Publicat pe Lasă un comentariu

Povestea Primului Podium de la Hoia Baciu Night Run după un an de Antrenamente

Devino membru activ TrailRunning Academy

Ai acces la toate articolele. Gratuit primele 15 zile. 

Povestea Primului Podium de la Hoia Baciu Night Run după un an de Antrenamente

În câteva zile o să am un an de când am avut prima interacțiune cu Robert și am intrat în programul lui de antrenament. Nici nu-mi puteam imagina un mod mai potrivit de a sărbători un an de TrailRunning Academy.

Am participat la Hoia Baciu Night Run și în 2019, atunci la proba de 10 km și țin minte și acum euforia de la finalul cursei.

Era prima mea alergare la frontală și eram fascinat, de la luminile alergătorilor din față, la atmosfera din Poiana Rotundă și de la finish. Deși pe atunci nu alergasem încă distanța de semimaraton, mi-am setat în minte să mă întorc în 2020 să alerg proba de 21km. 

În 2020 trebuia să fie primul meu concurs de când mă antrenez cu TrailRunning Academy, dar nu s-a mai organizat în 2020 din cauza pandemiei așa că am păstrat înscrierea pentru ediția din 2021. 

Ca de obicei înainte de o cursă aveam calculele făcute, știam în ce timp îmi doream să mă încadrez, aveam și un scenariu optimist și unul pesimist. Și tot ca de obicei, obiectivele mele nu se legau de poziția în clasament ci despre timpul pe care îl reușesc. 

Fiind la doar două săptămâni după ce am alergat la Bucovina Ultra Rocks, nu mă așteptam să fac o cursă foarte bună. Urma să fie prima alergare mai tare și nu știam cum o să-mi reacționeze corpul.

 

S-ar putea să-ți placă și:

 

Înainte de start eram relaxat, cunoșteam și majoritatea traseului deoarece făcusem recunoaștere cu doar câteva zile înainte. Era deja întuneric, startul parcă mă ia prin surprindere, aud numărătoarea inversă dar nu reacționez, iau startul confuz, dar în scurt timp mă concentrez și intru în cursă. 

Am fost de la început în față, eram în prima linie cu Bogdan Ibănescu, dar eram un grup de 4-5 alergători la conducerea cursei. Deși era devreme în cursă, simțeam că pot ține același ritm până la final. Am continuat același grup până pe la kilometrul 3, când am luat-o greșit cu toții. A fost o greșeală banală, am urmat marcajul de la una din cursele scurte. A fost foarte frustrant, mai alergasem acolo cu câteva zile înainte și am făcut o plimbare pe traseu până în poiana rotundă cu doar câteva ore înainte, simțeam că nu aveam voie să fac așa o gafă.

Am revenit pe traseu cu moralul la pământ, m-am trezit în mijlocul plutonului și nu mai aveam motivație să forțez. A urmat un kilometru în care am alergat cumva fără motivație și puțin frustrat, dar pe măsură ce avansam mă simțeam tot mai bine. Atunci mi-am propus să mă concentrez pe ceea ce pot controla – pe cursă. Am mărit puțin ritmul și am reușit să depășesc un grup de mai mulți alergători până la punctul de control din poiana rotundă (era cam pe la kilometrul 5-6). Mă simțeam bine și după calculele mele, eram aproape de poziția 10 (eram pe 6). 

TrailRunning Academy - logo

Alătură-te!

Planurilor de antrenament,

sfaturilor de cursă,

comunității!

HOIA BACIU NIGHT RUN

Pădurea bântuită mi-a adus euforie și adrenalină

 

Când am ieșit din punctul de control eram copleșit de la adrenalină și simțeam un fior pe spate. Parcă eram la vânătoare. Până la următorul punct de control din Suceagu aveam un singur obiectiv, să mă apropiu de grupul din față. Purtat de adrenalină, eram într-o zonă necunoscută. Picioarele nu mai dureau, terenul parcă nu mai avea denivelări, corpul făcea tot ce trebuie, eu doar mă concentram la lanterna din fața mea. Lanternă de care nu mă puteam apropia oricât forțam. Au fost câțiva kilometri rapizi, dar părea că orice fac, distanța față de cei din față rămâne constantă. Știam însă că după punctul de control urmează cea mai lungă urcare din concurs și în ea îmi puneam toate speranțele. În general mă simt mai bine pe urcări decât pe coborâri și acea noapte nu a fost o excepție.

