrisă de:

În cursa ce urma să alerg, am dorit să aplic ce a mers bine la Olympus Mithical Trail (primul meu ultramaraton) și am dorit să pun în aplicare ce am învățat din greșelile făcute acolo. Mi-am propus să calculez mult mai atent nutriția și hidratarea din cursă. Pentru asta am apelat la Carmen să recapitulez ce am invățat de la ea în trecut.

Sunt un om al cifrelor. Ca să-mi fie ceva clar și logic, simt nevoia să pun într-un tabel. Așa am făcut și cu planul de cursă, inclusiv cu nutriția și hidratarea.

Am împărțit traseul în 9 părți, reprezentând distanțele dintre checkpointuri. Am calculat timpul de cursă pentru fiecare bucată, și apoi ce trebuie să mănânc și să beau pe fiecare segment, fără sa depășesc cele 60g de carbohidrați/oră.

Abia după ce am pus în tabel ce ar trebui să mănânc în cursă, am conștientizat mai bine ce am greșit la OMT. Mâncasem mai mult decât puteam să diger în prima parte a concursului, iar  după 50 km stomacul meu a refuzat orice mâncare. Așa că, de data asta, mi-am propus să acord o mai mare atenție și să nu mănânc în cursă nici prea mult, nici prea puțin. 

După ce a fost gata planul de bătaie, i-am trimis lui Robert să îl verifice. A făcut mici modificări, dar în rest am primit acceptul lui. Puteam sta liniștit din acest punct de vedere.

După OMT am avut o săptămână de recuperare, cu alergări ușoare de maxim 10 km, iar după ce am ajuns acasă, am început antrenamentele de tempo, pe trail. Având în vedere că Clubul Sportiv Rupicapra a organizat un concurs online, pe 3 trasee frumoase în pădurea Făget, am ales să fac antrenamentele de trail acolo.

La a doua alergare, în Făget, am reușit sa calc strâmb cu piciorul stâng, destul de urât. Am auzit cum pocnește piciorul, câteva minute bune nu am simțit aproape deloc glezna, dar după aceea am început sa alerg și, ca de obicei după ce calc strâmb, piciorul și-a revenit și alergarea aceea a mers bine, dar seara m-am trezit cu glezna umflată. Astfel m-am ales cu o entorsă frumoasă.

Am continuat antrenamentele, dar cu mai mare grijă. Așa cum mi-a zis și fizioterapeuta, Mădălina, este foarte mare riscul să fac o a doua entorsă, care ar putea fi mult mai urâtă decât prima.

Bucovina

Cu peripeții avute cu mașina pe drum, în loc de joi seara, am reușit să ajungem în Câmpulung Moldovenesc vineri după-amiază cu ajutorul unui prieten din Bistrița. Am mers către concurs cu soția mea, Irina, și cu băiatul nostru cel mic de 2 ani și jumătate. După ce ne-am cazat, m-am dus să ridic kitul, iar în drum spre zona de check-in, m-am întâlnit cu Robert, care tocmai se ducea să doarmă, fiindcă el avea startul la ora 00:00. 

L-am întrebat ce sfat îmi dă pentru cursă, iar el mi-a zis super calm: „Nu lăsa să fii depășit și depășește cât mai mulți poți!“. Prima mea reacție a fost să râd, după care i-am urat o cursă cât mai bună și l-am lăsat să mearga să doarmă.

După ce am ridicat kitul de participare, am pregătit repede drop-bag-ul, în care am pus și o pereche de pantofi de schimb, pentru orice eventualitate, după care m-am grăbit la ședința tehnică.

Seara, după cină, am continuat pregătirea echipamentului, mi-am recapitulat în gând ce am de făcut în fiecare oră, ce, unde, să pun în vestă. După vreo oră am fost gata și pe la 23:00 m-am pus în pat.

Aveam o stare ciudată, nu am avut emoții ca în alte dăți. Am fost calm, singura mea preocupare a rămas sa setez ceasul sa sune la 4:45. Am adormit cu gândul că Robert și ceilalți alergători din cursa de la cursa de 105k sunt deja la linia de start.

Cu Alin și Viorica înainte de start

Dimineața startului

La ora 5:30 am ajuns la punctul de start. L-am întrebat pe Paul până unde au ajuns Robert, Cristi și Cătălin. Îmi spunea cu entuziasm și mirare, că pe Pietrosul Bistriței. Nebunie. M-am uitat puțin pe live tracking și am văzut că cel care conduce cursa e Cristi. După el vine Robert și al treilea e Cătălin. Doamne, asta da cursa! 

Nu se plictisesc băieții!

După ce am schimbat cateva vorbe cu Alin și Gicu, colegii mei de la TrailRunning Academy, am început încălzirea și am așteptat startul.

Startul a fost făcut în ordinea punctajului ITRA și la interval de 15 secunde porneau cate 2 concurenți. Colegii mei au plecat mai repede, eu am fost al 40-lea.