 

Am ajuns în punctul de control pe locul 5, dar eu credeam că sunt mai în spate. Am stat sub 30 de secunde în punct și am început să alerg ușor pe urcare. În mod normal, aș face power-hike pe acea urcare, nu aș alerga dar acuma simțeam că nu am de ales. Și a fost o decizie bună, am reușit să fac câteva depășiri pe acea urcare și l-am ajuns pe Cosmin din urmă. Și el era în grupul care a luat-o greșit la kilometrul 3. Am început să vorbim puțin și să alergăm împreună. Pe coborâri simțeam că îmi e dificil să țin pasul cu el, dar pe urcări recuperam și chiar treceam în față.

 

Kilometrii treceau repede și parcă nu simțeam efortul. Am fost surprins când am ajuns pentru a doua oară la poiana rotundă și un voluntar mi-a spus că sunt pe locul 3. Am sperat că ne putem apropia de Bogdan, dar am realizat că are un avans considerabil când am ajuns într-un punct din care vedeam destul de mult în față și el nu era în câmpul vizual. 

 

Atunci a dispărut și senzația care preluase controlul asupra mea, am înțeles că “vânătoarea” s-a încheiat. Știam că o să alergăm în doi până spre final și acolo o să încercăm fiecare să o luăm în față. Următoarea secțiune a trecut la fel de repede, picioarele se simțeau la fel de bine, corpul nu dădea niciun semn de slăbiciune. Păream amândoi mai relaxați, am început să discutăm despre alergare, concursuri și antrenamente. 

 

La puțin timp după intrarea în muzeu o aud pe Iulia, venise cu bicicleta să mă aștepte la finish dar i-am stricat puțin socoteala pentru că eram în fața finish-ului cu aproximativ 15 minute mai devreme decât estimasem (a fost și traseul mai scurt decât în 2019).  M-am bucurat să o aud, am încercat să o salut (nu știu exact ce sunete am reușit să scot) și am accelerat.

 

Eram din nou euforic, am luat-o puțin în față dar înaintea liniei de sosire Cosmin a revenit și trebuie să recunosc, a trecut linia cu un pas în fața mea, cel puțin eu așa am văzut. Eram foarte fericit și mulțumit de cursa pe care am făcut-o. După câteva minute am verificat clasamentul și am văzut că și eu și Cosmin am avut exact același timp. Eram surprins, am început să mă gândesc dacă e vreo greșeală. Aparent nu a fost, pur și simplu am trecut linia de start puțin mai târziu astfel că a avut loc o coincidență fericită.

 

În câteva zile o să am un an de când am avut prima interacțiune cu Robert și am intrat în programul lui de antrenament. Nici nu-mi puteam imagina un mod mai potrivit de a sărbători un an de TrailRunning Academy.

Ți-a plăcut ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră din antrenamente, din timpul concursului și de după, când scriem aceste articole. 

Alergător cu alergător, vom strânge o comunitate care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor celorlalți alergători prin proprile povești, despre cum ne antrenăm, cum concurăm, cum relaționăm, cum îi putem schimba pe cei de lângă noi prin sport.

De pe blog.

Citește și:

Testare cadriometabolica in alergare in Loughborough

Cunoașterea de sine in alergare

Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti

Publicat pe Lasă un comentariu

Bucovina Ultra Rocks – alergarea în echipa Petrovay

Devino membru activ TrailRunning Academy

Ai acces la toate articolele. Gratuit primele 15 zile. 

Bucovina Ultra Rocks – alergarea în echipa Petrovay

Cum se vede o competiție din ambele puncte. Atât ca alergător cât și ca susținător, director de check-point pentru un singur concurent.

Din afară vezi un om care aleargă singur pe munte. Kilometri fără număr, echipament ciudat și bețe. Singur cu gândurile lui, pe un drum care nu se știe unde a început sau unde se termină. Ciudat sport, să fii atâta timp singur, pe munți, prin păduri. Ce poate să fie interesant la asta?

Ce se vede e însă doar o mică parte din tot. Niciodată nu am simțit mai mult ca la Bucovina Ultra Rocks că alergarea e un sport de echipă. De echipă și de familie.

Un drum cu năluci pe care s-apuci

În munte s-ajungi, în neguri adânci

Departe-departe, la Miază-noapte

Drumuri-cruciş… în Mestecăniș.

Heavy metal curat de la trupa Bucovina. Nu cred că se putea ceva mai bun pentru ora 12 noaptea în Câmpulung pe munte. E ultimul lucru ce îl aud înainte de numărătoarea finală. Cântecul îmi dă energie și putere. Aprind frontala și pornesc. Las în spate lumini, voci și muzică și intru în întuneric și liniște. În spate, începe cursa și pentru EA…

Prima urcare pe Rarău merge ceas, conform planului. Încerc să mă temperez și să alerg cât mai economic. Se merge grupat și vedem în față liderii cursei cam tot drumul. Știu traseul și asta ajută enorm, alerg fără să fac eforturi de orientare. Alergatul la frontală mi s-a părut întotdeauna mai relaxant decât alergatul pe timpul zilei. Vezi doar ce trebuie și primești doar informațiile de care ai nevoie. În rest, mult negru și foarte multă liniște, pe care o savurez la fiecare pas. Se aud doar pașii noștri, în rest absolut nimic. Simt cum intră în mine liniștea și totul e perfect. Nu simt efortul și înaintez ușor. Timpul zboară și ajung pe Rarău, iar înainte să opresc în checkpoint îmi mai trec o dată prin minte lucrurile pe care le am de făcut.

TrailRunning Academy - logo

Alătură-te!

Planurilor de antrenament,

sfaturilor de cursă,

comunității!

De pe Rarău e o coborâre tehnică până în Slătioara. Alerg ușor, încerc să depun cât de puțin efort. Îm amintesc discuțiile cu Peter de la antrenamente legat de coborâri. Deși îmi vine să accelerez, o iau încet, pentru că știu că suntem abia la început și mai am nevoie de picioare până la final. Trecem de Moara Dracului unde mă întâlnesc cu Peter. De aici vom alerga împreună o bună bucată din cursă. În Slătioara pe asfalt pun pe pilot automat și mă opresc doar la checkpoint. Refill scurt și începem să urcăm Rarăul din nou. Urmează cea mai tehnică parte a cursei, cu copaci seculari doborâți de furtună peste care trebuie să ne croim noi drumul. Trecem și de asta, ieșim din pădure și atacăm urcarea finală sub prima lumină a răsăritului. Ajungem pe creastă și alergăm spre checkpoint. O văd de la distanță pe EA și asta îmi dă energie.

Diana și Gheorghe Petrovay la a doua urcare pe Rarău, un alt răsărit petrecut împreună.

„Tati, da’ câți kilometri o să alergi?” 

Le aud vocile în minte din când în când și de fiecare dată e un impuls și o injecție de energie mai tare decât orice. Le duc cu mine peste tot și nu sunt singur niciodată. Vreau să aibă un tată de care să fie mândre, vreau să fiu un model pentru ele.

De pe Rarău coborâm prin pădure și apoi pe forestier până la Zugreni. O așchie de lemn intră prin talpa pantofilor și devine deranjantă. Rezolv problema, mă scoate un pic din ritm, dar încerc să îmi revin. La Zugreni ne oprim scurt și luăm apă multă, urmează piatra de încercare, Pietrosul Bistriței. Țin minte cât m-am chinuit pe urcarea asta anul trecut și mă mir cât de lejer îmi e acum prin comparație. Au meritat toate antrenamentele, trezitul la 4-5, frigul, căldura, ploaia, zăpada. Încă un an de Trail Running Academy care a dat roade.

Am urcat Pietrosul prin pădure pe la umbră, dar pe vârf începem să simțim căldura. Te lovește și îți ia toată energia. Trecem rapid de zona de creastă și începem coborârea spre Rusca tot prin pădure. Aici agonizam anul trecut, acum alerg relaxat, deși încep durerile de la picioare.

Simt că merge tot mai greu. Pornește de la căldură. De acolo se duce la mâncare, care intră tot mai dificil. Deja sunt scârbit de geluri și de orice e dulce. Ignor tot mai multe alerte de nutriție de pe ceas. Căldura crește și ritmul scade. Știu bine urcarea asta, am mai facut-o de 3 ori. Dar pădurea pe care o aștept atât pare că nu mai vine. Trecem până la urmă și de ea, trecem de cabană și atacăm vârful. Ne felicită cei de la cursa de 48k cu care ne întâlnim, ajută un pic la moral. Pe vârf doar o realimentare scurtă și pornim la vale spre Valea Putnei. Suntem locurile 7 și 8, dar vedem tot mai mulți în spate care se apropie. Coborârea e destul de abruptă și ritmul ridicat. Ne deshidratăm, iar pe ultimii kilometri de plat avem nevoie de pauze ca să ne refacem. Ajungem la Valea Putnei obosiți și deshidratați.