Start Bucovina Ultra Rocks

Start-Rarău

Am început alergarea foarte relaxat și confortabil. Traseul ne ducea pe o potecă frumoasă de la marginea pădurii, în puțină coborâre. După primul km, am început să simt durerea în glezna stângă, dar am sperat că o să-mi treacă după ce se încălzesc musculatura și tendoanele .

L-am ajuns pe Gicu, am alergat împreună aproximativ 1 km, după care am început să mă îndepărtez de el. De la primul km, am început să depășesc concurenți,  în fiecare minut verificându-mi pulsul să nu fie ritmul prea tare. 

Am ajuns în primul checkpoint la ora 6:56, exact cum am calculat. Am fost în grafic, m-am oprit doar să fiu scanat și am plecat mai departe. Apa era programată pentru cel de-al doilea checkpoint, sus pe Rarău. 

A urmat o urcare de 7km cu o diferență de nivel de +740m, l-am ajuns pe Alin, am început să alerg cu el.  Având în vedere că aveam același timp în care doream să terminăm cursa, am stabilit că pe urcari merg eu în față, să dau ritmul, iar pe coborâri conduce el. A început să-mi fie foame, am mâncat primul baton pe urcare, care a intrat super bine. Ar mai fi intrat unul, dar nu am mâncat mai mult, ci m-am ținut de plan.

Urcare înainte de Rarău

Rarău - Slătioara

“Fiecare secundă de neatenție la un ultra poate să te coste mult!”

Paul Smereciuc

Am ajuns pe Rarău la ora 8:03, cu 7 minute mai repede decât preconizasem, deci urcarea a mers foarte bine. Mi-am propus să nu pierd timpul în checkpointuri, am luat apă, electroliti și am plecat. A urmat o coborâre de 7.8 km, până la Moara Dracului. Alin s-a dus în față, am ținut greu pasul cu el din cauza gleznei. Am intrat într-o pădure, coborârea a fost destul de grea pentru glezna mea – multe rădăcini, pietre și noroi. Toate astea, împreună cu viteza ce o aveam și cu o clipă de neatenție, au adus „roade” și am reușit să calc strâmb din nou. M-a fulgerat durerea până în creier, mi-am adus aminte ce mi-a zis Paul în Grecia: “Fiecare secundă de neatenție la un ultra poate să te coste mult!”. Așa că am redus viteza și mi-am propus să o iau mai încet pe coborâri.

Am ajuns împreuna cu Alin în cheile Moara Dracului, unde ne-a așteptat o priveliște unică. Am traversat cu grijă podulețele și am ajuns la ora 9:00 în checkpoint, cu 10 minute mai repede decât plănuisem. În checkpoint a urmat rutina: scanare, apă, electroliți și apoi am plecat mai departe către Slătioara. Planul de nutriție a funcționat perfect, dar nu am vrut să mă bucur prea repede, am zis că dupa 5-6 ore o să văd dacă chiar funcționează.

După o urcare scurtă, a urmat o porțiune alergabilă, cu o bucată de asfalt.  În timp ce alergam, i-am spus lui Alin: Parcă-i văd pe Robert, Cristi și Cătălin cum alergau aici cot la cot și încercam să ghicesc viteza lor.  Noi aveam un pace mediu de 5 minute/km.

Cheile Moara Dracului

Slătioara- Rarău

Am ajuns în Slătioara la ora 9:45. Am pierdut avansul de 10 minute, dar am ieșit repede din checkpoint. A început urcarea în Codru Secular, am luat-o în față, Alin a rămas în urmă să-și aranjeze ceva în vestă. De atunci l-am pierdut și am rămas singur.  Am mers în ritmul meu. Aveam de urcat 7.4 km înapoi pe Rarău. În timp ce mă minunam de frumusețea pădurii, am ronțăit încă un baton. Peste alte 30 minute, un piure de fructe și totul a funcționat cum trebuie.

Rarău - Zugreni

Am ajuns pe Rarău a 2-a oară la ora 11:17. Pe urcarea asta, am reușit să recuperez din timp. Se pare că partea de care îmi era teamă din alergarea montană îmi merge bine. Pe traseu am început să mă întâlnesc cu alergători de la cursele mai scurte, care mi-au dat un impuls pozitiv. 

A urmat coborârea până in Zugreni. Pe acest segment a trebuit să fiu mai atent decât oricând, fiecare pas greșit putea să mă coste mult. M-a durut glezna, dar deja mă obișnuisem cu durerea. Abia așteptam să ajung la Rusca să-mi schimb pantofii, dar până acolo mai aveam de urcat pe Pietrosul Bistriței – balaurul cursei.

Până in Zugreni, am avut o coborâre frumoasă și alergabilă prin pădure, după care, pe un drum forestier, am ajuns la checkpoint la 12:19. Asta însemna că aveam 15 minute întârziere față de plan, deci clar glezna făcea probleme pe porțiunile de coborâre și de plat. Dar m-am consolat că e mai bine așa decât să pățesc ceva și mai grav. 

Din cursa din Grecia, am invațat cât de importantă e apa. Mai ales pe urcarile lungi, în căldură. Așa că am luat 1.5l de apă din checkpoint, am băut prima dată în cursă cola și am pornit spre Pietrosul Bistriței.

Zugreni - Rusca

După ce am trecut barajul peste râul Bistrița, a început urcarea. Nu am scos bețele de la început, fiindcă am vrut să văd cât de abruptă este urcarea – 4 km cu o diferență de nivel de 932m. Pe primul km nici nu ar fi fost de ajutor bețele,  fiindcă în mare parte l-am făcut în patru labe. Planificasem că voi face 25 minute/km, ceea ce ar fi înseamnat că într-o oră și 40 de minute ar fi trebuit să ajung pe vârf. Primul km a fost în grafic, dar al doilea a trecut atât de greu că deja nu mai știam dacă s-a blocat ceasul sau dacă mă învârt pe loc. Am reușit să îl fac abia în 37 minute.

Era cald, vreo 30 de grade, ceea ce îmi amintea de urcarea către Livadaki din Grecia, care a fost de 10km lungime și unde m-am simțit atât de rău din cauza stomacului, că nu vedeam bine. Acolo au fost 36 de grade și umiditate la maxim, ca într-o saună imensă.  Mi-am spus în gând că acum e lux față de urcarea aia și că nu am de ce să mă plâng. Nutriția funcționează, glezna nu mă doare pe urcare, apă am. Deci nu am motive serioase pentru care să nu pot ține ritmul propus, așa că mi-am dat o resetare și am început să măresc ritmul.  Inspiram și expiram adânc, cum ne arătase Robert să facem pe urcări, și pas cu pas, am ajuns în vârf la ora 14:28. Cu 40 de minute peste ce era planificat.

În vârf era o priveliște de neuitat, se vedeau Rarăul, Pietrele Doamnei, o vale cu localități și următoarea destinație a cursei, vârful Giumalău, care părea a fi un deal înalt și lung. 

Mi-am verificat telefonul  și am văzut că am primit un mesaj de la Irina în care mi-a scris ca Robert a câștigat. M-am bucurat pentru el, simțeam că o sa câștige. Și mi-a mai scris că sunt pe locul 10-11. Până la acel moment, nu mă gândisem pe ce poziție sunt, dar gândul că aș putea să termin în top 10 mi-a dat un impuls de putere, un sentiment nou și foarte plăcut. Am făcut un bilanț rapid: trecuseră 8 ore și jumătate din cursă, nutriția funcționează, hidratarea merge exact cum trebuie, mușchii sunt în stare bună, de gleznă am grijă. De ce nu? 

Clar trebuie să termin în top 10!

A urmat o coborâre lungă către Rusca, acolo unde mă aștepta drop bag-ul. 

Prima partea a coborârii a fost puțin tehnică, dar după aceea marcajul ne ducea într-o pădure frumoasă. Parcă era ireală. Poteca șerpuia printre brazi și solul era atât de moale că simțeam că plutesc. La fiecare pas, corpul cerea să măresc ritmul, dar mintea îmi spunea că e mai bine să alerg mai încet decât să fac vreo minune cu glezna. A fost tare ciudat să alerg cu sentimentul acesta, de obicei este invers: mintea îmi spune că trebuie să alerg mai tare și corpul este cel care caută scuze. Pe coborâre m-a depășit o fată, care alerga rapid pe coborâri, dar pe care o depășeam tot timpul pe urcări.

Câteva momente înainte de Pietrosul Bistriței

Rusca - Runc

Am ajuns la Rusca, la drop bag, la ora 15:42, față de 15:05 planificat. În checkpoint, m-am întâlnit cu Viorica și cu alți  3 alergători ce stăteau pe scaune. 

Am luat drop bagul, iar în timp ce mă schimbam de pantofi și de tricou, a ajuns și a doua fată. Am văzut-o pe Viorica că împachetează rapid și pleacă, așa că am luat și eu 1,5l de apă, am băut 300ml Cola și am pornit.

Mi-a prins foarte bine refresh-ul cu șosete și pantofi noi, dar am început să am probleme cu nutriția, batonul nu mai intra, gel nici atât. Am spus că iau o pauză de la mâncare să-mi revin, am băut doar apă aproximativ 1 oră, am pierdut din ritm, dar simțeam că nu am de ales. După o oră, am mâncat un piure de cartofi dulci cu morcovi, care a intrat super bine și totul a revenit la normal.

Urcarea pe Giumalău a fost mai lungă decât am anticipat. Era cald, cu un soare foarte puternic, dar nu asta m-a deranjat, ci că nu am reușit să găsesc un ritm confortabil: când măream ritmul, simțeam cum consum mai multă energie, dar nu reușeam să aduc un beneficiu în viteză care să merite efortul. Până la urmă, am ajuns la 17:46 în varf față de 16:50 planificat.

Ca de obicei, nu am stat în checkpoint, am băut o gură de cola și electroliti, am luat apă și am plecat mai departe.

Am încercat să abordez coborârea cu un ritm mai mare, dar mi-a trecut repede acest gând, când am reușit iar să calc strâmb. 