Din checkpoint iau 5 măsline din care reușesc să mănânc 3. 

Prima porțiune a urcării e în pădure printr-un pârâu, asta ajută un pic la răcorire. Mai umplem o dată flask-urile unde știu că se termină apa și ieșim din pădure. Soarele e fix deasupra noastră, e ora 1:30. Ceva nu se simte cum trebuie. Urc în forță, ami mult din voință decât din mușchi. Îmi drămuiesc apa pentru că trebuie să îmi ajungă câteva ore. Pe măsură ce urc, e tot mai greu. 

Nu mai reușesc să mă țin după Peter pe urcare, dar îl ajung după 30 de minute pe o porțiune de plat. Stăm câteva minute la umbră sub niște brazi pentru că simțim cum temperatura corpului e prea ridicată. Apoi începem ultima urcare spre creastă. De aici urmează un drum lung, cu suișuri și coborâșuri spre Giumalăul care se vede departe și nu se mai apropie. Peter sapă după ultimele rezerve și o ia înainte. 

Merg mai lent, pentru că simt cum se degradează corpul. 

Picioarele sunt de lemn, rinichii și capul dor, iar vederea e tot mai încețoșată. Mai încerc să mă răcoresc o dată la umbră dar nu ajută. Mental oscilez între dorința de a continua cu orice preț și ideea de a mă opri pe Giumalău. 

Dorința de a continua e mai puternică, dar de la un moment dat îmi dau seama că stricăciunile fizice devin acute și ar fi periculos să continui. Ajung pe Giumalău sfârșit și mă opresc după aproape 90 de kilometri de cursă.

A fost un efort de echipă. De la primul mesaj ce i l-am dat lui Robert acum un an și jumătate, trecând prin toate antrenamentele individuale sau de grup, ascultând toate sfaturile și încercând să fur meserie de la cei mai buni ca mine, a fost o călătorie incredibilă. 

Am avut alături de mine echipa Trail Running Academy și familia. 

Orice parte ar fi lipsit din ecuația asta, toată evoluția mea sportivă nu ar fi fost posibilă.

 

Primul DNF. 

Prima dată când corpul m-a trădat, deși eram antrenat. 

Seara la cină cu Robert încerc să înțeleg de ce.

 Urmează câteva zile de recapitulat și de învățat tot ce se poate din cursa asta. 

Tot ce învăț acum folosesc ca și pregătire pentru Bucovina Ultra Rocks 2022.

Ți-a plăcut ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră din antrenamente, din timpul concursului și de după, când scriem aceste articole. 

Alergător cu alergător, vom strânge o comunitate care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor celorlalți alergători prin proprile povești, despre cum ne antrenăm, cum concurăm, cum relaționăm, cum îi putem schimba pe cei de lângă noi prin sport.

De pe blog.

Citește și:

Testare cadriometabolica in alergare in Loughborough

Cunoașterea de sine in alergare

Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti

Publicat pe 2 comentarii

Bucovina Ultra Rocks: 110 kilometri cu 6600m+

Peter Schuller - Bucovina Ultra Rocks 2021
Devino membru activ TrailRunning Academy

Ai acces la toate articolele. Gratuit primele 15 zile. 

Bucovina Ultra Rocks: 110 kilometri cu 6600m+

La Bucovina Ultra Rocks mi-am propus să fac tot ce am învățat și să alerg cea mai bună cursă de a mea de până acum. Concursul care mi-a arătat că planul de acasă se adaptează mereu concursului.

Cum mi-a spus și Robert înainte de cursă: „Poți să faci o cursă bună, nu îți spun să câștigi, dar vreau să te văd în primii 3, și nu vreau să te aud că nu ți-a mers nutriția, că te-ai lovit la picior, sau că ți s-a făcut rău!”

 Bineînțeles că realitatea a fost diferită de aceste planuri 🙂

Traseul cursei îmi place foarte mult, ne duce pe cele mai înalte trei vârfuri din Bucovina: Rarău (de 2 ori), Pietrosu Bistriței și Giumalău (de 2 ori), traversând Cheile Moara Dracului, Codrul Secular și alte zone spectaculoase. 