A urmat o porțiune alergabilă, unde am tot depășit concurenți. Nu știu exact de la ce curse erau, cert este că unii dintre ei erau epuizați la maxim și cum se mai spune, „erau în filmul lor”. I-am întrebat pe câțiva dacă e totul ok, dar în afară de un da scurt, nu au schițat mare lucru, nu aveau niciun chef de vorbă. Cam așa fusesem și eu în a doua partea a concursului OMT, dar de data asta am fost mult mai atent la nutriție și hidratare. Mă simțeam în forță. 

Până la Stâna Muncei a fost de urcat un deal destul de abrupt, dar scurt, unde m-a prins ploaia. Pe urcare am depășit încă un grup de alergători de la cursa de 110km. 

După ce am ieșit din checkpoint, singurul lucru la care m-am gândit a fost ultima urcare înainte de finish, „surpriza BUR”.

Runc- Finish

Până acolo am mai avut de urcat câteva dealuri mai mici. Traseul ne ducea într-o zonă de unde se vedeau pădurile, dealurile verzi și văile superbe. 

Peisajul ce l-am văzut în acea seara, înainte de apus și după ploaie, când soarele încă încerca să iasă din spatele norilor, luminând într-o culoare cum nu mai văzusem, o sa îmi rămână în minte mult timp.

Am scos telefonul din buzunar și i-am scris Irinei un mesaj, că ajung pe la 20:45-21:00 la finish. Depindea de cât de lungă și de grea urma să fie ultima urcare.

Am ajuns la poalele Runcului după o coborâre ușoară pe un drum forestier. Am băut o gură de cola și mai aveam vreo 500ml de apă.

Am plecat să termin ce începusem dimineața la 6:05. 

M-am trezit cu un „zid” în față, o urcare de 1,5 km, cu o diferență de nivel de aproape 400m. În pădure era întuneric, dacă ajungeam cu 20 minute mai târziu, ar fi trebuit să scot frontala.

După vreo 800m urcare, am auzit ceva din tufișuri: erau 3 porci mistreți alergând către mine! M-am speriat puțin, dar am luat repede fluierul și după ce au auzit zgomotul, au schimbat direcția și au fugit înapoi în pădure. 

Am ajuns în vârf în aproximativ 27 minute, unde Mateo mă aștepta strigând că sunt în top 10. M-a scanat, l-am întrebat încotro trebuie sa merg, mi-a arătat drumul și am început să alerg de parcă atunci m-am trezit din pat. 

Am acest sentiment de fiecare dată când sunt pe ultimii kilometri. Parcă mă cuprinde un val de energie care îmi șterge toată oboseala și toată durerea adunate pe traseu.

Abia dacă am văzut pe unde calc în întuneric. M-am rugat să ajung cu bine la finish, unde era Irina cu cel mic. I-am strâns pe amândoi în brațe și am stat așa câteva secunde bune. Toată ziua am așteptat momentul acesta!!!

Mi-au revenit în minte cuvintele lui Robert dinainte de cursă: „Nu te lăsa să fii depășit și depășește cât mai mulți poți!“.

Până la urmă, exact asta am făcusem! M-am ținut de plan, am aplicat tot ce am învățat de la Robert și am ajuns pe locul 7, cu 1 oră si jumătate peste ce am planificasem de acasă, neștiind cu exactitate cât de brutală e urcarea pe Pietrosul Bistriței, cât de lungă e urcarea pe Giumalău, cat de abruptă e urcarea pe Runc și nici că urma să îmi revină entorsa nevindecată.

A fost o cursa bună, cu peisaje superbe, cu urcări care câteodată m-au stors de energie, cu coborâri în păduri ca scoase din poveste. 

Pot să spun că am învățat din greșelile pe care le-am făcut la OMT și că știu ce am de corectat la următorul ultramaraton. 

Cauți un plan de antrenament?

Peter Schuller este elevul TrailRunning Academy din Octombrie 2019. Printre cele mai bune rezultate se numără un semimaraton, în antrenament, în 90 de minute și un loc 7 la Bucovina Ultra Rocks4Summit.

Poți ocupa și tu unul din locurile dedicate antrenamentelor personalizate.
Peter Schuller - Before

Peter Schuller, înainte de alergare

Peter Schuller, lighter, faster

Peter Schuller

Peter Schuller

Om simplu și calm. Tot ceea ce fac, fac din plăcere. Alergarea este o pasiune dar o tratez cu seriozitatea unui job full time fiindca mă împinge să-mi depășesc limitele.
Publicat pe 24 comentarii

Bucovina Ultra Rocks și Vocea din capul meu

Pietrele Doamnei - Bucovina Ultra Rock

Bucovina Ultra Rocks și Vocea din capul meu

Bucovina Ultra Rocks este un ultramaraton de 108 kilometri cu 6500 +. Concursul are 5 urcări pe cele mai înalte 3 vârfuri ale Bucovinei: Rarău (1651m), Pietrosul Bistriței  (1791m), Giumalău (1858m). Citește cum am câștigat cursa în 13 ore 16, minute alergând cot la cot cu Cristi Manole, Cătălin Șorecău și Vocea din capul meu.

Timp de citire:  14 minute;

Fotografii: Pixel ProSport, Bucovina Fotogenică, Suceava.Media;

Fiecare dintre noi avem un zgomot de fundal, un ton înfipt între urechi, în mijlocul creierului. Dacă suntem norocoși, vocea conștiinței este identică cu vocea noastră. Altfel, avem o altă voce în cap care ne îndrumă către diverse acțiuni. La o competiție,  pe lângă ceilalți concurenți, e nevoie să alergi cu ea, indiferent că îți dorești sau nu asta.

Este ora 18:30, ziua competiției. Sunt în camera de la etaj din casa lui Costin, directorul de cursă. Geamul este deschis și aud un câine al cărui job full time pare a fi a lătra. Pare că nu ia nicio pauză de la asta, ba mai mult, face și ore suplimentare. Eu sunt cu planul de cursă pe ultima sută de metri. Gelurile sunt în pungi, pungile aranjate în ordinea check-point-urilor. Mă pregătesc de un power nap. Somnul ar trebui să dureze cel puțin două ore.

Închid geamul să dau volumul câinelui mai încet. Pâș-pâș mă pun în pat lângă M., care după un drum lung doarme neîntoarsă cu o pernă sub cap și alte două îmbrățișate.

În 30 de ani m-am învățat să mă adorm: îmi realizez un scenariu – o zi ce mi-ar plăcea să o (re)trăiesc, o rememorare a unei amintiri sau o reclădire a acesteia. În general, ating o stare de somn în scurt timp, dacă nu sunt distras de zgomot, căldură sau alte g̶â̶n̶d̶u̶r̶i̶ anxietăți. Dacă au trecut mai mult de 30 de minute și nu reușesc cele de mai sus, înseamnă că ceva mă neliniștește. Ceea ce nu m-ar lăsa să adorm înainte de o competiție ar putea fi un plan incomplet, neîncrederea în puterile mele sau Vocea ce-mi produce alte gânduri pe care nu le pot controla sau conștientiza.

Se face ora 20 și eu încă mă zvârcolesc. Am eșuat în a câștiga câteva ore de somn. Pulsul în repaus îmi este (prea) ridicat. Mă simt mai obosit decât aș vrea să fiu înainte de un concurs.

În capul meu a luat naștere o Voce ce nu-mi aparține. Vocea îmi spunea cât de mult s-au antrenat ceilalți și cât de concentrați au fost pentru acest concurs. „Le vei face față?”, „Vei ține pasul?”, „Te-ai antrenat suficient?”, „Te-ai antrenat prea mult?”, „Ai fost dedicat?”, „Ai băut prea multe beri / prea mult vin?”. 

Ar fi fost de ajutor un buton să o fac să tacă, un buton să mă facă să mă gândesc la altceva. 

De obicei, start-ul are puterea asta.

Start Bucovina Ultra Rocks,

KM O - cu Cristi manole

Start- Rarău (I)

km 0 – km 14, 1H33MIN,  1200 (+)

Îi urez succes lui Cristi care are #2, batem palma și plecăm cu 15 secunde înaintea tuturor într-o călătorie de 110 kilometri ce urma să dureze 13 ore. 

Am o atitudine antisocială, nu intru în conversație cu el în timp ce alergăm. Mă mai întreabă câte una-alta printre pașii de alergare, dar îi ofer tot ce am la dispoziție: răspunsuri scurte și tăioase. 

În schimb, port un dialog cu Vocea din capul meu, pe care în continuare mă străduiesc să o fac să tacă. Încerc să-mi răspund îndoielilor prin ritmul ce-l impun. 

Am alergat primii 7 kilometri cu dorință și frică. 

Am vrut să-mi arăt că pot ține ritmul, că sunt antrenat, că știu traseul și că sunt dispus să dau ce am mai bun. Că am #1 pe piept și că trebuie să mă comport ca atare, că nu e o coincidență că am cel mai mare punctaj ITRA. Voiam să arăt că sunt mai bun decât ceilalți, voiam să-mi fac Vocea din cap să tacă.

Sărim peste un gard prin care trece curent și-l anunț și pe Cristi de asta. În rest, alerg și mă hidratez. Sunt extra atent la porțiunile ce mi le amintesc a fi tehince. 

Mă simt cam balonat de la risotto-ul pe care l-am mâncat cu 2 ore înainte de start. Pentru  asta, în prima oră de alergare am băut doar apă. Zero geluri, zero calorii ingerate, peste 800 de calorii arse. Atipic pentru planul meu de cursă. Dacă o țineam încă vreo două ore așa, eram pe minus.

După primii 7 kilometri, ajungem în primul CP și suntem prinși din urmă de #5, Cătălin Șorecău. 

Întind mâna după o sticlă de apă de 0.5l, dar Vocea mă face să mă răstesc – „Dar desfă-i capacul!” – ca răspuns la faptul că voluntarii nu au desfăcut capacul bidoanelor cu apă de la kilometrul 7. 