Față de anul trecut, când am alergat la proba de 88 km, acum startul o să fie noaptea la 00:00, iar la traseu mai am de făcut o coborâre de pe Giumalău, în Valea Putnei, precum și o urcare înapoi pe Giumalău.

Pregătirea sezonului a început din februarie și a cuprins 230 de ore de antrenament, 2300 km alergați, 57000 m diferență de nivel adunați. 

TrailRunning Academy - logo

Alătură-te!

Planurilor de antrenament,

sfaturilor de cursă,

comunității!


Am participat la concursuri pe parcursul cărora am crescut treptat distanța, concursuri precum Feleacu Running Hills, Maratonul Scaunul Domnului, Maratonul Via Transilvanica, Campionatul Național de Ultra Alergare din cadrul Primavera Trail Race și Bucovina Ultra Rocks. 

În toată perioada asta de pregătire, pe lângă îndrumarea antrenorul meu – Robert și ajutorul colegiilor alergători, am avut un sprijin necondiționat și din partea familiei, fapt care m-a ajutat și mă ajută foarte mult. 

Nu este ușor să te trezești aproape în fiecare duminică fără soț lângă tine, pentru că el face antrenament undeva pe coclauri, de la 5-6 dimineața sau să faci programul familiei după antrenamentele lui ori să nu te poți baza pe el 3-4 zile, că e la un concurs undeva prin țară, și multe altele.

 De data asta, la Câmpulung Moldovenesc am ajuns joi seara, am avut timp să fac planul de cursă și nutriția. 

Conform punctajului ITRA, am fost al patrulea, am încercat să mă concentrez doar pe ce am de făcut, mi-am propus să termin proba în 17 ore (dacă totul merge bine) sau, în cel mai rău caz, 18 ore.

În mare parte, traseul îl cunoșteam, știam unde o să trag și unde o să merg constant, nutriția a fost pregătită mai bine decât la oricare cursă de până acum, practic totul era gata pentru o cursă reușită.

Vineri după-amiază, m-am întâlnit cu Gicu și cu soția lui, Diana, care urma să-l ajute la punctele de control cu nutriția; mi-a oferit ajutorul ei la punctul de control Rarău 1, Rarău 2 și Rușca. 

Teoretic, la Valea Putnei ar fi trebuit să am un avans mai mare față de Gicu, iar Diana nu mă mai putea ajuta.

A fost o veste minunată, nu mai trebuia să car toată mâncarea cu mine pe prima partea a cursei! Plus că este un mare ajutor când cineva te așteaptă într-un punct de control și știe ce are de făcut, astfel încât să te pună rapid înapoi pe traseu.

Am luat startul la ora 00:00, eram în primul val, așa cum am fost ordonați conform punctajului ITRA.

 A mers super bine totul, până la primul punct de control, de unde am început să am crampe abdominale foarte intense, am lăsat-o mai încet, oricum urma prima urcare pe Rarău. 

Aproape o oră nu am mâncat nimic, pentru a vedea dacă mă lasă durerea, apoi am reînceput ușor nutriția, cu un baton de ovăz, să văd dacă funcționează. Bineînțeles că nu a funcționat. 

Am ajuns pe Rarău, Diana m-a așteptat cu pachetul pentru următorul tronson, am luat apă și am plecat; cam buimac, ce-i drept, dar am continuat. 

Când am ajuns în Cheile Moara Dracului, după o mică rătăcire, m-am întâlnit cu Gicu, care, spre surprinderea mea, parcursese mai mult decât își propuse inițial. M-a întrebat dacă mă simt bine (într-adevăr, arătam cam nasol), apoi am început să alergăm împreună.

 El se simțea foarte bine, era în avans față de ce a stabilit, eu mă simțeam rău și am fost în urma planului meu, așa că am decis că mergem împreună, astfel încât să facem un timp de 18h – 18h:30min, dacă ținem ritmul.

Când am ajuns pe asfalt, în Slătioara, de-abia puteam respira din cauza crampelor și durerilor, număram pașii până la punctul de control și, sincer, nu știam ce să fac, eram la începutul cursei și aveam probleme serioase cu digestia. 

Gicu nu m-a lăsat, m-a convins că mă pune pe picioare dacă ajungem la CP. 

Exact așa a fost! 