Cu 3-4 metri în fața celor doi, Cristi și Cătălin, țin ritmul către primul vârf, Rarău I. 

Ajungem pe pârtia de schi. Lumina nocturnei arată 3 alergători, cu 3 voci din capul lor, cu 3 stiluri diferite de alergare. Cristi face powerhike cu bețele, Cătălin aleargă cu pas ușor și constant, iar eu încerc să combin hike-ul cu alergarea. 

Încă nu am scos bețele și pare că nu îmi găsesc ritmul. Se anunță o seară lungă în care nu-mi va fi la fel de ușor pe cât se aștepta majoritatea să-mi fie. 

Nu a fost nici măcar atât de ușor pe cât mă așteptam eu să-mi fie. 

KM 21, CHEILE MOara DRACULUI

Rarău (I)- Slătioara

km 14 – km 27, 2H38MIN, 1560 (+)

Punctele de alimentare în care ne așteaptă echipa de suport a fiecăruia sunt locuri de bătălii. Cine și-a planificat bine acest moment, cine știe ce are de făcut, cine iese primul din „zona roșie” câștigă câteva secunde prețioase. Acestea au un impact psihologic asupra adversarului la fel de mare ca puterea de a sprinta pe o urcare.

La kilometrul 14 avem prima șansă să arătăm cât de bine ne descurcăm cu asta.

Ajungem pe vârful Rarău, toți 3, cot la cot. Eu am portbagajul mașinii Mariei ce mă așteaptă fix cum am planificat cu câteva ore înainte. Cristi are portbagajul mașinii soției, iar Cătălin pare că primește gelurile și flask-urile „din aer” de la prietenii lui. 

Vocea preia comanda și-mi spune: „electroliți”, „suc de portocale”, „apă minerală”, „alergare”. 

E prima dată când Vocea mă îndrumă către ceva constructiv, când parcă realizează că este mai bine pentru amandoi să colaborăm. La kilometrul 14, încetează să-mi pună bețe-n roate și începem să conlucrăm pentru un rezultat cât mai bun. 

Îi respect instrucțiunile și ies primul din check-point cu moralul și pulsul ridicate. 

Prima urcare, primul check-point, prima coborâre – toate sunt de control. Stabilesc un baseline de ritm și de intensitate ce încerc să-l mențin pentru următoarele ore de alergare. 

Alergăm pe coborâre cu mușchii încălziți. Tălpile pantofilor de alergare nu fac față fricțiunii cu iarba și ritmului ce încercăm să-l avem. Fiecare dintre noi trei vrem să profităm de câte un dâmb, de câte o curbă bruscă pentru a câștiga un mic avantaj psihologic.

Să obținem câte o încurajare din partea Vocii. 

Din cauza ritmului și a nopții, am reușit să fiu la fel de împiedicat ca un puști ce are șireturile desfăcute. Am călcat strâmb, am căzut în fund, am alunecat și m-am afundat în noroi până la glezne. Am trecut prin tot atât de multe provocări ca Ulise în Odiseea.  

Ajungem în cheile Moara Dracului, trecem peste podul săltăreț, iau din zbor o sticlă cu apă și scot numărul ale cărui ace au cedat și pe care îl țin acum la piept.

Urmează o porțiune de alergare pe plat, prin Slătioara. O porțiune optimă în care pot verifica respirația celorlalți doi alergători. Cristi pare că respiră cam tare, dar pe Cătălin nu-l aud – fie pentru că e foarte fit, fie pentru că e prea în spate. 

Primesc indicații exacte: „Nu întoarce capul, că te arăți slab”. 

Slătioara-Zugreni

km 27- 43, 4H37MIN,  2400 (+)

Blitzgrieg. Acesta e cuvântul ce mi-a caracterizat atitudinea din punctele de control. În Slătioara, la fel ca la celelalte puncte, m-am rezumat la a-mi da numărul pentru a fi scanat, a pune mâna pe o sticlă cu apă și a pleca în trombă. Până ca ceilalți doi alergători să se prindă ce pun la cale, eu deja am un avans de 200 metri.

A funcționat, dar de fiecare dată ei au reușit să mărească ritmul și să mă ajungă din urmă. 

„Incredibil! E prima oară când alergi cu alți doi alergători din România, pentru atât de mult timp, la un ultra”  îmi zice Vocea, cu respect. Îi dau dreptate, și cu admirație pentru Cătălin și Cristi, îmi scot bețele pentru un efort cât mai eficient. 

Cătălin a reușit să-mi sufle în ceafă, fără efort, pe coborâri, iar Cristi se descurcă grozav la urcări. Asta a făcut ca pe urcarea către Rarău II să rămân alături de Cristi. Îl compătimesc pe Șorecău că nu și-a luat bețele, dar are timp suficient să recupereze.

Nutriția până în acest punct funcționează bine, dar nu grozav. Fiecare gel pare că mă umple și mă balonează, dar fac ce ar face fiecare alergător într-un punct ca ăsta: râgâi și mă debalonez. Cristi râde, nu doar în sinea lui, și încearcă să intre iar în vorbă cu mine, dar eu sunt prea concentrat pentru small talk. 