Am stat câteva minute, am mâncat puțin chips și mi-am adus aminte de Robert, care mi-a zis de ghimbir ca remediu pentru stomac; am băut rapid sticluța cu suc de ghimbir și am pornit către Rarău, prin Codrul Secular. 

Mi-am propus să mănânc orez pe urcare, alternat cu gel Spring, să dau stomacului mâncare cât mai simplă, să-și revină. Într-adevăr, nu au fost suficienți carbohidrați pentru efortul depus, dar a fost mai mult decât nimic.

A funcționat.

După ce am sărit peste zeci de copaci doborâți în Codrul Secular și am înaintat foarte greu (nu este permisă intervenția omului în Codrul Secular, este rezervație naturală. Copacii mor în picioare, se descompun și oferă hrană pentru generațiile viitoare. În România, nu mai există astfel de păduri de rășinoase, aceasta fiind a doua din Europa, după cea din Germania), am ajuns pe Rarău, a doua oară.

Am prins un răsărit incredibil de frumos aproape de vârf, m-am umplut de energie și abia am așteptat să ajungem la CP, unde Diana ne aștepta eroic, aproape înghețată, dar cu zâmbetul pe buze. Am realimentat și am pornit în fugă către Zugreni. 

Ne-am simțit foarte bine, am reînceput să mănânc aproape conform planului și am alergat într-un ritm bun până în Zugreni.

Următorul vârf pe listă a fost Pietrosu Bistriței. Am decis, împreună cu Gicu, să-l urcăm la un ritm de 25 min/km, ca să ne încadrăm și cu coborârea și să ajungem la 10:00 în Rușca. 

Am reușit să ne încadrăm, m-am bucurat că stomacul funcționa la 70% din capacitate, dar având în vedere că toată noaptea am alergat în iarbă udă și în șosete ude, am început să simt apariția bășicilor în tălpi. Vorba lui Robert mi-a răsunat în cap „Într-un ultra te simți bine? Îți trece. Te simți rău? Și asta îți trece!” 

În Rușca am stat puțin mai mult, am schimbat pantofii, am mâncat câteva guri de supă, pepene, chipsuri și orez, apoi am pornit la drum către al treilea vârf, Giumalău.

Deja a început căldura, stomacul a fost cam plin și parcă iar nu am făcut bine ceea ce am făcut cu mâncarea.

 La fiecare pas simțeam cum mă lasă energia, am avut un deja-vu când, anul trecut, exact pe această urcare, am avut aceeași problemă.

 În loc de 1h:45min, am făcut 2h:10min până sus; abia înainte să ajungem în vârf mi-am revenit.

Am mâncat pepene și am luat-o la fugă până în Valea Putnei. 

De aici urma iadul, am pornit către Giumalău, deja erau vreo 32 de grade, soarele ardea destul de tare, aflasem de la Gicu că nu este apă până în CP, nici pădure prea multă, și am luat cu noi toate flaskurile pline cu apă. 

Deja știam că nu avem cum să ne încadrăm în 2h:30min pe acest segment, din cauza căldurii; am estimat că vom reuși să urcăm într-un interval de 2h:45min – 3h. 

Apa ce o aveam se evapora la fiecare pas, căldura deja era insuportabilă, pădure… nici vorbă.

Când am ajuns în baza crestei, se vedea cât mai avem de mers până când ajungem pe Giumalău. Ne uitam cât de puțină apă mai avem și ne-am demoralizat total. 

Din Valea Putnei, a venit cu noi și Marius. Am găsit puțină umbră și ne-am așezat câteva minute să ne revenim. Toți trei am fost doborâți din punct de vedere psihic și fizic, ne depășiseră deja șase concurenți pe acest segment, timpul trecea și noi parcă ne târam pe urcarea unde trebuia să alergăm sau măcar să facem powerhike.

Apă nu mai aveam, nu puteam mânca fără apă, tălpile mele…. mai bine nici nu îmi aduc aminte. Singura șansă era să ajung pe Giumalău. 

Atunci m-am hotărât că nu o să mă opresc, orice s-ar întâmpla.

Am pus gândurile mele pe pauză, am băut ultimele picături de apă și am pornit cât de tare am putut. Gicu și Marius au rămas în urmă, mai târziu am aflat că au abandonat când au ajuns pe Giumalău.

Am ajuns în CP! Mi-a luat aproape 3h.

M-au ajutat voluntarii să-mi recapăt puterile, am pus apă în flaskuri, am mâncat pepene și sare, apoi am pornit către Transrarău, împreună cu prima fată de la proba de 88 km. Încercam să țin ritmul cu ea, dar m-a consumat destul de tare ultima urcare și am lăsat-o să meargă înainte. 

Digestia a început să funcționeze iar, după pauza pe care am avut-o, dar pe coborâre simțeam durerea deja insuportabilă în tălpi, nu puteam înainta cum îmi doream, dar nici nu voiam să forțez, riscând o accidentare.

În pădure, am scos telefonul pentru a-l pune pe silent, deoarece suna într-una și am dorit să îi dau de veste soției mele. I-am trimis o poză cu mine și i-am zis că sunt cam praf, că m-a distrus căldura și că m-au depășit mulți și nu mai sunt nici în primii 10 clasați.

Ea m-a încurajat, spunând că nu mai am mult, că eu sunt bun pe final de curse și sigur voi reuși, nu de aceea m-am antrenat atâta timp și am parcurs atâta drum, ca să mă dau bătut tocmai acum, spre final.

 Mi-am adus aminte de fiul nostru cel mic, care mă așteaptă după fiecare cursă și mă întreabă de medalie, nu puteam să-i dezamăgesc. Aceste minute mi-au dat atâta energie, cât nu poate să-mi dea niciun gel din lumea asta! 

Cu ochii înlăcrimați, am împachetat telefonul și am început să alerg. Am alergat cu un ritm susținut și mă simțeam bine!

Am început să mănânc, la fiecare 30 minute, orez alternat cu geluri care știam că îmi pică bine.

Începeam să depășesc concurenți, unul după altul, nici mie nu mi-a venit să cred că mai am putere să alerg în ritm constant, la deal și la vale. 

Abia am așteptat Runcul :). În nici 1h:30min am ajuns la baza Runcului.

Am băut cola și am început să înfrunt ultimul obstacol până la finish! 1.5km cu aproape 400 m diferență de nivel pozitivă.

Peste 45 minute, la linia de finish mă așteptau Paul și Iulia, viitoarea soție a lui Florin (colegul de antrenament de la Trail Running Academy).

În 19h:55min am reușit să parcurg traseul și să termin pe locul 6. 

19 ore și 55 de minute în care iar am învățat multe despre mine, despre corpul meu, mintea mea și mai ales despre cât de mult contează sprijinul oamenilor care ne înconjoară. 

Într-un ultra, ca și în viață, apar multe situații care ne împiedică să înaintăm în ritmul dorit; toate aceste situații trebuie rezolvate, altfel ne doboară și alegem scurtătura reprezentată de abandon. 

Încă de la începutul cursei, mi-am propus că, orice s-ar întâmpla, doresc să merg mai departe, să găsesc soluții la situațiile apărute și să-mi demonstrez că sunt capabil să pun pe pauză mintea, atunci când îmi spune că nu mai pot, nu merită, doare sau cine știe ce mai inventează ea.

A fost mai ușor să reușesc asta cu ajutorul celor din jurul meu, cu sprijinul familiei, al antrenorului meu – Robert, al colegilor de alergare, mai ales al lui Gicu – care m-a încurajat la Slătioara, al Dianei – cea care ne-a așteptat în punctele de control, al Iuliei – care m-a ajutat să mă spăl la picioare și să-mi revin după cursă și al voluntarilor, care au fost minunați. 

Fără sprijinul lor necondiționat era mult, mult mai dificil, iar pe această cale doresc să le mulțumesc! Și ei fac parte din poveste și din reușita concursului. 

De pe blog.

Citește și:

Testare cadriometabolica in alergare in Loughborough

Cunoașterea de sine in alergare

Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti

Publicat pe Lasă un comentariu

Bucovina UltraRocks mi-a arătat că alergarea este un sport al empatiei și al susținerii reciproce

TrailRunning Academy - Bucovina Ultra Rocks 2021
Devino membru activ TrailRunning Academy

Ai acces la toate articolele. Gratuit primele 15 zile. 

Bucovina UltraRocks mi-a arătat că alergarea este un sport al empatiei și al susținerii reciproce

Ce reprezintă alergarea pentru elevii TrailRunning Academy, echipa de susținere, și rezultatele de la Bucovina UltraRocks 2021.

Alergarea montană este un sport dificil. Mai ales dacă alergi singur(ă), dacă nu ai anturajul potrivit și dacă cei apropiați te întreabă după o competiție „și ce vei câștiga din asta?”. 