5 minute mai târziu, karma mă lovește și simt primul low al cursei. Picioarele îmi devin moi, brațele nu mai înfig bețele bine în pământ și îmi e greu să mențin un pas de alergare chiar și pe porțiuni de urcare ușoară.

Cristi simte sânge și ia avans. În nici 2 minute ajunge în CP, se alimentează și pleacă. Eu am 200 metri în spatele lui. Pare că totul din jur se desfășoară pe fast forward, în timp ce eu mă mișc în reluare. 

Fluier la M. să iasă din mașină și să-mi deschidă portbagajul să mă alimentez. Ea verifica online pe unde sunt în timp ce eu îi băteam în geam.

Beau un Red Bull din 3 înghițituri, cu electroliții regulamentari, îmi iau gelurile pentru următoarea secțiune și plec. Uit de bețe. Mă întorc după ele după câțiva zeci de metri și pierd circa 2 minute.

Îl pierd pe Cristi din câmpul vizual. 

Nu intru în panică, pentru că nu au trecut nici măcar 40 de kilometri. Încă se pot întâmpla foarte multe. 

Îmi mențin viteza de croazieră. Îmi vine o idee îndrăzneață să bag un baton. Încerc să îl îndes între obraz și măsele și să-l dizolv cu înghițituri mici de apă. Dar fie că ritmul e prea intens (aproximativ 04:30 min/km), fie că nu am de fapt nevoie, vomit batonul și câteva guri de Red Bull odată cu el. 

Pentru un moment, îmi trece prin minte că Manole poate s-a rătăcit și că sunt în fața lui – am avut timp să mă gândesc la asta pe forestierul care părea interminabil. Ajung totuși în CP-ul din Zugreni și voluntarii mă anunță că am 20 secunde în urma lui. 

„Începi să te aproii de el, continuă să faci ceea ce faci. Te sprijinim”. Vocea.

Urcare pietrosul Bistritei - Bucovina Ultra Rocks (3)

Pietrosul Bistriței, KM 50

Pietrosul Bistriței, KM 50

Zugreni-Rusca

km 43- 606H47MIN,  3400 (+)

Sunt pe cea mai dură urcare a cursei, către Pietrosul Bistriței. Urcarea asta e pe atât de abruptă pe cât pare din profil. Dacă te apleci către în față, dai cu nasul în rampă.

Pe prima porțiune bețele nu-și au rostul pentru că mergi oricum în patru labe. Mă ajut de mâini la fel de mult cât mă ajut de picioare. Ceasul îmi bipăie și îmi dau seama că ultimul kilometru l-am făcut în 24 de minute – cel mai lent kilometru de până acum.

Atunci când mergi încet, kilometrii trec tare greu. Am puțin sub 6 ore și mă apropii de jumătatea cursei. Atât ca distanță, cât și ca timp petrecut în efort.

Frumusețea răsăritului este ca un bandaj pe rana ego-ului meu. Cristi are cel puțin 5 minute avans. Tipul chiar urcă foarte bine. 

În mintea mea încep să se instaleze îndoielile. Nu mai cred că a fost o idee bună să fi făcut recunoașterea cu doar câteva zile în urmă. Dar hidratarea și alimentația funcționează, chiar tânjesc la un sandwich și la o Cola. 

Termin urcarea, iar peisajul de pe vârf este atât de frumos, încăt poate fi folosit ca răspuns la întrebarea „De ce alergi sute de kilometri pe munte?”. De la competiția asta voi folosi cele două fotografii, ca să arăt motivul.

Cea mai grea urcare este succedată de cea mai spectaculoasă coborâre. Pare că ești într-o simulare de jocuri video. Pășești pe poteci pavate cu mușchi și cu pini de brazi. Muscular, efortul pare inexistent. Singura ce mă oprește „să rup” este lipsa glicogenului și inima care continuă să bată nebunește. 

Hăpăi încă un gel cu maldodextrină și alt gel cu fructe. AMR 30 de minute până la sandwich. Înainte de asta încerc să consum ceva semi-solid (jeleu de la decathlon), pe care-l bag în fălci și îl „sting” cu apă. Intră de minune și-mi alimentează alergarea. 

Aud câinii de la stână care-l latră pe Cristi. Știu că urmează un punct delicat și o las mai moale. Îmi scot un băț ca măsură de siguranță. Câinii mă zăresc și încep să mă latre. Nu sunt agresivi, doar precauți. Mai nervoși decât ei se arată ciobanii care sunt supărați că nu închidem porțile. Nu deschisesem nicio poartă, nu știu despre ce vorbesc. 

Trec și de stână, ajung la asfaltul din sat și sunt întâmpinat de un voluntar cu vuvuzelă. Înainte de check-point, o caut din priviri pe Maria – echipa mea, șeful logisticii și al întregului staff. 