Într-un fel, alergarea montană esta ca dragostea – dacă o împărtășești cu un străin sau cu cineva apropiat poate să fie cel mai frumos sport din lume, dar dacă o faci singur, la un moment dat îți pierzi interesul.

Puține lucruri sunt mai frumoase ca sprijinul celorlalți și ca ajutorul necondiționat primit de la apropiați în ceea ce te preocupă, și nu doar în alergare. Unul dintre ele ar fi Noah care ne face poze.

Pe 30-31 August am avut ocazia să ajungem pe vârfuri din Bucovina ale căror nume le cunoșteam doar din atlasele soioase de geografie, moștenite de la frații mai mari. Am urcat, după preferințe și poftă, pe un Rarău, pe un Pietros, pe un Giumalău. Cu alte cuvinte ne-am putut întrece ca în vremurile bune, cu sutele, pe munții din Bucovina. 

Sau alții am preferat doar să fim alături de alergători în ziua care într-un final a venit, să îi susținem, având ocazia să împărtășim experiența alături de cei care depun atât de multă pasiune, că dacă alergarea montană ar fi un sport olimpic, pare că mulți și-ar dori să participe la proba asta, măcar în calificări.

Unii dintre noi am așteptat Bucovina UltraRocks 2021 din clipa în care am văzut fotografiile și filmulețul de prezentare de pe facebook în 2020 sau de când am trecut linia de finish a primei ediții. 

Ceilalți i-am auzit, vrem-nu-vrem, cum pun la cale următorul long-run pe munte pentru că „în nici câteva săptămâni vine Runc-ul peste noi”.

O parte și-a făcut un plan de antrenament al cărui capăt ne era greu să ni-l imaginăm, am ieșit pe ușă cu gândul că fiecare antrenament este o cărămidă din temelia formei noastre fizice pentru a avea o cursă cât mai reușită peste câteva sute de zile, cealaltă parte a fost nevoită să bage extra haine la spălat și să ne certe că „nu trebuie să le amesteci pe alea transpirate cu alea din coș”.

Procesul de antrenament, concursul sunt momente pe care le împărtășim cu apropiații. Haide să vedem cum au stat lucrurile și pentru alergători și pentru susținători.

Asta facem cu toții, indiferent de nivel, ne antrenăm sperând că în ziua cursei vom avea cât mai mare încredere în noi și cât mai puține necunoscute.

Iar jumătatea noastră ne însoțește în zilele de „easy run” și, ca un fel de compensație pentru ajutorul primit, noi trebuie doar să facem suficient de multe poze. Un schimb decent, zic eu.

Dacă suntem puțin norocoși în ziua cursei, vom întâlni aceleași condiții întâlnite într-o zi sau în alta la antrenament. Dar în cele mai multe situații, concursul vine la pachet cu emoții, cu ore puține de somn, cu stres și cu prea puțină încredere în puterile proprii. Și toate astea pentru ambele „tabere” implicate în cadrul evenimentului. Unii cu alergarea, ceilalți cu suportul.

Alergarea este grea, însă făcută în echipă, efortul depus se înjumătățește, iar bucuriile se dublează. 

TrailRunning Academy - logo

Alătură-te!

Planurilor de antrenament,

sfaturilor de cursă,

comunității!

Rezultate complete

THE BEAST 

  • Gabriel Pelmuș – DNF km 128;

ULTRA ROCKS 110

  • Marius Iorga – Locul 2;
  • Peter Schuller – Locul 6;
  • Irina Stoica – Locul 2;
  • Gheorghe Petrovay – DNF;

4 SUMMITS 88KM

  • Răzvan Moisa & Florin Ionce – Locul 17;
  • Anca Luca – Locul 7;
  • Radu Ghinescu – Locul 15;

LADY’S ROCK 48km

  • VLAD JEGAN – Locul 68;

ROCKY 33KM 

  • Andrei Ivănescu – Locul 1;
  • Cornel Sava – Locul 77;
  • Ștefan Hulpoi – Locul 154;
De pe blog.

Citește și:

Testare cadriometabolica in alergare in Loughborough

Cunoașterea de sine in alergare

Despre calatoria mea in Loughborough la cel mai important centru universitar pentru testarea cardio-metabolica, vo2max, lactate treshold, analiza transpiratiei si alte povesti