Primul lucru pe care îl fac e să o storc de informații despre Cristi: 

  • Eu: Cât timp are?
  • M.: A venit de 3 minute, dar stă să mănânce și se schimbă.
  • Eu:„A, nu a plecat încă?”, îl văd pe Cristi că se întoarce în CP;
Apoi cer mâncarea la care am visat pe ultima porțiune:
  • EU: Vreau un sandvwich și o Cola + o doză de Cola nedesfăcută să o iau cu mine!

M. îmi urmează instrucțiunile.

  • EU: umple buff-ul cu gheață, am să iau și ochelarii de soare.
  • TOT EU: cât are Șorecău în spate?
  • M.: avea 10 minute la ultimul CP!

Cristi Manole pe Giumalău, pe locul 1

„LA VÂNĂTOARE”

Rusca - Valea Putnei

km 60-79, 8H59MIN,  4550 (+)

Părăsesc punctul de control cu picioarele fresh și cu poftă de alergare. Mă îndrept către a doua jumătate a cursei. E momentul să cresc ritmul și să mă apropii de Cristi. Urcările sunt foarte diversificate, atât abrupte, cât și alergabile. 

„Dacă le abordezi corect, vei reuși să te apropii de Locul 1. Dacă nu, e bun și locul 2.”, îmi zice Vocea parcă în șoaptă. Obosise și ea sau nu voia să ne audă nimeni?

Cele 5 minute se transformă în 2 minute, iar pe Giumalău ajungem toți 3 – eu, Cristi și Vocea. Îmi umplu un flask cu apă și bag 2 felii de pepene. Toate astea în 35 secunde. 

„E obosit, a stat mai mult ca tine în CP”, Vocea.

Cu efort, îmi bag bețele în desagă și îl depășesc. Îmi doream asta de la kilometrul 33. După un minut de când l-am depășit, trag o trântă și mă duc de-a dura. 

Mă ridic, mă scutur de praf și încep să preiau frâiele cursei. Alerg fără să mă uit în urmă. Fără să văd dacă se ține după mine sau dacă are dificultăți. 

Se termină coborârea și ajungem pe o secțiune de plat. Îi aud respirația care pare că are nevoie de extra oxigen.

„Dacă îl forțezi acum, îl vei slăbi pe următoarele urcări” – astea au fost cuvintele ce m-au făcut să alerg cât pot de bine. 

Ajungem în Valea Putnei. Maria are mașina pe partea stângă a drumului, soția lui îl așteaptă pe partea opusă. Un alt loc de bătălie. 

Giumalău II, ultimul vârf îmi aduce locul 1

Toate pânzele sus către finish

Valea Putnei - Finish

km 79-110, 13H16MIN,  6450 (+)

Gheața, Red Bull-ul și picioarele fresh m-au făcut să pot alerga pe următoarea porțiune, către ultimul vârf al cursei. Am avut un puseu de mulțumire pentru că am facut recunoașterea traseului și am știut pe ce porțiuni să accelerez și pe ce porțiuni să o las moale. În plus, am avut confortul de a ști „cât mai durează urcarea”. 

Vocea zâmbește și-mi spune: 

În 5 kilometri ai reușit să câștigi cel puțin 7 minute. Dacă ții ritmul ăsta, ai șanse mari să câștigi! Mă bucura gândul că urma să trec primul linia de finish. Tot ce aveam de făcut este să mă hidratez și să mă alimentez

Ceasul mă anunță că au trecut 12 ore de cursă. Trecusem borna de 100 de kilometri. Îmi simt degetul mare al piciorului drept cum mi-a rupt șoseta, îmi e teamă să nu fac bășică. Gambele îmi sunt ca două bucăți de piatră, iar cvadricepșii par că au o mie și unu ace înfipte în ei. Căldura face ca efortul să fie mai greu, iar fiecare pas de alergare necesită extra putere. 

Dar mirosul de fân proaspăt cosit și peisajul verde al Bucovinei îmi fac viața (mai) ușoară. La fel și faptul că alerg alături de concurenții de la cursele mai scurte. Cristi nu mai este în raza vizuală, iar asta mă liniștește. 

Ajung la poalele urcării surpriză – Runc. Unul din bețe nu se deschide. Decid să fac urcarea în powerhike, cu mâinile pe genunchi. Am mers 1,5 kilometri în circa 30 de minute. În tot acest timp Vocea n-a spus nimic. 

Suportul lui Paul și al lui Mateo mă ajută să trec peste momentele de slăbiciune de pe urcare, în care picioarele merg mai mult în lateral decât înspre înainte. 

Împreună am făcut Vocea să tacă, având certitudinea că urmează să trec primul linia de sosire. 

Până la următorul concurs.

Finish - Bucovina Ultra Rocks

Finish Bucovina Ultra Rocks cu Paul și Mateo

MEDALIA ȘI ÎMBRĂȚIȘAREA

Cauți un plan de antrenament?

Antrenează-te după un plan special conceput pentru tine
Robert Hajnal

Robert Hajnal

Sunt om de munte și am o viziune clară despre ce vreau să fac în viața mea. Îmi imaginez o lume în care fiecare om face sport și își pune pe primul loc sănătatea. Locul 2 UTMB in 2018, 862 ITRA points.